06 octombrie 2006

Nici cu francezii nu mi-e ruşine

Adică să mă explic.
Ca pe orice om normal care a fost atent la orele de gramatică, mă deranjează personajele care cred că ultima modă în materie de corectitudine a limbii este despărţirea oricărui cuvânt care se termină în"-ţi" în "rădăcină" - oricare ar fi ea, şi "-ţi". Mă deranjează cu atât mai mult cu cât boala asta nu e de ieri de azi, iar cei care suferă de ea nu par să fie deranjaţi de chestia asta şi continuă, în ignoranţa lor, molipsindu-i mai departe pe cei care, de bine de rău, înainte de a avea contact cu comunicări scrise din partea lor, credeau că alta era regula, dar nu erau siguri. Deci, cum spuneam, mă enervează foarte mult, mai ales dacă descopăr aceste probleme la oameni cu greutate, funcţii de coordonare sau decizie. Şi cum astăzi totul se face în scris, pot edita un tom însemnat de exprimări de acest gen numai printând mailuri de la diverşi colegi.
Buun.
Dar, după cum m-am şi pornit să explic, nici cu francezii nu mi-e ruşine. Patric ştie foarte bine, cu el am tot comentat chestiunea asta. La început şi eu mă întrebam cum e posibil ca un vorbitor nativ de franceză să nu facă distincţia între infinitiv şi participiul trecut. Cu timpul m-am obişnuit, şi am jucat şi rol de corector de text pentru francezi sadea, care au înţeles rapid că mai uşor este să întrebi un român care a învăţat gramatica la şcolile româneşti decât să stoarcă ei din cap soluţia corectă.
Am căutat deci într-o arhivă mai veche a discuţiilor mele cu Patric şi am găsit asta:
"- Cum ti se pare "je n'est tester rapidement que avec 1 resource à l'intérieur de la base" ?
"- A fost in America nu stiu cit timp, poate a uitat franceza..."
"- În creierul lor nu e suficient loc pentru gramatica a doua limbi!"
"- Bwahahhaaa..."

Sau, dacă vreţi ceva recent, asta:
"...je souhaiterai, à premier abord savoir très rapidement quelles actions vous voulais mettre en valeur dans celui- ci..."

04 octombrie 2006

Despre locul meu de muncă

La serviciul la care lucrez eu, programul doamnelor care fac curat începe în cel mai bun caz la aceeaşi oră cu restul angajaţilor. Adică pe la 7 jumate - 8 apar angajaţii sârguincioşi, între 8 şi 9 restul populaţiei, iar femeile de serviciu undeva pe la 8. Deci ele au program de lucru tot ca noi. Am învăţat deja regulile: pe la 10 apar cu mopul şi încep să frece podelele prin jurul scaunelor şi al birourilor, iar noi facem scamatorii cu cocoţat de picioare pe colo-colo să nu dea cu mopul peste noi, sau stăm agăţaţi pe scaun 5 minute să se usuce gresia, ca să nu lăsăm urme. Sau, după caz, ne băgăm picioarele şi ne fluturăm nestingheriţi peste luciul proaspăt aplicat şi smulgem încruntări de sprânceană de la mânuitoarele de mopuri, că le stricăm lucrătura. Cu aceeaşi ocazie se golesc şi coşurile de gunoi.
Mai apoi, se întâmplă încă o chestie foarte mişto: se dă cu as-pi-ra-to-rul la ora 12:00!! Vorbeşti la telefon cu cineva, se aude aspiratorul în fundal. Foarte profesional, n-am ce zice.
Dacă stai până seara târziu, nu mai e picior de femeie de serviciu. Dimineaţa, coşul de gunoi e plin de chestiile din ziua precedentă, că până la ora 10 mai e!
Colegul C. foloseşte des injurii şi nu se jenează să ţipe la telefon cât îl ţine gura chestiuni de genul "băga-mi-aş p--a!". Se aplică din nou aceeaşi situaţie: vorbeşti la telefon şi prin receptor interlocutorul tău aude "ce p--a mea ai livrat? n-ai livrat nimic, futu-te-n gura de labagiu! Mişcă-ţi curu' şi livrează!" etc etc.
Colegele de la departamentul F. decid din când în când să se reunească ca fetele, la birou, în open space, şi să mănânce chestii mirositoare. Aromele variază de la usturoi şi ceapă până la vanilie şi scorţişoară.
Colega mea de vis-a-vis are un telefon care sună cam aşa: "the phone is ringiing! .... the phohohone is rihihingiiing!... the phooooooooohooooohoooooooooooone is riihihihiiiiiiiiihiiingiiiiiing!!! THE PHOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOONE IS RIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIINGIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIINGGGGGGGGGGGGGGG!!!!" Nu-l are aproape niciodată cu ea. Îl lasă pe birou. Drept pentru care şi eu mi-l las pe al meu. Iar al meu face ca un claxon. Tiiiit tiiiiiiiiiiiiiiiit!!!!!!!!! Tuuuut tuuuuuuuuuuuuuut!!!
Casă de nebuni, ce mai....

27 septembrie 2006

Cum să fii pisălogul perfect

Trebuie să o cunoaşteţi pe colega mea, A. Are întotdeauna o opinie savantă cu privire la orice lucru care se întâmplă sau se discută. Ea este motivul pentru care detest oamenii care vorbesc în plus şi care nu ştiu să tacă.
Mostre de conversaţie:
Eu: "Clientul X doreşte să-i explicăm cum funcţionează serviciul cutare."
Ea: "Deci, pe bune, frate, nu ştie să citească scrisoarea de prezentare?"
(adică: "nasol, trebuie să muncesc")
---
Eu: "Clientul Y nu a primit faxul trimis azi. Te rog mai trimite-l o dată."
Ea: "Frate, deci pe bune, nu are fax sau ce?"
(adică: "nasol, trebuie să muncesc")
---
Eu: "Clientul Z are nevoie până mâine de marfă de 100 de ori mai multă decât ai produs tu vreodată. Te descurci?"
Ea: "... daaa... daaa' ăsta nu putea să spună mai din timp? Fraaaate, pe bune, ei au impresia că suntem la dispoziţia lor?"
(adică: "nasol, trebuie să muncesc")
Da vaco. Exact aşa. Suntem la DIS-PO-ZI-ŢIA lor! Şi da. Trebuie să munceşti.
Ce mă intrigă este că sunt oameni ca ea care nu pricep esenţa lucrurilor. Când lucrezi în vânzări îţi dai jos tricoul şi-l îmbraci pe client cu el, îi dai şerveţelul tău să-şi sufle nasul şi îi deschizi uşa dacă se îndreaptă spre ea. După care îl facturezi pentru toate astea :)
Ea are senzaţia că dacă ei i se pare că ceva nu merge, toată lumea îi va împărtăşi părerea, şi ne vom alia într-o mare coaliţie împotriva clienţilor care îndrăznesc să fie nelămuriţi, să comande de 100 de ori cantitatea sau să nu aibă hârtie în fax... Pentru ea, servirea clientului se opreşte acolo unde încalcă propria ei libertate de mişcare. Nu sunt adepta sclavagismului stupid faţă de client, însă ştiu ce înseamnă să stai noaptea la servici ca să iasă treaba bine şi clientul să fie mulţumit, şi ştiu ce senzaţie ai a doua zi, când clientul este mulţumit de treaba făcută. Şi mai ştiu că dacă îţi doreşti ca el să fie mulţumit, vei sta cu plăcere peste noapte. Şi nu vei comenta niciodată.
Dar, ce să-i faci, cururile sunt mari, şi lenea pe măsură. Iar orgoliile, nu mai spun.

Radio online

Discuţie cu N., alaltăieri:

N: Nu asculţi ProFm?
Eu: Nu! Nu merge situl!
N: ??? Cum nu merge? Eu intru pe el şi merge!
Eu: Nu merge, dacă-ţi spun!
N: Oţi fi având voi acolo probleme, că la noi merge.
Eu: 1-0 pentru Radio Total. Ăsta merge brici.

Morala: asculaţi Radio Total. Muzică brici. Conexiune bună. Căşti să aveţi.

26 septembrie 2006

Tagging Bucharest back

Cu întârziere, fac ce trebuia să fac de ieri. Şi anume intru în lanţul lansat de Marius. Aşadar, îmi dau şi eu cu părerea despre Bucureştiul nostru cel francofon şi francofob.

3 locuri care-mi plac în Bucureşti:
- Grădina Icoanei
- Calea Victoriei, lângă CEC
- Cotroceniul, în spatele Grădinii Botanice

3 locuri pe care le detest în Bucureşti:
- colţul Berzei cu Popa Tatu (curve, ţigani, case vechi în paragină)
- Lipscani (pentru acelaşi motiv)
- ieşirea spre Urziceni (ţigani, chinezi, viaţă ieftină şi tristă, murdărie)

3 localuri în care îmi place să ies cu prietenii:
- Downstairs (pe Calea Moşilor vechi), iarna şi când e mai frig afară
- Cafeneaua actorilor din Parcul Tineretului
- Jukebox

3 lucruri pe care un occidental nu le-ar înţelege în Bucureşti:
- depăşirea pe linia de tramvai şi prin staţie
- zarzavaturile din faţa blocurilor
- sharomăriile

Cel mai de fiţe cartier al Bucureştiului este, fără îndoială, Dorobanţi, pentru că acolo s-au refugiat mulţi din cei care au gustat vestul, gustă banii fără limite, şi nu vor să ştie nimic din cele comentate de noi la punctele 2 şi 4... (cele mai urâte locuri şi lucrurile pe care nu le-ar înţelege un occidental)

Cel mai vai de mama lui cartier al Bucureştiului este Colentina, la rivalitate cu Ferentariul, pentru că oamenii trebuie să locuiască în mizerie şi promiscuitate, aglomeraţie, înghesuială, zgomot. Păcat că e locuit...Pe primul îl văd mai des, dar ştiu că nici cel de-al doilea nu se lasă mai prejos.

Tagguiesc pe Fry, pe Jen şi pe Catastif.

Despre pasiuni, obsesii, ticuri...

Când eram mică părinţii mei făcuseră rost de un mic puzzle reprezentând o bărcuţă pe mare, foarte simplu, cu vreo 50 de piese, cred. Ştiu că l-am făcut şi refăcut de nenumărate ori, şi că mă încerca un sentiment de mare satisfacţie când îl vedeam prinzând formă, şi ştiam că era făcut de mâna mea...
Nu-l mai am. Însă îl voi vedea cu ochii minţii toată viaţa.
Acum am în fiecare cameră câte două trei cutii cu puzzle-uri, care mai de care mai sofisticate. Am două globuri-puzzle, pe care le-am făcut astă iarnă. Lucrez la două puzzle-uri bidimensionale concomitent. Mă atrag cele cu peisaje marine, porturi, catarge, vegetaţie multă şi variată, detalii dificile şi muncă multă. Îmi plac pentru momentele de nervi şi concentrare maximă pe care mi le oferă, şi pentru genul de solicitare pe care o provoacă creierului: asocierea de culori, atenţia distributivă, ţinerea de minte, răbdarea.
Fratele meu ţine pe pervaz, pe dulap, pe comodă, pe televizor, lego-uri asamblate de mâna lui. Petrece după amieze de bine meritat repaos demontând şi remontând motoare şi maşinării complexe, şi scoate la iveală dintr-o maşină de pompieri un ciudat hibrid lego, ceva între maşină de formula 1 şi platformă petrolieră... iar apoi se laudă tuturor ce greu a fost dar ce meseriaş e el şi ce bestie a creat :)
Suntem, deci, doi demenţi.
Pe amândoi ne-a apucat la maturitate, după ce drumurile ni s-au despărţit. Fiecare la casa lui, suferim de acelaşi boli şi ne tratăm în feluri similare.
Mă bucur că pot spune cuiva că am un motiv (altul decât somnul şi frigiderul) de a ajunge acasă. Mă bucur că nu simt pereţii casei căzând peste mine de plictiseală sau singurătate. Mă bucur când văd maldărul îngrozitor de piese care aşteaptă să fie desluşite. Mă trezesc duminica la 8 şi mă reped în sufragerie în pijama şi trebăluiesc la puzzle până mă doare spatele. Şi nu simt că ziua a fost pierdută.
Spuneţi-mi, domnule doctor, mai am mult de trăit? :)
A, şi să nu uit, şi lui Ali îi plac puzzle-urile mele :) Nu doarme decât în cutia cu piese sau peste masa de puzzle. Dacă nu-i acord atenţie, vine şi se aşează fix peste bucata de puzzle la care lucrez. Clipeşte molcom din ochi, aşează fundul pe tablă, aduce cu o mişcare pufoasă coada de la spate spre faţă, îi arcuieşte vârful spre steluţa de pe piept, împreunează lăbuţele din faţă şi mă priveşte drept în ochi, iar la privirea mea gata de răfuială răspunde cu un mieunat dulce şi inocent: "cine? eu? ce-am făcut?" :)

