Cineva mi-a făcut poftă să scriu despre amintiri.
Mirosul de carbit ar fi un bun motiv să povestesc despre iernile copilăriei mele. Ierni petrecute pe stradă, în faţa casei, cu fratele meu şi băieţii vecinilor. Ierni în care e vorba de sania trasă cu sârmă, de haina mea cu glugă în care dacă întorceam capul mă trezeam brusc faţă în faţă cu interiorul glugii, de fularul care se umezea de atâta alergat şi pufăit, de brazii din curte care se aplecau atât de mult din cauza zăpezii că ajungeam să intrăm şi să ieşim pe burtă din curte, de câinii mamei care se schimbau de la an la an, dar care aveau aceeaşi plăcere de a se tăvăli prin zăpadă, şi pe care îi fugăream cu bulgări până când li se tapeta blana cu straturi groase de zăpadă topită, îngheţată şi apoi fisurată, ca gheţarii (uau, ce imagine!). Erau ierni în care mă trezeam dimineaţa şi vedeam acoperişurile caselor vecine acoperite de zăpadă, ieşeam în curte şi nu puteam să dechid uşa casei din cauza zăpezii care acoperea veranda, iar în stradă nu erau decât urme de sănii, nicidecum de maşini, eventual un vecin doi cu lopeţi care se apucau să cureţe prin faţa porţilor.
Îmi aduc aminte cum într-o iarnă am făcut alianţă cu băieţii vecinului şi am construit un igloo în curtea noastră, pe care l-am proiectat şi realizat după reguli numai de noi ştiute, avându-l drept căpitan pe fratele meu, şi drept a cincea roată la o căruţă în care eram oricum doar patru, pe mine J.
Sau episodul în care am rămas fără gene, tot într-o iarnă. Fratele meu şi ceilalţi băieţi făceau puşcoace cu carbit şi bubuiau toată ziua de răsuna cartierul. Eu eram sora mai mică şi mai proastă, care se bucura ca un câine rebegit când mă băgau în seamă şi mă puneau şi pe mine să fac chestii, sau mă strigau pe nume, sau nu-mi spuneau „dă-te mai încolo că avem treabă”. Era o astfel de zi, ţin minte că era în timpul săptămânii, părinţii erau la servici, iar noi ne jucam pe stradă. Zăpada era proaspătă, afară era frig. M-a mânat curiozitatea să privesc ţeava la capătul căreia fratele meu şi ceilalţi băieţi meştereau ceva care mirosea ciudat. Din partea cealaltă. On the wrong side. Mă pufneşte rîsul şi acum. Atunci m-a pufnit altceva. Am simţit cum m-a usturat destul de tare, şi cum ne-am repezit în casă să mă spele pe faţă, să vedem dacă mai am ochiul la locul lui sau nu J Doamne, ce copii tembeli! Măsurile luate au dat rezultate satisfăcătoare: ochiul era acolo, roşeaţa dispărea ea până venea mama de la servici. Foarte foarte bine. Nu mai ţin minte dacă am mai ieşit afară. Cred că nu. Oricum când s-a întors mama pe la 5 şi jumătate nu i-a luat mult să observe (deh, mamă, ce să-i faci) că fata ei este destul de asimetrică, şi că la unul din ochi îi lipsesc genele. Or, la un calcul sumar, ea plecase de acasă lăsând una bucată copil cu doi ochi şi accesoriile aferente, şi la întoarcere găsise ochii fără îmbunătăţiri. Unul din ochi era complet chel, cred că şi sprânceana era un picuţ pârlită. Nu-mi mai aduc aminte atât de bine.
Sau ziua în care m-am hotărât să mă rad, pentru că nu mă mai puteam abţine, atât de tare îmi plăcea când îl vedeam pe tata bărbierindu-se. Şi furtuna care s-a abătut apoi asupra mea şi explicaţiile de ce nu e bine să te razi pe faţă cu lama când nu ai împlinit încă zece ani.
Sau cum ne puneam ochelarii mamei sau ai lui tata şi ne prosteam, ascunzându-i urgent când apăreau ei prin zonă.
Sau cum primeam palme peste spinare când stăteam la masă cocoşaţi.
Sau cum acoperea mama cu leucoplast subtitrarea filmelor ca să nu citim, ci să ascultăm, că altfel nu învăţăm.
Sau cum ne spunea mama că pentru a te încrunta ai nevoie de 50 de muşchi, iar pentru a zâmbi doar de 2.
Sau cum mi-am făcut semnul de pe tâmplă bălăngănindu-mă pe două scaune, care scaune nu au apreciat foarte tare efortul meu acrobatic şi m-au pedepsit cu o trânteală zdravănă pe duşumea.
Sau culesul vişinilor şi scosul sâmburilor toată ziua, picioarele şi mâinile lipicioase, hainele toate pictate de sus până jos.