25 septembrie 2006

De cascandibus non disputandum est

Astăzi am realizat o chestie ciudată: trebuie să existe o legătură între senzaţia de somn, căscatul fără întrerupere, şi cheful de rîs. Am rîs cu poftă şi cu lacrimi la fiecare zgomot sau remarcă pe care am auzit-o în jurul meu, şi am consumat o cantitate impresionantă de hârtie igienică suflându-mi nasul şi ştergându-mi ochii de atâta lăcrimat. Căscam cu lacrimi, rîdeam cu lacrimi. Nu scăpam de una, că mă năpădea cealaltă. Colegii m-au catalogat ca nebună, cred eu, pentru că oricât mi-ar fi plăcut ca rîsul meu să-i molipsescă, dovedeau puţină înţelegere şi cred că se şi strâmbau când nu mă uitam. Presupun, nu ştiu sigur :) În consecinţă, am fost o prezenţă bizară şi deloc comodă, şi uite că deşi la ora 3 juram că altceva nu-mi trebuie decât o pernă şi o păturică, m-a apucat ora 7 jumate şi eu tot butonez pe aici, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Probabil şi din cauza faptului că am primit pe mail o tonă de chestii de făcut la ora 5? Nu ştiu, zic şi eu aşa? :D

22 septembrie 2006

Loteria bătrâneţii

Nici un loc nu e mai potrivit pentru a-ţi lăsa mintea să zburde decât unul public. Ai ocazia să priveşti toate culorile de oameni, să asculţi toate variantele de rîsete, să guşti frânturi de conversaţie, să le aduni în cap şi să le împrăştii apoi în sertărele cu gânduri. Ca un pachet de cărţi măiestrit mânuit de un dealer de casino, fiecare gânduleţ apare pentru o secundă, se împreunează cu încă câteva, dispare la fundul pachetului, reapare apoi şi se intersectează cu dama de pică şi trei-ul de treflă. Pfffffluffff! Prrrrrrrrrrrammmm!! Pfffluffff! Hop! La suprafaţă apare o idee năstruşnică, jokerul zâmbeşte ştrengăreşte. Pac! Tai pachetul, apare un şeptar! Mmmm, o fi cu noroc gândul ăsta?...
Gândurile mele răzleţe mă apucă în trafic, în restaurante, pe bancă în parc, în orice loc în care am răgaz să răsuflu şi să mă aşez la umbră, într-un colţ cu perspectivă :) Mă întreabă cineva: "la ce te uiţi? La ce te gândeşti?" Zâmbesc simplu şi larg, şi răspunsul e unul singur: "la nimic!" Mirarea e doar de o parte. Eu în sinea mea sunt fericită cu gândurile mele, pe unele le las să iasă la suprafaţă în zâmbete largi, uneori cu rânjit de dinţi, pe altele le ascund cu o încruntare de sprânceană. Să nu mai fac? Ba am să fac în continuare, mă ajută, mă calmează, mă linişteşte, mă bucură, mă întristează, mă vindecă, vă trezeşte la realitate, mă montează să fac ceva a doua zi, mă ajută să iau decizii, uneori mă face să realizez lucruri pe care altfel nu le-aş fi decantat. Este incredibil cât de puţin îţi trebuie să ajungi la o rezoluţie cu tine însuţi dacă îţi acorzi timpul necesar. Unii obţin rezultate meditând singuri, privind natura. Eu le obţin privind oameni. Cu cât sunt pachete mai compacte şi mai eterogene, cu atât mai bine.
Mă întreb dacă puştiul frezat cu gel din faţa mea îşi respectă părinţii, dacă are o prietenă, ce hobby-uri are, cine îi influenţează gusturile vestimentare, dacă a fost vreodată la un azil de bătrâni, dacă ştie ce e un distonocalm, când a fost în piaţă ultima dată să o ajute pe mama lui să care ceapa pentru zacuscă, dacă stă la curte, câţi oameni or mai sta la curte în Bucureşti, câte case cu curte vechi sunt prost întreţinute, şi atât de multe în Bucureştiul vechi, ce păcat că centrul vechi şi istoric e locuit doar de ţigani, îmi aduc aminte cât de mult îi detest şi cât de silă mi-e de ei, îl văd cu ochii minţii pe vecinul ţigan cu pălărie de căldărar şi mustaţă neagră, pe familia din colţul străzii şi pe copiii pocăiţi care se înmulţeau an de an, mă gândesc că e bine că au asfaltat ăştia de la Primărie strada în sfârşit, dar ce porcărie că au început imediat după aia să o spargă, maşina mea are o bătaie la direcţie, să nu uit să o programez la vizită, poate şi o revizie, ah, ce păcat că mi-am pierdut telefonul şi odată cu el toată agenda şi toate datele din el, ce bine este să nu-ţi ţii toate datele intr-un singur loc, ce rău este să fii uituc, ce-ar trebui să fac ca să nu-mi mai pierd telefoanele....
Toate ideile se pierd într-o privire fixă şi clipiri molcome din ochi. Dacă ridic capul, pierd şirul gândurilor, şi mă concentrez din nou pe o nouă sursă de idei. Mă uit la masa din stânga mea, mă aflu într-un restaurant. Doi tipi şi două tipe. Rîd, fumează, discută. Mă uit la toate celelalte mese, pe rând. Toţi fac acelaşi lucru. Unii rîd mai zgomotos, alţii mai ascuns, unii povestesc înfocaţi, alţii ascultă, la o masă mai încolo doi mănâncă cu poftă, chelneriţele se plimbă agitate printre mese, eu adulmec absentă palma care-mi ţine faţa şi-mi presez obrazul în mirosul cald de piele cu iz de tutun. Îi sărut mână absentă şi zâmbesc din ochi.
Ochii îmi fug la una din tipele de la o masă aflată în faţa mea. Are nişte braţe zvelte, un tricou care lasă să se vadă pielea până aproape de umeri. Mă gândesc dacă va suferi în următorii zece ani de vreo boală care să o cocoşeze şi să o facă să privească înapoi la seara asta cu nostalgie. Câţi din cei care sunt în jurul meu vor mai fi în viaţa peste 50 de ani? Câţi din oamenii trecuţi de prima vârstă nu rostesc invariabil, cel puţin o dată în viaţă, arhicunoscutul "ce tânăr eram... mă durea în cur de toate..." Există oare oameni în vârstă pe care să nu-i doară nimic, care să nu fie bolnavi? Dar există atâţia tineri care sunt bolnavi deşi nu le-a venit vremea să se gândească la pastile... Sau copii care ştiu în ce doze se ia insulina...
Scanez rapid încăperea cu privirea, îmi îndrept spatele şi îmi aduc aminte de durerile de coloană care mă macină de câteva săptămâni, îmi fac din nou o notă să mă duc la un control, apoi oamenii din jurul meu se transformă în punctuleţe pe o tablă de şah. Imaginea din faţa o chilor face o piruetă virtuală în cap, ca un cadru prelucrat într-un montaj de film, şi devine o foaie metrică pe care fiecare omuleţ este un punct colorat. Sau un punctuleţ pe o tablă. Sau un indicator pe un grafic. Sau o bilă într-un bol de extragere loto. 6 din 49. Loteria vizelor. Loteria bătrâneţii. Oameni care aşteaptă, în derularea existenţei lor, momentul în care jokerul extrage pentru ei carieră, familie, bani, sănătate, decese, copii, vacanţe, case, nepoţi, maşini, demisii, bucurii... Loteria bătrâneţii. Ne aşteptăm toţi cuminţi rândul la bătrâneţe, ca oamenii la coadă la cantină. Întinzi castronul, şi vezi ce-ţi pică.
Scanezi viitorul la 27 de ani şi te întrebi ce boli te pasc. Te întorci în timp la 72 de ani şi-ţi aduci aminte cu plăcere de vremurile în care nu te durea nimic şi te întrebai inocent ce boli te vor paşte.
"Ce tânăr eram... mă durea în cur de toate..."

15 septembrie 2006

Unde e şcoala de altădată??

M-am plimbat pe aleea pietonală a Braşovului şi am căscat gura la oamenii adunaţi în Piaţa Sfatului. Nimic mai frumos decât o zi caldă de septembrie. Şi cum astăzi este 15 şi a început un nou an şcolar, centrul Braşovului este plin de adolescenţi care vin sau pleacă de la şcoală.
Hmmmm, să mă gândesc puţin dacă există un cuvânt care să caracterizeze cel mai bine viermuiala pe care am întâlnit-o.....
Am găsit: Mall
Cuvântul ăsta l-am văzut în fiecare volănaş, toculeţ, blug răsfrânt, cămăşuţă, freză cu gel, păr tapat savant şi buze conturate cu gloss care mi-au defilat prin faţa ochiului.
Câteva ghiozdane încărcând voios spatele unor tineri, o fată cu un maldăr de manuale în braţe, în rest poşetuţe şi mâini în buzunar. Fiţe, "băga-mi-aş pula", "hai faaatăăăă....!", hi hi hi, ha ha ha. Velur, bluze strâmte, tocuri cui, sâni împinşi afară până la refuz, surâsuri de dive, gesturi numai bune de flirt, băieţi siguri pe ei umblând în haite de câte 5-6 şi rîzând zgomotos. Mai pe alocuri, grupuleţe de fete sau băieţi îmbrăcaţi în uniforme, discutând despre ... culmea ... şcoală! Mda, cam puţini. Copii îmbrăcaţi ca nişte oameni mari, cu sacouri cu două numere mai mari ca ei, şi ghiozdan în spate... :) Mi-au adus aminte de personajele din scrierile de început de secol, care aşteptau prima zi de şcoală cu sufletul la gură, şi care traversau nămeţi de zăpadă pe jos, bătând kilometri întregi, cu ghiozdanul surorii mai mari în spate şi sacoul purtat de ceilalţi cinci fraţi mai mari, cu un surâs larg pe faţă şi inima deschisă... pentru prima zi de şcoală...
Aş închide ochii să nu mai văd ce văd, dar nu mă obosesc. Toate au rostul lor până la urmă. Selecţia naturală are o noimă, şi nicicând nu am fost mai convinsă de lucrul ăsta ca acum, privind pachetele de tineri dezinteresaţi şi cu mintea goală, care astăzi se plimbă fără grijă pe stradă şi se duc sau vin de la şcoală ca de la un loc unde îşi pot etala formele, şi nu conţinutul, şi care vor ajunge peste câţiva ani la interviuri cu aşteptări de 500 de euro şi tupeu cât cuprinde şi se vor avea o mică dezamăgire..... Ah, copii, ce vă aşteaptă.... :)) Distraţi-vă cât puteţi ! :D

11 septembrie 2006

Hate list

Am câteva convingeri personale, pe care din păcate, sau din fericire, viaţa nu mi le-a infirmat până acum, dimpotrivă. Le-aş ţine pentru mine dacă ar fi o zi obişnuită, şi nu le-aş da în vileag, conştientă fiind că ar jigni pe unii sau pe alţii, involuntar. Astăzi însă e o zi mare: este ziua în care tocmai am revenit dintr-o micuţă escapadă pe meleaguri moldovene.
Mda. Să vă explic ce nu-mi place: nu-mi plac moldovenii. Şi aici înţeleg să împart Moldova geografică în două: Moldova (pe care o urăsc), şi Bucovina. De ce îi urăsc? Pentru că, începând cu oraşul Bacău, al cărei fan sunt încă de când mi-am pierdut locul de muncă din cauza unui intrigant provenit din acest oraş, şi trecând prin fiecare oraş moldonvenesc (atenţie, oraş! nu sat) oamenii sunt călăuziţi de câteva trăsături comune:
1. îşi doresc să plece din oraşul lor şi să se afirme într-un oraş mare (de preferinţă capitala)
2. deşi îşi doresc să plece din oraşul lor, nu renunţă la obiceiurile căpătate acolo şi de cele mai multe ori, nici la accent.
3. dacă ar putea să vorbească mult şi să nu muncească, ar fi senzaţional. Motiv pentru care nu se mulţumesc cu un job de rang inferior, ci îşi găsesc posturi care le permit să se afle cât mai mult în preajma celui care ia deciziile şi plăteşte salariile, obţinând de acesta recunoaşterea rapidă a unor merite inexistente dar măiestrit lăudate. Dacă ajung să ocupe ei înşişi posturi de conducere, sunt în continuare prefăcuţi şi lasă subalternilor impresia că le pasă de ei, pentru a-i putea controla mai bine.
4. sunt înceţi la minte şi dacă cineva le-o ia înainte, se simt călcaţi pe bătături şi se răzbună în modul lor caracteristic la prima ocazie.
5. Au întotdeauna o intrigă bine ticluită la dispoziţie.
6. Sunt, în general, murdari şi leneşi. Motiv pentru care îi pun pe alţii să facă treburile murdare pentru ei. Nu găsesc, nici o problemă, rămâne aşa.
7. Sunt şoferi foarte proşti şi lenţi şi au o ambiţie prostească ieşită din comun.
Să nu se mire deci dacă înjurătura "moldovean coclit şi prost" devine un leitmotiv pentru din ce în ce mai mulţi oameni. O merită. Din plin.

01 septembrie 2006

Ali 7 (cu riscul de a deveni plictisitoare)

Devine foarte clar că în pisica mea se duce o luptă acerbă între dragoste şi ură. Dragoste dimineaţa, ură seara. Dragoste pentru mâncare şi cocoloşeală, ură pentru bătăile la curu’ gol. Şi nu în ultimul rând, dragoste pentru mine, ură pentru mâna mea. Nu ştiu dacă studiile vor putea confirma acest lucru, însă mie mi se pare foarte evident că ea disociază foarte clar stăpânul de mâna stăpânului.
Adică uite caz concret. Vorbesc cu ea, ea vorbeşte cu mine. Ne iubim, ea spune ceva, eu o cert, ea mă contrazice, eu sunt de acord, ea se pisiceşte etc. Ne înţelegem de minune. În aer e o mieuneală continuă şi un dialog civilizat între două prietene. Mă apropii de ea să o iau în braţe sau să o mângâi pe cap... haţ! clonţ! şi m-a şi apucat de mână! Aud chiar mâna cum pârâie sub presiunea fălcilor ei sănătoase. Dinţii lasă urme adânci în pielea mâinii, linge cu patimă locul, după care dispare dând furioasă din coada transformată în pămătuf şi mă serveşte cu nişte urechi date pe spate şi o privire de bestie. O întreb ce a apucat-o. Coada se ridică, netedă, ochii se măresc, urechile revin la normal, mă priveşte cald şi cu interes şi îmi răspunde. Ne înţelegem din nou ca două surori. Nu ştiu ce mi-a răspuns, dar e clar că ea pe mine mă iubeşte. Mă aşez pe canapea, vine lângă mine. Pun mână, absentă, pe genunchi. Pac! Mâna cea urâtă şi vicleană îşi primeşte porţia de capse! Retrag mâna, apelez la simţul ei tolerant, o mai întreb ceva, recunoaşte că totul e în regulă, şi ţupăie voioasă pe sub masă, ocupându-se absentă de bateria ei de joacă. Mă apropii de ea să o pup, mă priveşte cu ochi interesaţi şi calzi, nu se opune. Îi depun o bală pe vârful botului, ne iubim ca-n prima zi. Din spatele meu se iţeşte mâna mea, cu intenţia de a o mângâia un pic pe cap. Pupila se strânge, bestia se dezlănţuie, mâna nu apucă să descrie nici măcar o jumătate din traiectoria planificată, că este atacată în plin aer, răpusă pe loc, sfâşiată, apoi lovită cu sete cu lăbuţele din spate, ţinută strâns cu colţii, după care abandonată în fugă, după stilul descris mai sus.
Este foarte clar. Ali nu o iubeşte pe Mână. Pe mine însă da :D!

28 august 2006

De concediu

Mi-a insuflat încredere că pot face ce nu făcusem până atunci niciodată. Sau m-a stârnit suficient încât să-mi doresc să nu rămân mai prejos. Am plecat, fără să-mi pese de altceva în afară de punctul în care îmi propusesem să ajung. Am cuprins cu ambele braţe platforma împuşcată de rugină şi m-am lungit pe burtă până la următorul val, care m-a suit pe epavă. Am stat ghemuită la prora navei, cu degetul arătător şi cel mare aduse laolaltă ca pentru a apuca linia plajei şi genunchiul meu, cu un gest de măsurare a distanţei parcurse înot până la epavă. Am privit meduze imense cum pulsează alene în jurul navei, ca pentru a verifica cine a venit şi ce caută acolo. Una după alta, la distanţă de câteva minute, îşi iţeau forma gelatinoasă spre suprafaţă, dădeau roată şi plecau. Mi-am tras răsuflarea minute în şir, şi am simţit aerul salin cum îmi umflă plămânii obraznici. M-am zgâit lung la razele soarelui răsfrânte pe rugina vasului, am presat cu palma bordura zgrumţuroasă şi am privit în sus spre vârful catargului. Minute în şir. Mi-am supt cu îndârjire sângele care-mi şiroia din antebraţ şi am gustat sarea de pe piele. Am încălecat bordura prorei cu un picior în gol deasupra mării şi unul pe podeaua navei şi am călărit un picuţ rămăşiţa vasului naufragiat la intersecţie de români şi bulgari. Am sărit cu fruntea înainte şi am ţâşnit înapoi la suprafaţă cu răsuflarea tăiată, pentru a da roată din nou şi a reveni pe punte. Drumul înapoi l-am făcut vorbind despre culorile cerului la apus şi privind la formele pe care le făceau norii, încă nehotărâţi dacă să plece a vreme bună sau să stea a ploaie. Au plecat. Nu mi-am luat rămas bun, am plecat pe furiş la lăsatul soarelui, ştiind că voi reveni foarte curând.

Ali 6


Recuperat pisică. Stop. Găsit în stare avansată de hrănire. Stop. Se impune de urgenţă regim de fibre, iaurt şi gimnastică ritmică. Stop.

Gimnastica ritmică a fost pusă în aplicare de îndată ce am adus-o în casă. Am lăsat-o să scoată din coşul de gunoi toate ambalajele mirositoare a salam şi să le plimbe prin casă, sperând că astfel îi va scădea un picuţ burta imensă cu care am preluat-o de la îngrozitorul chinuitor de pisici, Patric. Aviz amatorilor! Nu daţi pisici la păstrat peste week-end la astfel de specimene, deoarece vi se vor întoarce hrănite dar hămesite (care mai e scopul până la urmă???), dornice de cacarisire, şi extrem de turbate de furie (cred şi eu, când au văzut că la mine nu mai ţine cu tonele de mâncare!).
În acest mod mârşav, oameni ca el doresc să creeze condiţiile pentru ca bietele animale să facă explozie de atâta mâncare, iar dacă acest plan A nu funcţionează, se mulţumesc cu satisfacţia de a şti că bieţii stăpâni petrec zile în şir să şteargă la propriu urmele nefaste ale supraîndopării ticluite cu viclenie de oribilul bubulin/programator.
Ceea ce este bine este că sărmana Ali a obosit să-şi plimbe burdihanul peste tot prin casă şi a sfârşit prin a adormi, obosită, pe un maldăr de haine necălcate.
Diseară ... iaurt!

18 august 2006

103, 104...

Vreau să ştiu şi eu ce este atât de special la acest articol:

"Peste o sută de cununii civile la Iulius Mall Timişoara".

De ce m-ar interesa pe mine să ştiu că mâine are loc nunta cu numărul 104? Eu cu ce am greşit? De ce nu ne-au anunţat deştepţii gazetari când s-a petrecut nunta cu numărul 100? Beats me.... Hai să scriem ştiri, că oricum avem spaţiu la gazietă...

17 august 2006

Ali 5

Draga mea Ali,

Simt nevoia să-ţi scriu un mic îndrumar de folosire a spaţiilor comune, deoarece se vede treaba că nu ne înţelegem.


1. Nu trebuie să faci pipi sau caca de fiecare dată când mă apropii de lădiţă, pentru că nu mă impresionezi.
2. Când mă hotărăsc să fac curat în antemenţionata lădiţă, ai puţină răbdare şi lasă-mă să termin, după care poţi să faci ce ştii tu mai bine în voie.
3. Aş aprecia dacă ţi-ai putea şterge lăbuţele ude înainte să te urci pe chiuvetă, pe vasul de WC şi în cadă, pentru că laşi urme. Dacă nu ţi le poţi şterge, abţine-te!
4. Nu, scrumul de ţigară nu este comestibil. Şi nu te mai strâmba atâta de fiecare dată. Nu va mirosi niciodată mai frumos.
5. Scaunele şi canapelele sunt tapiţate pentru că aşa e mai frumos, nu ca să-ţi ascuţi tu gheruţele pe ele.
6. Ţi-am pus zdrăngănica de gât ca să fii drăguţă şi ca să te aud pe unde umbli, dar nu apreciez când o foloseşti intensiv noaptea. De-aia ţi-o scot. Nu mai protesta.
7. Firele de la fierul de călcat, încărcătorul de telefon sau epilator sunt periculoase! Nu te juca cu ele!
8. Nu te sfătuiesc să zăboveşti prea mult pe raftul de jos din dulap sau din frigider când am treabă pe acolo. Data viitoare te închid acolo. S-ar putea să nu-ţi placă.
9. Plantele sunt plante. Nu se joacă cu tine. Nu mai bine le laşi în pace să plăntuiască cum ştiu ele mai bine? Nu de alta, dar cred că e mai interesant să alergi muştele şi moliile prin casă. Părerea mea! :)
10. Nu, nu este necesar să mă ataci în timp ce mă machiez. Crede-mă. Ştiu ce fac :)
11. Ummm, masa din sufragerie este pentru mâncat, nu pentru dormit pe ea. În plus de asta, nu ştiu ce plăceri nebănuite îţi oferă ţie sticla din care e făcută??? Nu mai bine stai pe canapele?
12. Chiar dacă teancul de rufe pare abandonat pe masa de călcat de la Crăciun, ăsta nu e un motiv să rozi la ele cu atâta pasiune. O să vină o zi când o să le şi calc. Parol!
13. Ştiu că eşti o pisicuţă modernă, dar crede-mă, nu este necesar să înveţi să foloseşti tastatura. E suficient că mă pricep eu să o butonez.
14. Maşina de cusut stă pe masă pentru că mi-e lene să o pun la loc în cutie. În acest răstimp ea se odihneşte, înţelegi? Şi ea, şi papiota din vârf. Îţi trebuie două degete ca să o scoţi de acolo. Gherăind-o nu ajungi nicăieri. Mai bine las-o în pace.
15. Pungile din plastic în care sunt ambalate hainele de iarnă au un scop precis: să le ţină departe de molii. Nu, nu foloseşte la nimic să le perforezi. Crede-mă. Mă pricep mai bine.
16. Lanţul de la gâtul meu vine la pachet cu pielea de pe gât. Într-o zi o să-l scot şi o să te las să te joci cu el fără să mă zgârii.
17. Poţi să te apleci cât vrei tu peste marginea căzii în timp ce fac baie, dar dacă mă stârnesc, odată şi odată tot o să scap un dos de palmă şi o să te trezeşti în apă :) Abia aştept:)
18. Dacă mă scarpin absentă cu o mână, fără să-ţi acord atenţie, asta nu înseamnă că te invit să mă ataci. Dacă totuşi te hotărăşti să o faci, anunţă-mă înainte te rog :(
19. Ochii mei lucesc în întuneric, este adevărat, şi mai trebuie să şi clipesc, este la fel de adevărat. Aş aprecia însă dacă nu i-ai ataca. Am o singură pereche. Te rog ai milă de mine.
20. Am muncit destul de mult la perdele până au ajuns să arate cum arată acum. Ar fi indicat să-ţi găseşti altă metodă de a te da jos de pe pervaz. Please?

Mulţumesc anticipat.

În ton cu alte însemnări

Apropo de limba română.
Exemplu simplu de greşeală fără sens, dar perpetuată în virtutea imitaţiei:
"A lua la cunoştinţă".
Aduci la cunoştinţa cuiva, dar iei cunoştinţă de ceva.
Exemplu de exprimare hilară, dar des folosită:
"Revin eu cu un telefon". Zbaggg!!! un telefon în capul omului :)
Exemplu de calc din engleză, jenant:
"...trebuie să focusizeze..."
sau din franceză, la fel de jenant:
"... mă ambetează..."

Ce pot să spun decât: www.diediedie.com...

16 august 2006

Diverse din trafic

Protestez!!!
Şi încă cum!!!
Ghiciţi ce se petrece pe bulevardul Ana Ipătescu (fost), actualmente Lascăr Catargiu! Hai, just a wild guess!
SE SAPĂĂĂĂĂ!!!!!
SE LUCREAZĂĂĂĂ!!!!
SE ADÂNCESC ŞANŢURILE PATRIEI!!!!!!!

Adicătelea se merge doar pe două benzi din trei, din direcţia Piaţa Romană spre Victoriei, pentru că pe banda 1 a apărut un ditamai şanţul, la care lucrează cu balele curgând toată armata de lucrători care nu au fost detaşaţi de Lena pe DN1.
Întrebare scurtă: în urmă cu o lună ce arteră bucureşteană a fost reasfaltată, marcată şi împopoţonată cu plopi şi floricici?
TREBUIAAAAA SĂ MĂ AŞTEEEEEEEPTTT!!!!!

Şi ca un pic peseu la această însemnare, făcută cu căldura din capitală încă scurgându-se printre degete, în timp ce mă calmez la un birou cu A/C, am văzut ieri două chestii foarte drăguţe. Pe Dinicu Golescu, în aglomeraţie, maşinile se deplasau bară la bară. În dreptul Gării de Nord e o trecere de pietoni, cre'că o ştie toată lumea. Din spatele unei maşini pe care o aveam undeva prin dreapta mea, am văzut iţindu-se două urechi clăpăuge de câine comunitar. Foaaaaarte simpatic :) Era o roşcoveaţă mică şi creaţă, cu ochii mari speriaţi, care încerca să ajungă pe partea celalaltă (adică la Gară, haha!!!). Tipul se încăpăţâna să aştepte trecerea maşinilor pe trecere. Nu vroia să traverseze decât pe acolo. La un moment dat s-a făcut un culoar de trecere printre maşini, dar asta presupunea să ocolească un picuţ şi să se angajeze în traversare ... neregulamentar! Ei bine, da! Nu a traversat! A aşteptat, ţopăind uşor nerăbdător de pe o lăbuţă pe alta, până când dungile zebrei au ieşit la lumină, moment în care a zbughit-o glonţ până pe mijlocul arterei, apoi, pentru că era pe trecere (!!!), maşinile de pe contranses au oprit şi l-au lăsat să treacă! Foaaaarte drăguţ. M-am surprins zâmbind cald. Tipul era foarte haios. Apoi, la câţiva metri mai încolo, ajunsă la semafor, ochii mi-au zburat spre staţia de autobuz din dreapta mea. În staţie era un domn cu o fetiţă în braţe, la vreo 5 ani. Fetiţa ţinea strâns la piep un pluş măricel, destul de bleg (o combinaţie de Garfield cu Pluto, din ce am văzut eu :)) şi îl scărpina agale între urechi... :) Mişcarea mi-a atras atenţia, crezând că puştoaica se scarpină pe sine. Ntz! M-am înşelat :) Îşi scărpina odrasla din braţe :))) Am zâmbit preţ de câteva minute bune, apoi am revenit la înjurăturile de mamă regulamentare practicate în trafic :)

15 august 2006

La coadă

E foarte interesant să mai mergi din când în când să plăteşti chestii sau să depui acte diverse. E o ocazie foarte bună să studiezi feţele celor care suferă alături de tine la cozi. Unii te enervează, alţii te amuză, sau te lasă rece. Cu cât e coada mai mare, cu atât diversitatea lor creşte. În funcţie de locul la coadă, îşi schimbă comportamentul. Să luăm de exemplu o coadă normală de la Udrişte :) Îi avem pe:

1. cei care vorbesc tare şi ştiu multe, şi îşi poartă conversaţiile cu cine doreşte să asculte.
2. ce care dau sfaturi noilor veniţi la coadă.
3. cei care vorbesc tare la telefon, despre afaceri sau treburi urgente de familie.
4. cei care inspectează chestiile afişate, făcând drumuri de la locul lor din coadă până la ghişeu şi înapoi.
5. cei care oftează teatral şi-şi dau ochii peste cap.
6. cei care se bagă în faţă ajutaţi de mişcările de la punctul 5. deoarece „se grăbesc”.
7. cei care discută cu funcţionarii/funcţionarele în mod savant odată ajunşi la coadă, pentru a se lămuri corespunzător.
8. cei care „lasă loc” la coadă.
9. ţărani.

Astăzi stăteam la o coadă de trei oameni. Atmosferă degajată, coada mergea repede. În faţa mea un tip. În spatele meu încă cineva. Vine un al patrulea, trece glonţ pe lângă cel din spatele meu şi pe lângă mine, se propteşte în uşa casieriei, se uită înăntru, bate câţiva paşi pe loc, întoarce o factură în mână de pe o parte pe alta, oftează, se mai uită în spatele lui, apoi din nou în biroul casierei, oftează din nou, pune mâna în şold după care dă ochii peste cap. Toată figura lui exprimă intenţia clară de a sări peste rând. În loc să se aşeze în spatele ultimului din coadă, stă în dreptul meu, cu un umăr în faţă, proptit de uşa casieriei, ca un atlet gata de sprintul în cursa de 100m viteză. Este grăbit şi se străduieşte să o arate. În momentul în care persoana din faţa mea dă să iasă din casierie, aştept o fracţiune de secundă să văd reacţia tipului. Stă ca o felină, gata de atac. Nu mişcă. Eu sunt gata să muşc carne de om dacă face cel mai mic gest. Mă liniştesc. Tipul nu face nici o imprudenţă. Intru, mă rog, plătesc şi plec.

Mă gândesc apoi în drum spre maşină cât de idioţi suntem şi cum ne transformă această experienţă a statului la coadă. Devenim nişte animale de pradă gata să încalce reguli şi să se bată la propriu pentru a câştiga minute preţioase sau pentru a ne păstra privilegiul ordinii. Devenim apărători ai regulilor de bună conduită atunci când ne convine, şi le încălcăm cu nonşalanţă când balanţa nu înclină în favoarea noastră (vorbesc la modul general). Cochetăm cu ideea de a-i lua beregata celui din faţa noastră, înjurăm autorităţile şi momentul blestemat în care „i-am votat”, ne încovoiem spatele şi ne îndulcim vocile a iertare faţă în faţă cu bestiile de la ghişeu ca ultimii cerşetori în căutare de favoruri, dăm umili bani ficşi sau „3 mii” numai să vedem că ne eliberează odată chitanţa aia nenorocită, stăm la poze traşi la faţă, cu părul ciufulit şi urechile ţiuind de ne ies după aia buletinele sau permisele cu expresii cadaverice, ne aşezăm la cozi la ora 5 dimineaţa şi ne înscriem pe liste (da! mai există liste şi astăzi), iar la finalul unei aşteptări îndelungate pe unii dintre noi îi mai paşte şi întoarcerea acasă nerezolvaţi, pe motive diverse.

Şi, ca să închei, un episod hilar, tot de la Udrişte. Mă văd în situaţia de a cere comandantului de la Udrişte o chestie destul de neconvenţională, sub forma unei informaţii din baza lor de date. Îmi justific cazul funcţionarului, care îmi recomandă să fac o cerere. Mă aşteptam la asta, şi nu am comentat. A fost extrem de amabil, mi-a dat pix şi foaie şi mi-a spus că trebuie să plătesc la CEC o taxă de 1 leu. Foarte simplu, am spus eu. Doar 1 leu (am rîs în sinea mea evident). Trec peste faptul că taxa este simbolică şi aberantă. De ce nu 5 lei? Oricum n-aş fi comentat. Aş fi plătit şi 10, numai să ştiu că duce undeva demersul meu! :) Zâmbetul meu s-a şters însă în momentul în care am descoperit că la CEC coada depăşea uşa de la intrare şi că pentru 1 leu trebuia să pierd de douăzeci ori mai mult timp decât pentru redactatul cererii. Am petrecut o după amiază distractivă la coadă, m-am amuzat studiind cetăţeni care se încadrau în cam toate categoriile de mai sus, şi ajunsă în faţă, după un domn care plătise taxe pentru vreo 10 maşini cred şi ţinuse coada în loc vreun sfert de oră, când am declarat suma, am smuls un zâmbet de la casieriţă şi de la colega ei, plus un chicotit de la tipul din spatele meu. Am rânjit şi eu a vacă tristă şi am aşteptat cumite să-mi elibereze chitanţa. Mi-am târât apoi copitele şi coada la fel de triste după mine până la Udrişte, unde am depus victorios şi petiţia. Să avem rezon, monşer!

11 august 2006

Degeaba

Mă scurg cu viteza melcului pe DN1. În faţa mea se întind doi şerpi multicolori, în spatele meu... cine ştie? Probabil că tot aşa. Nu mă obosesc să mă uit în spate. Aştept cuminte rândul meu la coada intrării în Bucureşti. Nu e nimic special în ziua asta. E ca oricare alta. Nu sunt o persoană răbdătoare, dar m-am obişnuit să dansez dansul acesta al scurgerii către Bucureşti în fiecare după-amiază. Ca mine sunt atâţia. Cred. Ce-o fi gândind doamna din dreapta mea? Dar nenea din faţa mea? Văd cum maşina din faţa mea pleacă uşor. Sau aşa mi s-a părut. Nu ştiu, nu văd foarte clar. Tâmplele mi le simt strânse ca de o menghină. Pieptul mă apasă şi el. Mă uit tâmp în faţă, nu schiţez nici o mişcare. Mda, parcă a înaintat puţin. Ştiu că mă uit tâmp, fără reacţie. Ştiu din alte dăţi că nu ţine mult. Dar, la fel de bine, niciodată nu-mi dau seama când începe. Sau de cât timp durează. Clipesc, închid ochii, îi simt uscaţi, ca şi când cineva mi-ar fi suflat aer cald în ochi, gura mi-e încleştată şi uscată. Întorc capul. În dreapta mea un domn ţipă şi face gesturi de sictir de la volanul unei Skoda. Mă depăşeşte şi intră în faţa mea. Mă uit în oglindă, la volan, din nou în oglindă, apoi la mâinile mele. Îmi desprind uşor unghiile din carne, destind în reluare deget după deget şi mă uit cu amărăciune la urmele vineţii ale unghiilor în carnea mâinii. Mi-e ciudă, şi parcă aş plânge, dar ochii îmi sunt în continuare uscaţi. Simt nevoia să respir adânc, dar plămânii mei sunt de dimensiunea unei prune. Vreau să mă întind, vreau să respir normal, să nu mă doară, să nu simt nimic. Ceasul de pe bord arată 18:34. Şi? La ce mă ajută? Măcar dacă aş şti cât era ceasul când m-am uitat ultima oară la maşina argintie din faţă. Or fi trecut două minute? Cinci? Între timp maşina din faţă este roşie. Apăs butonul de avarii. În stânga mea apare un tânăr care trage de portieră. O am blocată. Spune ceva. Întorc capul şi duc degetul arătător către buze, perpendicular, în semn de linişte. Nu înţelege. Vreau să plece. Închid din nou ochii. Îi deschid, bag în viteză şi continui. Toată lumea e fericită. Mă uit din nou în dreapta mea. Acum e o dubă cu nişte oameni care se uită strâmb la mine. Comentează între ei. Întorc capul înainte şi mă repliez, în coloană, cu direcţia Bucureşti.

În urmă cu trei zile în acelaşi loc în care mă aflu eu o Dacia a venit din sens opus, a făcut explozie de cauciuc, a intrat pe contrasens şi a ras câteva maşini frontal, apoi s-a frânt în două şi a poposit lângă parapet. Şoferul şi femeia din dreapta au murit pe loc. Ceilalţi au fost răniţi. Ambulanţa a venit mai târziu, dinspre Bucureşti.

Nu vreau să fac nici o legătură între povestea mea şi cea a sărmanilor care au murit atât de stupid. Nu vreau decât să pun nişte întrebări. Sau, să „contextualizez” cele două întâmplări: Câte cartiere de locuinţe s-au construit în zona Băneasa – Otopeni în ultimii cinci ani? Sute. Câte complexe comerciale? Zeci. Şi câte spitale, dispensare, policlinici? Nici unul.

Mi-e silă să judec răspunsurile astea. Mi-e silă de „edilii” fără cap şi fără şira spinării. Nu sunt cu nimic deosebiţi de găinile fără cap, gât şi picioare pe care le cumperi la pungă din Carrefour. Raţiuni economice, politice, administrative..... puţin îmi pasă. Nu ştiu şi nu vreau să ştiu de ce se construiesc cartiere de locuinţe cu străzi de lăţimea unei basculante. Nu vreau să ştiu de ce atâţia oameni fac eforturi pentru a se muta în astfel de cartiere. Nu vreau să ştiu cu ce risipă de timp şi de energie îşi duc copiii la şcoală sau la grădiniţă şi unde.

Cred doar că este foarte trist să asistăm la dezvoltarea uneia dintre cele mai luxoase zone rezidenţiale din capitală fără nici un plan de urbanism normal.
Ce ai de ales dacă zaci într-un şant, pe marginea DN1, în urma unui grav accident rutier? Un dispensar obscur dintr-o localitate din Prahova, Spitalul de urgenţă Floreasca, sau, de ce nu, cel din Ploieşti.... Grea alegere....

09 august 2006

One other thing

One other thing... I never seem to get the number of spaghetti sticks right....

Adică de fiecare dată când fac spaghete, oricât m-aş strădui, ba-s prea puţine, ba-s prea multe. Cum o cutie întreagă nu pot pune, şi cum număratul bucată cu bucată nu cred că e o soluţie, îmi rămâne doar aproximatul din ochi. De fiecare dată îmi propun să pun puţine, că se umflă şi după aia mă îndop prea tare. Dar parcimonia de-acasă nu se potriveşte cu cea din târg. Pun o cantitate X, ajung la concluzia că sunt trei beţe, şi mai adaug, că de! să nu rămân nemâncată! Ca să fie treaba treabă, folosesc şi o oală mai mică, să nu mă ia valul.

La ce se ajunge?

De cele mai multe ori la o oală subdimensionată plină ochi cu spaghete umflate, fără apă, echivalentul a cel puţin două porţii jumate, şi, la jumătate de oră după aia, la un stomac plin şi un creier deprimat că iar se îngraşă.

08 august 2006

Chestii mărunte, da' mărunte rău...

Îmi notasem undeva pe la servici câteva din chestiile care mă deranjează foarte tare, dar pentru că printre calităţile mele constanţa nu prea îşi găseşte locul, am ajuns să conştientizez că am o listă mare de astfel de mărunţişuri, numai că... uit care mai sunt. Tot ce ştiu este că uneori mă minunez cât de tare ajung să mă compar cu cazuri pe care le trata "Seinfeld". Mărunte şi, deseori, aberante.
Bunăoară, mă deranjează când unele din colegele mele înţeleg greşit rostul scaunului meu lăsat neocupat pentru o perioadă oarecare, şi şi-l trag pentru a se aşeza lângă o altă colegă de-a mea şi pentru a discuta diverse cu ea. Nu mă deranjează că se aşează la taclale cu ea, ci faptul că atunci când mă întorc la birou, ele se ridică de pe scaunul meu şi eu mă văd nevoită să mă aşez pe un loc... încălzit!
Mi se pare.... îîîhhhh....

06 august 2006

Ali 4

Cred că-i dau bateria înapoi! A găsit firul încărcătorului de telefon, CU TOT CU TELEFON la celălalt capăt, şi nu s-a lăsat până nu l-a târât prin toată sufrageria! Mă mir că nu l-a scos din priză cu totul...

Ali 3

Azi noapte a găsit pe noptieră bateria şi a rostogolit-o până mi-a bubuit capul. I-am confiscat jucăria. N-are decât să-şi găsească alta.

05 august 2006

Ali 2

Să ai o pisică nu e un lucru rău. Ca orice investiţie însă, vine şi cu bune şi cu rele. Să fiu mai explicită:
Rău: are tendinţa de a se căţăra pe lucrurile cele mai scumpe din casă (fotoliile, perdelele).
Bine: se pare că începe să înţeleagă, după câteva palme bine plasate, că nu procedează corect.
Rău: se culcuşeşte pe lucruri şi în zone nerecomandate felinelor: teancul (impresionant) de rufe necălcate (dar spălate).
Bine: are de fiecare dată un scop bine definit: se spală.
Rău: este o gură în plus de hrănit.
Bine: nu orăcăie încă foarte mult în acest domeniu, mănâncă orice (deocamdată) şi nu foarte mult.
Rău: simte nevoia să mă urmărească peste tot, şi nu neapărat pe mine, ci pe picioarele mele :)
Bine: şi eu simt aceeaşi nevoie :)
Rău: are chef de joacă non-stop!
Bine: foarte bine!! aşa şi trebuie, că de-aia e pisică!!
Rău: trebuie să facă caca pe undeva.
Bine: după două zile am descoperit unde a făcut.
Rău: puţea.
Bine: bine că nu a făcut mult.
Rău: probabil că nu se va mulţumi cu atâta lucru, şi va mai face şi în viitor.
Bine: patric mi-a încredinţat lădiţele cu nisip (fără nisip) ale lui Codiţă.
Rău: trebuie să stau acum după ea să o pândesc când mai are chef de caca.
Bine: bine că nu mănâncă mult.
Rău: noaptea are chef de joacă iar eu de somn.
Bine: eu adorm în orice poziţie şi indiferent de activitatea din mediul înconjurător.
Rău: a găsit o baterie pe care o rostogoleşte non-stop pe parchet şi se joacă cu ea peste tot.
Bine: îi place să o plimbe pe sub toate paturile şi canapelele şi şterge praful şi ce-o mai fi pe acolo cu ocazia asta.
Rău: trebuie să o las mult timp singură în casă :(
Bine: când vin acasă e brici, parcă am lipsit cinci minute doar :)
Rău: le-a dat vecinelor pensionare cărora nu le scapă nimic din mişcările mele un subiect de conversaţie CU MINE (notă: detest să vorbesc cu vecinele).
Bine: le-am spus că am dus-o la mama.
Rău: trebuie să am grijă să nu miaune prea mult şi să mă desconspire.
Bine: mă doare-n cot până la urmă.
Rău: stă la mine în braţe când scriu şi tastează cu mine.
Bine: e haioasă foc.
Rău: Priorităţile noastre nu sunt aceleaşi.
Bine: e măturabilă cu un dos de palmă.
Rău: nu se lasă păgubaşă şi revine.
Bine: ce contează, e o dulce.
Se uită la mine cu ochi de nebună şi urechile ciulite. Reacţionează foarte natural la orice chemare. Este incredibil de ageră.

04 august 2006

Despre maşină

Pentru că tot am abordat subiectul „permis de conducere” destul de des în ultima vreme, atât în discuţiile de pe blog, cât şi în emisiunea de pe radio Lynx din 25 iulie, moderată de Bobby, probabil că ar fi bine să las urmaşilor urmaşilor mei un crâmpei din experienţele mele nefaste în domeniu.
Se făcea că era o sâmbătă dimineaţa, prin luna iulie, şi mă îndreptam spre casă pe la ora 4 dimineaţa, prin zona Moşilor. Probabil că la ora respectivă cineva se joacă cu destinele oamenilor, din lipsă de preocupări, pentru că în loc să iau drumul logic spre casă, fără prea mult sens, am decis să bag benzină de la o benzinărie aflată în sens opus. Am făcut stânga la Obor şi am purces peste pasaj spre Iancului. Pe dreapta, după pasaj, ghici cine? Veşnicul echipaj de control acte + fiolă pe care toţi şoferii bucureşteni trebuie că-l ştiu pe de rost. Şi pe a cărui existenţă o ignorasem total în planurile mele diabolice de alimentare cu combustibil!! Fluier, balet din mâini, tras pe dreapta. Prezentat, cerut acte, scormonit prin portofel, înjurat în gând că nu am lăsat acasă actele, scos acte, prezentat acte, făcut bilanţ în cap „mă --- pe ele de acte, doar nu mi le-o ridica chiar el, chiar azi, chiar aici!”. Urmează poveseta cu socoteala de acasă şi cea din târg şi seria logică de întrebări ale organului: „ştiaţi că....nuş’ce?”, „ştiţi care este amenda pentru... nuş’ce?” „de ce nu aţi ... ?” De partea cealaltă a geamului, ochi cârpiţi, gură încleştată, sictir şi lehamite maximă. Gânduri răzleţe: „cine m-a pus să-i dau actele?” Face o piruetă şi dispare valsând spre maşină. Stă peste 15 minute, fără nici o exagerare.
Între timp, bălăngăn capul pe tetieră în diverse direcţii, mă scurg pe scaun de somn, admir arhitectura de pe Mihai Bravu şi ajung la concluzia că îl detest foarte tare pe organ. Mă întreb în repetate rânduri de ce nu am luat-o normal spre casă şi de ce i-am dat actele, dar mă las păgubaşă. Ca şi în bancul cu pompa şi deşertul, mă montez încet şi sigur, şi dezvolt în cap scenarii de război în care eu, nedreptăţita, mor cu organul de gât şi fac dreptate în lumea şoferilor suferinzi. Vine organul, îmi dă procesul verbal, explică că din dragoste pentru actele mele a decis să le păstreze, mă roagă să semnez, introduce savant întrebarea „aveţi obiecţii”, eu umflu balonul cu curaj şi îi dau drumul să fluiere prin aer: „da!”, după care începe să curgă ca din robinet: „nu văd de ce trebuie să-mi ridicaţi carnetul, tehnic vorbind nu am încălcat nici o regulă de circulaţie, doar că nu corespunde adresa, chiar mă deranjează (ei bine, da, am băgat-o p-aia cu „mă deranjează”) etc etc”. Presupun că organul m-a privit cu indulgenţă şi a aşteptat să termin, pentru că între două reprize de logoree a intervenit timid: „dar eu nu vă ridic permisul, vi-l reţin doar pentru preschimbare...”. Am luat culoarea maşinii, mi-am înghiţit discursul şi am decis că măcar unul din acte era la bună păstrare şi putea fi recuperat cu un minim de efort. Certificatul de înmatriculare nu am reuşit însă să-l scap, s-a dus cu organul.
A doua zi, dintr-o pornire de corectitudine, m-am dat peste cap să plătesc taxa de emitere de permis, sâmbătă fiind, după care m-am desumflat şi am decis că şi luni e zi, doar n-o să crăp fără acte.
Şi iată că cele 15 zile se scurg văzând cu ochii, îmi mai rămân vreo două zile.
Ei şi?
Ţinând cont că examenul ginecologic obligatoriu pe care organul îl cere de la mine nu poate fi efectuat din cauza concediilor pe care şi le iau medicii de la policlinică, şi având în vedere că nu am căzut în cap să mă apuc să caut acum alternative la policlinica MedLife, pentru simplul motiv că NU MERITĂ, nu pot să mă prezint ca aptă la poliţie, deci permisul meu o să mai aştepte cuminte la umbră în sertarele de la Udrişte.
Ei şi?
Am bifat însă o victorie redutabilă în lupta de recuperare a actelor, şi anume am intrat la RAR cu o maşină normală şi am ieşit pe poarta cealaltă cu o maşină corespunzătoare.
Iupiiii!

Ali

Nu pot să nu mă laud. De mult îmi doream un pisoi, şi am trâmbiţat dorinţa mea de fiecare dată când am avut ocazia. Iete că ieri, ieşind din scara blocului, am întâlnit-o pe zâna viselor mele. O cheama Ali, este o chestie gri pufoasă, cu un medalion alb la gât, ochii mari şi căprui, şi un chef nebun de joacă. Azi noapte s-a jucat non-stop în capul meu, m-a muşcat de degetele de la mâini şi de la picioare, m-a lins, m-a înţepat, tot tacâmul.
Mor de dragul ei.

01 august 2006

Mâinile în aer cine a învăţat la zoologie

Cu ce s-a ajuns pe blogul meu?
Foarte, foarte simplu:

  • "câţi ochi are o muscă?"
  • "barbie în haine de iarnă", şi, evident
  • "poze sub fuste".

Deşi încerc din răsputeri să-mi aduc aminte în ce moment al existenţei mele virtuale am dat indicaţii cu privire la uitatul pe sub fuste, mă trece un sentiment de frustrare. Nu mai ţin minte!
Dacă pentru ochii de muscă pot înţelege (deh, perioadă de examene, bacuri şi alte minuni), la poze sub fuste mă depăşeşte. Pot doar să recomand celor care au astfel de nelămuriri să-şi cumpere cu o sumă modică un aparat foto şi să le facă chiar ei! Eu nu mă ocup cu aşa ceva.
Cât despre Barbie în haine de iarnă, am vaga senzaţie că provin din vremea în care însemnările mele de pe blog se făceau fără diacritice, şi "bărbie" putea fi uşor confundat cu "Barbie". Sau invers :)

Nuuuu! Ştiu şi de unde vine! E din însemnarea despre amintiri. Ah! Barbie! Bărbie! Ce chestie :)

28 iulie 2006

Eu plec în Vamă. Voi?

Săptămâna trecută am fost la mare singură, şi am aflat luni că trei sferturi din cunoscuţii mei stăteau la o staţiune-două de mine în aceeaşi perioadă. Deci, întreb:
Care mergeţi la mare, şi mai precis, care sunteţi în Vamă la noapte?

Am disponibile două locuri, plecare la ora 8.

Completare la ora 16:16:

Am umplut maşina. Rămâne disponibil portbagajul.

Despre cozi

Ştie cineva cum e să stai la coadă să plăteşti tofelu’ de chestii? Normal.
Dar ştie cineva cum e să ajungi la o direcţie locală de taxe şi impozite şi să NU fie coadă???
Şi domnişoarele de la ghişeu să fie drăguţe?
Şi să se ofere să-ţi dea informaţii pe care nu le-ai solicitat?
Şi când eşti un pic încurcat că nu ştii cum să-ţi notezi mai repede ce ţi-a spus, să dea print şi să-ţi dea din imprimantă o foaie cu tot ce-ţi trebuie???
Acum cinci ani o astfel de scenă nu ar fi putut să aibă loc, sau dacă ar fi putut avea loc, foaia respectivă ar fi costat 5.000 de lei, şi probabil că ar fi trebuit să fac o cerere către directorul unităţii de imprimare a unei foi, iar taxa de 5.000 de lei aş fi plătit-o la CEC, mai ştii?

Sunt uluită. Lucrurile chiar pot merge decent şi la standarde omeneşti la noi în ţară.

27 iulie 2006

Discriminare

Probabil că nu m-ar fi deranjat atât de tare chestiunea despre care povestesc aici dacă nu ar fi ajuns, în cele din urmă, să mă afecteze şi pe mine. Logic.
În urmă cu trei ani mă angajam la una din cele mai mari firme din marea distribuţie. La interviu am fost întrebată cam pe unde lucrează membrii familiei mele şi am fost sinceră şi am spus: „fratele meu lucrează la concurenţă”. După angajare mi s-a spus că sinceritatea mea a fost o mişcare foarte corectă şi apreciată, pentru că dacă aş fi tăinuit şi s-ar fi aflat după aceea, nu ar fi fost deloc bine. Au trecut trei ani şi am schimbat postul. Deşi trei ani de zile toată lumea a ştiut că am în familie pe cineva care lucrează la concurenţă, astăzi, când se pune pe tapet cine ce funcţii preia şi cum se modifică organigramele diverselor departamente, mortul meu din casă iese la suprafaţă din nou.
Deunăzi sunt chemată la o evaluare. Sunt întrebată cam în ce direcţie aş vrea să merg, ce posturi m-ar interesa, mi se prezintă organigrama, mă rog, ştie tot omul cum decurg aceste discuţii. Spre stupefacţia mea, deşi par a fi potrivită pentru cel puţin două din posturile preconizate în noua organigramă, mi se explică că „există riscuri”, deoarece toate posturile sunt strategice, şi afilierea mea cu cineva de la concurenţă nu poate da bine în nici unul din cazuri. Sunt pusă în situaţia complet stupidă şi penibilă de a întreba care dintre posturi ar fi cel mai puţin riscant având în vedere situaţia mea (!!), asta ca să nu mor proastă, şi să înţeleg până la urmă unde bate interlocutorul meu. Aflu că există un post mai puţin strategic, unde dacă m-aş situa toată lumea ar fi fericită. Dar nu e postul pe care îl vreau eu... evident J Şi iac-aşa îmi iau gândul de la ambiţii de promovare, din moemnt ce mi se sugerează extrem de elegant că nu sunt un angajat comod, deoarece prezint riscuri. Şi toate astea sub veşnicul pretext „eu te ştiu, eu am încredere, dar uite ce i s-a întâmplat lui X, şi nu se ştie când te poate afecta şi pe tine iar eu n-am să pot interveni” etc etc. Ce e mai amuzant este că am fost suficient de safe timp de trei ani de zile, dar acum nu mai sunt.
Nu mai ştiu ce vroiam să demonstrez cu chestia asta, pe măsură ce povestesc nu-mi rămâne în cap decât că toate sunt pretexte şi că cu cât e firma mai mare, cu atât paranoia e mai evoluată. O deplâng pe săraca colega mea care a trebuit să retrogradeze fără nici un motiv profesional, doar pentru că s-a măritat cu unul din furnizori...
Ce diferenţă mai e între o companie multinaţională super serioasă, cu accent pe valorile umane (haida de!) la început de secol XXI, şi regimul de tristă amintire? Atunci dacă aveai buba în familie sufereau toţi cei de pe lângă tine. Acum, aici, aud? :(

Mai sunt şi alte victime...

Conversaţie între mine şi Anne, referitoare la examenul pentru permisul auto:

Anne-Marie says:
dupa ce m-au chinuit 3 zile
Anne-Marie says:
cu analizele la ginecologie
Anne-Marie says:
ma duc candida
Anne-Marie says:
sa-mi iau rezultatul
Anne-Marie says:
la care ma trimit la o alta tipa
Anne-Marie says:
care scoate senina o foaie necompletata
Anne-Marie says:
se uita la mine
Anne-Marie says:
si pune o stampila cu apt
Anne-Marie says:
"apt"
Anne-Marie says:
am crezut ca o bat
B 36 YBE says:
hahaha
B 36 YBE says:
pai da
B 36 YBE says:
tu nu te verifici de boli
B 36 YBE says:
ci te verifica ei daca cu bolile pe care le ai poti sa conduci masina!
B 36 YBE says:
normal
B 36 YBE says:
adica daca sifilisul tau este deranjant pentru trafic sau nu!!!
B 36 YBE says:
deci, esti apta?
B 36 YBE says:
Anne-Marie says: :)
B 36 YBE says: :)
Anne-Marie says:
acum 2 ani jumate eram

26 iulie 2006

Junghiul din coaste nu mă lasă

Sunt în mod oficial scoasă din uz. Tuşesc din toţi rărunchii, sug pastile şi beau sirop de tuse. Unii din colegii mei se gândesc serios să mă arunce la lupi. Şi colac peste pupăză este una din cele mai caniculare zile din câte a văzut România anul ăsta. Frumos, n-am ce zice. Colegul meu francez (deh, nimic nu e perfect!) îmi propune să ne vedem la cimitir, eu îi spun că nu se face, trebuie să treci pe la capelă mai întâi.

25 iulie 2006

Ce trebuie să fac pentru un nou permis

Sunt contrariată. Dar contrariată rău. Vreau să ştiu cine şi de ce doreşte să afle dacă eu sunt aptă din punct de vedere ginecologic să conduc o maşină pe ... scuzaţi expresia... carosabil.
Pentru cine nu ştie (şi pentru cine nu a făcut examenul medical pentru obţinerea sau preschimbarea permisului în mod legal, cum se face ... sniff sniff), ca să dovedeşti organului că meriţi să cari în portofel chestia aia roz cu poza ta pe ea, trebuie să faci examene medicale după cum urmează: boli interne, chirurgie ortopedie, neurochirurgie, psihiatrie, oftalmologie, O.R.L. şi obstetrică-ginecologie. În total şapte investigaţii. Las la o parte faptul că costă 250 de lei.
Sunt un om raţional şi mă străduiesc să fiu tolerantă şi înţelegătoare. Sunt convinsă că măcar o parte a acestor examene au o noimă. De exemplu dacă am o tenie, un picior de lemn, o operaţie la cap, o doagă lipsă, un ochi de sticlă şi o rinită cronică probabil că aş fi destul de indispusă şi nu m-aş putea concentra în trafic (!!!!). Dar obstetrică ginecologie??? Cum ar fi, mă întreb, să pice ghinionul pe mine acum şi să fiu nevoită să-mi schimb permisul de conducere când sunt însărcinată în luna a şaptea?? Mă vor refuza????
Dacă cineva are un răspuns la chestia asta, îl aştept şi dacă are noimă, să mor de nu-l accept. Până atunci....
A, şi dacă tot mă caută pe ici pe colo de tofelu’ de boli, de ce nu e trecută pe listă şi dermatologia? Poate am o iritaţie care mă jenează când ţin volanul...:(

Dilemele limbii române

De ce are lumea senzaţia că dacă pune virgulă între subiect şi predicat cei ce citesc fraza respectivă o vor înţelege mai bine?
De ce au oamenii impresia că există diacritice? Ca să ne facă viaţa mai grea?
De ce puii mei mai avem reguli de scriere dacă nu le respectăm?
De ce ne mai chinuim să punem cratimă dacă tot o punem unde ni se năzare nouă doar?

De ce am înşiruit chestia asta? Pentru că m-am săturat de timpul preţios pe care îl pierd de fiecare dată când corectez textele scrise de alţii. Şi nu sunt nici dactilografă, nici textier, nici redactor de text. Sunt un simplu angajat prin mâinile căruia trec fel şi fel de texte, şi invariabil ajung la mine scrise cu picioarele! Ce mă obligă pe mine să petrec un sfert de oră să pun diacriticele şi să şterg virgulele puse aiurea? Să mor dacă ştiu. A observat cineva câtă dragoste s-a creat pentru virgule? Everybody loves commas! N-am pomenit! Parcă ar fi o nouă modă. Hai să punem virgule peste tot. Virgulele rulz! Singura concluzie pe care o pot trage este că în timpul orelor de limba română în şcolile noastre generale toată lumea doarme! De fapt şi mai rău: se dormea şi s-a dormit non-stop, că dacă ajungi să ai 30 de ani şi o poziţie de jurist şi încă te mai adresezi în jur cu „ălea” şi „ăstea”, musai ai prins aceeaşi perioadă de şcoală ca şi mine, deci nu mai e Revuluţia de vină.

Dar ce fac eu aici? Deschid o cute a Pandorei, şi să fiu a dracului de nu scârţâie îngrozitor balamalele.... :(

24 iulie 2006

Sediul cel nou

Tocmai am primit vestea cea bună: ne mutăm în sfârşit cu sediul în oraş. Adică ne mutăm din Otopeni în Bucureşti.
Motivul fericirii? Nu doresc nimănui să aibă sediul unde îl avem noi, şi anume pe şoseaua de centură. Nici măcar nu cred că se poate numi Otopeni pe unde suntem noi acum. E un fel de câmp unde civilizaţia se măsoară în linii de cale ferată, tiruri pe metru pătrat şi poluare industrială. Nu că restul oraşului Otopeni ar fi mai tihnit. Şi cum stăm noi aici la noi pe centură, avem doar câteva micuţe probleme care ne fac să ne dorim să plecăm de aici mâncând pământul.

Primul motiv, şi cel mai stresant, este calea ferată. Suntem peste drum de ea. Deci dacă se pune bariera, trebuie să aşteptăm paşnici până se ridică, laolaltă cu jumătate din flota de tiruri a României, comasată în zonă, gata de asalt. Şi cum bariera se pune des şi fără un program prestabilit, nici o socoteală de acasă nu se potriveşte cu cea din târg. Adicătelea poţi chiar să fii fericitul câştigător a două bariere consecutive, dacă ai ghinionul de a sta mult la coadă, şi până îţi vine rândul să sari pârleazul, mai trece un tren. Asta pe vară doar, recunosc, pentru că o bună parte din trenurile de Constanţa sunt deviate pe aici. Dar dacă nu e barieră, e coadă oricum. Cine e şofer probabil ştie ce înseamnă şoseaua de centură în dreptul podului Otopeni. De aici se trag şi două năravuri destul de enervante pe care unii din noi au fost nevoiţi să le adopte din când în când: primul: trecutul peste calea ferată cu bariera lăsată! Nu recomand nimănui acest exerciţiu, pentru că pe lângă înjurăturile celorlalţi, care sunt suficient de sănătoşi la cap să nu facă o astfel de manevră, este un lucru extrem de riscant. Al doilea nărav: parcatul maşinii pe marginea şoselei de centură, în dreptul barierei, şi traversatul căii ferate pe jos. Recuperatul, mai târziu. Nu prea e frumos, că şi-aşa zona e un nod care se gâtuie foarte uşor, şi cu două trei cinci maşini parcate nonşalant prin zonă devine şi mai strâns.

Al doilea motiv este toaleta. Pentru că nu este o toaletă în toată regula, ci o suită de găuri suspendate peste o fosă septică, există anumite aspecte care ne deranjează atunci când intrăm în toaletă, şi mirosul nu este singurul (!).

Al treilea motiv este că suntem peste 100 de angajaţi într-un spaţiu în care lejer ar sta nu mai mult de 70. Am ajuns la performanţa de a sta chiar doi pe acelaşi birou şi de a împărţi câte patru sau cinci aceeaşi linie telefonică.

Al patrulea motiv este distanţa apreciabilă faţă de orice formă de civilizaţie: nu tu restaurante sau fast-food-uri, nu tu bănci sau bancomate, nu tu poştă, nu tu gară. Bine că avem aeroportul aproape!

Un al cincilea motiv: lipsa izolaţiei. Când plouă, apăi se aude doar ploaia, de vorbit la telefon poţi să uiţi, aşa de bine e izolat acoperişul.

Un al şaselea motiv: lipsa transportului în comun. Cei care nu au maşină se chinuie cu o navetă pe ale cărei locuri trebuie să te baţi să fii primul, că altfel nu prinzi loc şi pleci cu următoarea, peste 45 de minute! Şi tot aşa... Vai de capul lor.

Deci, ne mutăm.
Unde?
Cică la Anchor Plaza, adică în ograda Plaza România, colţ cu Cora Lujerului. Se zvoneşte că vom sta la etajul 10. Puţin îmi pasă. Bine că plecăm de aici. Teoretic ne aşteaptă locuri de parcare fără durere de cap, apropiere faţă de orice mijloc de transport în comun imaginabil, dotare decentă a birourilor, confort, şi... locuri în care să mănânci. Aleluia.

Ce aş povesti nepoţilor mei

Sunt întâmplări din viaţă pe care, cum spunea cineva foarte drag mie, merită să le povesteşti nepoţilor. Unul din momentele (evident penibile!!!) pe care le-am trăit s-a consumat în urmă cu câteva săptămâni. Şi mi-a adus aminte că zicala aia pe care o tot învăţăm când suntem mici, şi anume că adevărul tot iese la iveală orice ai face, are talentul de a se adeveri exact când ţi-e lumea mai dragă :).

Să zicem că am încercat în mod subtil să mă întâlnesc cu un tip, în afara orelor de program, şi fără ştirea prietenului meu. Ne-am dat întâlnire la o terasă din Herăstrău, unde am petrecut o oră de discuţii, destul de anoste, care deja începuseră să mă facă să regret că îmi dădusem întâlnire cu el. La o oră destul de înaintată sună prietenul să vază dacă şi pe unde sunt, poate ne întâlnim. Crezând că un răspuns sincer mă va situa suficient de departe de el ca să am timp să-i dau papucii tânărului enervant, i-am răspuns direct: „Sunt pe la televiziune”. Reacţia bucuroasă a prietenului nu a întârziat să apară: „Da? Unde? Şi eu sunt tot acolo!” Hait! În gândul meu.... „Ummmm, păi...” şi sincer nu mai ştiu cum am întors-o, cert este că trebuia să mă catapultez super urgent de unde eram. Am închis şi a rămas că într-un minut ajunge şi el chiar acolo „la televiziune”. Probabil că operaţiunea de extragere de la masă şi inventatul de scuze a durat mai mult de un minut, căci m-am pomenit cu telefonul sunând din nou. Am refuzat să răspund până nu m-am îndepărtat suficient de terasă şi de tipul respectiv (pe care l-am lăsat un pic contrariat la masă, dar de care mă durea fix în cot). Am răspuns într-un final, după ce am dat o tură nasturelui din piaţa Charles de Gaulle, chipurile ca să dau senzaţia că vin de undeva de departe de am întârziat. Ei şi evident că socoteala mea nu s-a potrivit, ceva cu cumpăratul unei gume de pe la Arcul de Triumf nu a părut deloc plauzibil, dar cumva discuţia despre ciudata mea întârziere deşi eram „la televiziune” a fost elegant amânată pentru altă dată. După care hop! şi bomba. „Hai să bem ceva undeva”, şi gestul cu făcutul ochilor roată şi .... verdictul: „uite acolo, pare să fie un loc unde să putem sta jos” cu privirea aţintită spre terasa din care mă extrăsesem cu cinci minute înainte. Am rugat în gând toţi sfinţii să fi plecat individul între timp, ca să evit o scenă penibilă. Evident că nu plecase, stătea omul să-şi termine berea. Nicicând nu cred că mi s-a părut mai detestabil tipul, deşi până atunci fusese inofensiv, într-un mod foarte plictisitor. De data asta însă îl urcasem în grad. Era deosebit de enervant. Pot doar să-mi închipui ce o fi fost în capul lui când m-a văzut intrând cu altcineva în terasă, aşezându-mă la masă în faţa lui (!!!) şi neacordându-i nici cea mai mică atenţie (!!) S-a ridicat după câteva minute, a cerut nota şi a plecat. Nu mai ştiu nimic de el de atunci, şi nici nu vreau! Ştiu doar că dacă ar fi vrut să se distreze puţin (bine că nu avea simţul umorului :)) ar fi putut să vină agale spre masă şi să intre lejer în vorbă cu mine. Posibile scheme sunt multe (mă pufneşte rîsul numai când mă gândesc...) cum ar fi „iubito, cine e ăsta?” sau „scuzaţi-mă că vă întrerup, dar prietena dumneavoastră şi-a uitat asta pe masa mea mai devreme” sau etc etc... :))
Ah. Oh. La momentul respectiv nu ştiu ce ritm cardiac aveam, cred că puteam da peste cap o paletă largă de aparate de măsurătoare. Acum câteva zile rîdeam însă de mă prăpădeam cu prietenul meu, care se distra copios pe seama mea la auzul acestei destăinuiri.Ce să-i faci? Tânără, zburdalnică... :)

Sneakysid

Azi dimineaţă în drum spre servici era să provoc două accidente rutiere. Mă întreb (şi nu mi se întâmplă prea des) ce-mi trebuie ca să mă cuminţesc dracului odată...

21 iulie 2006

Amintiri

Cineva mi-a făcut poftă să scriu despre amintiri.
Mirosul de carbit ar fi un bun motiv să povestesc despre iernile copilăriei mele. Ierni petrecute pe stradă, în faţa casei, cu fratele meu şi băieţii vecinilor. Ierni în care e vorba de sania trasă cu sârmă, de haina mea cu glugă în care dacă întorceam capul mă trezeam brusc faţă în faţă cu interiorul glugii, de fularul care se umezea de atâta alergat şi pufăit, de brazii din curte care se aplecau atât de mult din cauza zăpezii că ajungeam să intrăm şi să ieşim pe burtă din curte, de câinii mamei care se schimbau de la an la an, dar care aveau aceeaşi plăcere de a se tăvăli prin zăpadă, şi pe care îi fugăream cu bulgări până când li se tapeta blana cu straturi groase de zăpadă topită, îngheţată şi apoi fisurată, ca gheţarii (uau, ce imagine!). Erau ierni în care mă trezeam dimineaţa şi vedeam acoperişurile caselor vecine acoperite de zăpadă, ieşeam în curte şi nu puteam să dechid uşa casei din cauza zăpezii care acoperea veranda, iar în stradă nu erau decât urme de sănii, nicidecum de maşini, eventual un vecin doi cu lopeţi care se apucau să cureţe prin faţa porţilor.
Îmi aduc aminte cum într-o iarnă am făcut alianţă cu băieţii vecinului şi am construit un igloo în curtea noastră, pe care l-am proiectat şi realizat după reguli numai de noi ştiute, avându-l drept căpitan pe fratele meu, şi drept a cincea roată la o căruţă în care eram oricum doar patru, pe mine J.
Sau episodul în care am rămas fără gene, tot într-o iarnă. Fratele meu şi ceilalţi băieţi făceau puşcoace cu carbit şi bubuiau toată ziua de răsuna cartierul. Eu eram sora mai mică şi mai proastă, care se bucura ca un câine rebegit când mă băgau în seamă şi mă puneau şi pe mine să fac chestii, sau mă strigau pe nume, sau nu-mi spuneau „dă-te mai încolo că avem treabă”. Era o astfel de zi, ţin minte că era în timpul săptămânii, părinţii erau la servici, iar noi ne jucam pe stradă. Zăpada era proaspătă, afară era frig. M-a mânat curiozitatea să privesc ţeava la capătul căreia fratele meu şi ceilalţi băieţi meştereau ceva care mirosea ciudat. Din partea cealaltă. On the wrong side. Mă pufneşte rîsul şi acum. Atunci m-a pufnit altceva. Am simţit cum m-a usturat destul de tare, şi cum ne-am repezit în casă să mă spele pe faţă, să vedem dacă mai am ochiul la locul lui sau nu J Doamne, ce copii tembeli! Măsurile luate au dat rezultate satisfăcătoare: ochiul era acolo, roşeaţa dispărea ea până venea mama de la servici. Foarte foarte bine. Nu mai ţin minte dacă am mai ieşit afară. Cred că nu. Oricum când s-a întors mama pe la 5 şi jumătate nu i-a luat mult să observe (deh, mamă, ce să-i faci) că fata ei este destul de asimetrică, şi că la unul din ochi îi lipsesc genele. Or, la un calcul sumar, ea plecase de acasă lăsând una bucată copil cu doi ochi şi accesoriile aferente, şi la întoarcere găsise ochii fără îmbunătăţiri. Unul din ochi era complet chel, cred că şi sprânceana era un picuţ pârlită. Nu-mi mai aduc aminte atât de bine.
Sau ziua în care m-am hotărât să mă rad, pentru că nu mă mai puteam abţine, atât de tare îmi plăcea când îl vedeam pe tata bărbierindu-se. Şi furtuna care s-a abătut apoi asupra mea şi explicaţiile de ce nu e bine să te razi pe faţă cu lama când nu ai împlinit încă zece ani.
Sau cum ne puneam ochelarii mamei sau ai lui tata şi ne prosteam, ascunzându-i urgent când apăreau ei prin zonă.
Sau cum primeam palme peste spinare când stăteam la masă cocoşaţi.
Sau cum acoperea mama cu leucoplast subtitrarea filmelor ca să nu citim, ci să ascultăm, că altfel nu învăţăm.
Sau cum ne spunea mama că pentru a te încrunta ai nevoie de 50 de muşchi, iar pentru a zâmbi doar de 2.
Sau cum mi-am făcut semnul de pe tâmplă bălăngănindu-mă pe două scaune, care scaune nu au apreciat foarte tare efortul meu acrobatic şi m-au pedepsit cu o trânteală zdravănă pe duşumea.
Sau culesul vişinilor şi scosul sâmburilor toată ziua, picioarele şi mâinile lipicioase, hainele toate pictate de sus până jos.
Sau bătăile cu perne în dormitor, când părinţii ne ştiau la somnul de prânz.
Sau bătăile între noi, din care eu ieşeam întotdeauna cu vânătăi şi obrazul ştirbit, iar fratele meu triumfător.
Sau tăviţa cu ceară şi ace de gămălie pe care îşi răstignea fratele meu victimele în interesul ştiinţei.
Sau machetele de pistoale făcute din lemn sau bucăţi de polistiren, pentru colecţia de arme, pregătite doar de ultimul strat de vopsea care nu a fost aplicat niciodată.
Sau de colecţia de Science&Vie, atât de preţioasă. Sau de Tin Tin. Sau de Magazin Istoric.
Sau de dopurile de sticlă făcute din ziare. Sau de după-amiezile de vară petrecute la curăţat, fiert, tocat şi stors roşii pentru bulion. Sau de ciocolata de casă pe care o făcea tata. Sau de bamele, roşiile, vinetele, ardeii, fasolea din curte. De găinile pe care le căutam de ouă (ce copil ţicnit!). Sau de porcii cărora le dădeam nume şi pentru care vărsam lacrimi după ce îi sacrificam iarna (ca într-o nuvelă de Agârbiceanu... J) De sâmburii de caisă pe care îi strângeam cu ardoare până la momentul culminant, ca apoi să petrecem toată ziua zdrelindu-ne degetele în încercarea de a-i mânca. De nucile verzi şi de mâinile şi buzele îngălbenite.

De bătăile cu pungi cu apă în curtea şcolii, de uitatul pe sub fuste, de cerut prietenia, de bileţele din generală, de jocurile din pauze, de elasticul, de flori-fete-şi-băieţi, de partidele de handbal, de juliturile din genunchi, de oracole, de căutatul la unghii şi la batiste, de uniformele de şcoală (ha!), de bentiţe, de ciorapii trei sferturi, de călimară, de penarele chinezeşti, de riglele cu desene 3D, de pixurile cu figurine plutitoare, de ghiozdanul colegei de la B cu ceas, adus din Germania, de careul de la început de an, de încolonarea „doi câte doi, pe clase”, de directoarea şcolii, de premianţi, de coroniţe, de cărţile primite cadou la fiecare premiu (pe care nu le citeam niciodată).

Sau de orele de cor şi de desen, de festivităţile de sfârşit de trimestru, de scenetele cu Cănuţă om sucit sau Popoarele lumii, de orele de germană, de Lorelei, de genossenschaftbarbeiter, de obstbaumgarten, de orele de gramatică şi de colegul meu Rusen pe care îl altoiam cu rigla mea triunghiulară din lemn de 30 cm, de laboratorul de fizică, de profesorul de biologie, de scheletul din colţul laboratorului, pe care generaţii de elevi curioşi puseseră mâna să vadă dacă mişcă sau dacă muşcă, de faianţa de pe băncile laboratorului de chimie, de chiuvetele la care nu curgea apă niciodată, de sala de sport, de capră, de spalier şi de saltele, de orele de lucru manual, cu punct înaintea acului, cu croşetat, cu făcut sufleu de vanilie sau broderii pe etamină.
De ouăle de Paşte unse cu ulei şi aşezate pe hârtie creponată colorată în coş de nuiele pe masa din sufragerie, de lumânările cu clips pentru bradul de Crăciun cu care în fiecare an reuşeam să aprindem cel puţin vata ornamentală din pom dacă nu şi un colţ de perdea, de geamurile sparte prin casă cu mingea sau cu mai ştiu eu ce obiect contondent, de acul de pic-up pe care l-am scos să vedem din ce e făcut şi nu l-am mai pus la loc în veci, de păpuşile mele (mult prea puţine la număr) care se verificau şi se disecau ca apoi să nu mai ia forma iniţială niciodată, de ursul de pluş cu un singur ochi şi vata ieşind de prin toate cusăturile, de colecţia de Cutezătorii, de cozile la salam sau cartofi la magazinul Beldiman de pe Calea Victoriei, de drumurile cu tramvaiul spre Operă.
Sau de primul prezervativ găsit la ai mei în noptieră, umflat cu gura, apoi umplut cu apă că era mai puţin unsuros aşa (J) şi plimbat prin baie până a făcut poc. De şedinţele de costumat şi plimbat prin casă când ai mei nu erau acasă, de sandalele mamei măsura 39 când eu purtam 35, de primul machiaj cu ruj în obraji şi creion pe toată faţa, de făcutul mâncării din praf, beţişoare, frunze, apă şi alte gunoaie pe trotuarul din faţa casei. De prima vrabie înmormântată creştineşte, de cuibul de rândunici aciuiat pe veranda alor mei.
Of Doamne, unde se termina lista? J

20 iulie 2006

Tot coleguta

Ca să continui povestirea... unde rămăsesem? Ah, da, coleguţa îşi alintă prietenul în public. Cei care mă cunosc ştiu că sunt împotriva manifestărilor de drăgălăşenie în public, deci oamenii care se pretează la astfel de comportamente sunt pentru mine o sursă inepuizabilă de uimire. Dar coleguţa nu e nici pe departe prima care să-mi zburlească părul pe spate (ca să zic aşea)! Patric îşi va aduce cu siguranţă aminte de colegul Andrei, cel care vorbea (şuşotit ce-i drept) cu prietena lui de la telefonul fix din birou. Avea un vocabular tip Barbie, în contrast cu figura sa de moldovean serios de la Botoşani, şi folosea termeni de genul "ţi-a fost friguţ", "şi mie mi-e dor de tine" şi încheia cu "te pupăcesc, pa pa".

Ei, coleguţa nu se jenează să poarte conversaţii telefonice cu viitorul soţ, care încep invariabil cu "te pup rotoneaţă" sau "ce faci rotoneaţă" şi continuă cu frânturi de conversaţie care se învârt în jurul câtorva teme de sorginte casnică, de genul "ai mâncat?", sau "vezi că ai nuş'ce în frigider" sau "nu uita să-ţi încălzeşti nuş'ce" (ceea ce pe mine mă face să cred că domnul ori lucrează de acasă, ori e şomer).

Ei, cum sună "rotoneaţă"? "Foarte frumos", a sărit un pic de fund o colegă. Sunt de acord, e foarte cald şi afectuos. Dar acasă, nu la servici, când stai cu patru scorpii în birou! Care scorpii zâmbesc ştregăreşte de fiecare dată când o aud că vorbeşte cu "rotoneaţă", şi ciulesc urechile să vază ce mai are de povestit cu domnul. Ei, dar cum fără foc nu iese fum, evident că pornirea asta sadică împotriva lui "rotoneaţă" nu s-a născut din senin! Să facem deci un exerciţiu de imaginaţie. Închipuiţi-vă pentru o clipă că sunteţi coleg(ă) de birou cu o domnişoară care tocmai şi-a însuşit un panou de plută. Buun. Acum închipuiţi-vă aceeaşi domnişoară cum poziţionează panoul de plută pe pervaz, cum deschide o poză reprezentând-o pe ea dimpreună cu rotoneaţă, cum printează poza respectivă, şi cum stă preţ de câteva minute bune să decupeze corespunzător poza până ajunge la dimensiunea dorită, ca apoi să o fixeze pe panoul de plută şi să o privească îndelung şi oftând ori de câte ori îi fug ochii de la calculator. Iar asta este etapa finală, care a fost precedată de una pregătitoare, când nu poseda panou de plută, şi din când în când mai deschidea poza pe calculator ca să se uite la ea. Asta de câteva ori pe zi.

Niciodată, dar NICIODATĂ să nu te pui în gura femeilor!
Colegele ştiu de ce

Despre ursi

Pentru că de un sfert de oră rîd de un mail primit recent, nu mă pot abţine să nu-l transcriu mai jos.

"Cartierul brasovean Racadau este, conform canalului Discovery, singurul loc din lume unde traieste ursul gunoier (o specie de urs inrudita cu ursul brun, cu deosebirea ca e mult mai putoare). Incercand sa-l starpeasca, autoritatile brasovene, in frunte cu primarul George Scripcaru, au luat, de-a lungul timpului, mai multe masuri ce, in final, au condus la o concluzie oarecum logica: ursul este un animal mult mai inteligent decat George Scripcaru.
Prima masura pe care a luat-o Scripcaru imediat ce a ajuns primar al Brasovului a fost sa cheme ursii la ospat, dupa care, la fel ca ilustrul sau inaintas Lapusneanu, a incercat sa le faca felul. A doua zi, dupa ce a fost amenintat de mai multe organizatii, nu i-a mai impuscat, ci i-a deportat prin alte judete. Din nefericire, ursii nu s-au acomodat la fel de bine ca moldovenii in alte judete si s-au intors la tomberoanele din Racadau.
A doua mutare: mai multi baieti extrem de inteligenti de la AJVPS au pus in mancarea ursilor niste calmante ce erau, teoretic, destinate oamenilor. Drept urmare, ursii s-au enervat, iar unul dintre ei a omorat doi oameni. Concluzia logica la care s-a ajuns a fost ca ursul a turbat (in premiera mondiala, dat fiind ca ursii turbeaza, de regula, la fel de des ca balenele).
Un alt edil, viceprimarul Adrian Gabor, a venit cu ideea unor bomboane anti-urs - bomboane expirate de la fabrica locala de dulciuri. Din pacate, le-au pus in apropierea iernii, cand ursii bruni, spre deosebire de cei polari, hiberneaza. In paralel, s-a decis ca gunoiul sa fie luat mai devreme. Avand probabil o sursa in interior, ursii au aflat si s-au reorientat spre cartierul Schei, dupa care s-au dus la hibernare si i-a cam durut la coada de bomboanele lui Gabor.
Anul trecut, Scripcaru a montat niste tomberoane anti-urs, la 4.000 de euro bucata. La instalarea lor, autoritatile declarau ca sunt atat de sigure incat pana si oamenii or sa aiba dificultati in a pune gunoiul in ele. Dupa o saptamana, ursii lucrau deja in echipe de cate doi: unul deschidea containerul, tinea capacul si zambea la poze, iarcelalalt se servea. Daca va mai amintiti, anul trecut s-au montat chiar si niste garduri electrice in jurul tomberoanelor. Dat fiind ca ursii sunt tot acolo, am impresia ca gardul a fost cerut, de fapt, chiar de ei, ca sa-i tina la distanta pe toti cocalarii care se uita in gura lor cand iau masa."

Ce mi se pare foarte interesantă este dezbaterea intensă pe care au stârnit-o aceşti urşi la vremea incidentelor descrise mai sus. Îmi aduc aminte că urmăream ştirile un pic contrariată, fără o opinie personală bine definită, alarmată de pericolul pe care îl reprezentau urşii cei mari şi răi, fără să mă gândesc care ar putea fi de fapt realitatea. La o săptămână mai târziu un prieten mi-a spus despre urşi că sunt absolut inofensivi şi chiar sperioşi, şi că el îşi face un obicei din a merge week-end de week-end pe acolo să le dea de mâncare. Atunci am înţeles că nu mă ajută foarte tare să mă uit la ştiri. Am învăţat să-i ascult pe cei care aleg să aibă o opinie personală în afara camerelor de filmat ale televiziunilor. Urmăresc în continuare ştirile, dar ciulesc urechea pe lângă. Nu strică.

19 iulie 2006

Urechea mea cea fina

Mi s-a părut întotdeauna fascinant câte informaţii poate reţine creierul nostru şi de cât de puţine ne folosim până la urmă. Stau la biroul meu cu ochii în calculator şi prin zumzăitul constant care se aude în jurul meu de la zecile de colegi care mă împresoară îmi ajunge la ureche un rîs. Creierul meu lasă baltă instantaneu tot ceea ce făcea şi se concentrează brusc pe vocea din spatele rîsului. Şi gura mea se lăţeşte într-un zâmbet involuntar. E un rîs şi o voce pe care nu le-am mai auzit de câteva săptămâni, dar care-mi sunt foarte familiare. Fur câteva priviri peste parapetul care mă desparte de colegele mele, o văd foarte clar pe posesoara vocii, şi mă bucur ca o proastă că aud un glas familiar, cald.

Te iubesc, Mamaie.

Pentru prima dată în mulţi ani am văzut staţiunea Mamaia în week-end cum ar trebui să fie: liberă, aerisită. Fără coloane interminabile de maşini cu fiţe, fără aşteptat la coadă, fără barieră. Constanţa în schimb neschimbată, adică destul de aglomerată. Iar drumul european 87 (de la Vamă la Constanţa) plin ochi, o aglomeraţie de nedescris. Dacă trebuia să te intorci pe sensul spre Bucureşti/Constanţa duminică, petreceai în medie 8 minute pentru fiecare kilometru. Indiferent de oră. M-am învăţat minte. Plec la 2 dimineaţa de acum încolo .

14 iulie 2006

Chinurile pranzului

În sfârşit s-a petrecut inevitabilul. Colega mea cu tendinţe de nuntă şi de slăbit şi-a luat zborul spre alt birou, să-i plictisească şi enerveze periodic pe alţii. Nu pot să spun că-mi lipseşte. Însă ce nu văd cu ochii mei, aud din când în când din gura colegelor mele cu care s-a mutat în birou, care sunt exasperate.

E adevărat că valul cu nunta s-a mai potolit şi la ea, în sensul că şi-a găsit rochie, costum, a aranjat chestii, deci nu mai e disperată, deci nu mai vorbeşte în continuu despre subiect. Perseverează însă în micile ei obiceiuri enervante. În fiecare dimineaţă şi-a făcut obicei din a întreba în dreapta şi-n stânga cine unde şi la ce oră mănâncă. Pentru că aici, pe şoseaua de centură ( sniff sniff) nu avem multe posibilităţi de catering, fiecare îşi aduce de acasă mâncarea, sau îşi ia tălpăşiţa pe la prânz, pe unde apucă. Chiar dacă la început paleta posibilităţilor pare restrânsă, am rămas surprinsă să constat câte opţiuni foarte interesante ni se prezintă.
De exemplu benzinăriile din zonă: foarte practic, ţi-ai luat sandvişul, ţi-l şi încălzesc, nu pierzi timp şezând la masă, ai mâncat rapid, te-ai întors rapid. Asta dacă ai de lucru şi nu ai timp să o lălăi. Dezavantajul este că te poţi trezi blocat în trafic. Altă opţiune este Carrefour Băneasa. Durează destul de mult să ajungi, şi mai mult să ieşi, trebuie să te aşezi la masă, timp mult consumat, dar plăceri gastronomice pe măsură. Adicătelea o Mama, un City Grill, tofelu' de fastfood-uri etc. Mai poţi să mănânci la Nenea Iancu, un restaurant micuţ şi cochet în Otopeni, foarte aproape de DN. Poţi să te aventurezi cu maşina până la Snack Attack în piaţa