Sau bătăile cu perne în dormitor, când părinţii ne ştiau la somnul de prânz.
Sau bătăile între noi, din care eu ieşeam întotdeauna cu vânătăi şi obrazul ştirbit, iar fratele meu triumfător.
Sau tăviţa cu ceară şi ace de gămălie pe care îşi răstignea fratele meu victimele în interesul ştiinţei.
Sau machetele de pistoale făcute din lemn sau bucăţi de polistiren, pentru colecţia de arme, pregătite doar de ultimul strat de vopsea care nu a fost aplicat niciodată.
Sau de colecţia de Science&Vie, atât de preţioasă. Sau de Tin Tin. Sau de Magazin Istoric.
Sau de dopurile de sticlă făcute din ziare. Sau de după-amiezile de vară petrecute la curăţat, fiert, tocat şi stors roşii pentru bulion. Sau de ciocolata de casă pe care o făcea tata. Sau de bamele, roşiile, vinetele, ardeii, fasolea din curte. De găinile pe care le căutam de ouă (ce copil ţicnit!). Sau de porcii cărora le dădeam nume şi pentru care vărsam lacrimi după ce îi sacrificam iarna (ca într-o nuvelă de Agârbiceanu... J) De sâmburii de caisă pe care îi strângeam cu ardoare până la momentul culminant, ca apoi să petrecem toată ziua zdrelindu-ne degetele în încercarea de a-i mânca. De nucile verzi şi de mâinile şi buzele îngălbenite.
De bătăile cu pungi cu apă în curtea şcolii, de uitatul pe sub fuste, de cerut prietenia, de bileţele din generală, de jocurile din pauze, de elasticul, de flori-fete-şi-băieţi, de partidele de handbal, de juliturile din genunchi, de oracole, de căutatul la unghii şi la batiste, de uniformele de şcoală (ha!), de bentiţe, de ciorapii trei sferturi, de călimară, de penarele chinezeşti, de riglele cu desene 3D, de pixurile cu figurine plutitoare, de ghiozdanul colegei de la B cu ceas, adus din Germania, de careul de la început de an, de încolonarea „doi câte doi, pe clase”, de directoarea şcolii, de premianţi, de coroniţe, de cărţile primite cadou la fiecare premiu (pe care nu le citeam niciodată).
Sau de orele de cor şi de desen, de festivităţile de sfârşit de trimestru, de scenetele cu Cănuţă om sucit sau Popoarele lumii, de orele de germană, de Lorelei, de genossenschaftbarbeiter, de obstbaumgarten, de orele de gramatică şi de colegul meu Rusen pe care îl altoiam cu rigla mea triunghiulară din lemn de 30 cm, de laboratorul de fizică, de profesorul de biologie, de scheletul din colţul laboratorului, pe care generaţii de elevi curioşi puseseră mâna să vadă dacă mişcă sau dacă muşcă, de faianţa de pe băncile laboratorului de chimie, de chiuvetele la care nu curgea apă niciodată, de sala de sport, de capră, de spalier şi de saltele, de orele de lucru manual, cu punct înaintea acului, cu croşetat, cu făcut sufleu de vanilie sau broderii pe etamină.
De ouăle de Paşte unse cu ulei şi aşezate pe hârtie creponată colorată în coş de nuiele pe masa din sufragerie, de lumânările cu clips pentru bradul de Crăciun cu care în fiecare an reuşeam să aprindem cel puţin vata ornamentală din pom dacă nu şi un colţ de perdea, de geamurile sparte prin casă cu mingea sau cu mai ştiu eu ce obiect contondent, de acul de pic-up pe care l-am scos să vedem din ce e făcut şi nu l-am mai pus la loc în veci, de păpuşile mele (mult prea puţine la număr) care se verificau şi se disecau ca apoi să nu mai ia forma iniţială niciodată, de ursul de pluş cu un singur ochi şi vata ieşind de prin toate cusăturile, de colecţia de Cutezătorii, de cozile la salam sau cartofi la magazinul Beldiman de pe Calea Victoriei, de drumurile cu tramvaiul spre Operă.
Sau de primul prezervativ găsit la ai mei în noptieră, umflat cu gura, apoi umplut cu apă că era mai puţin unsuros aşa (J) şi plimbat prin baie până a făcut poc. De şedinţele de costumat şi plimbat prin casă când ai mei nu erau acasă, de sandalele mamei măsura 39 când eu purtam 35, de primul machiaj cu ruj în obraji şi creion pe toată faţa, de făcutul mâncării din praf, beţişoare, frunze, apă şi alte gunoaie pe trotuarul din faţa casei. De prima vrabie înmormântată creştineşte, de cuibul de rândunici aciuiat pe veranda alor mei.
Of Doamne, unde se termina lista? J
.0.jpg)
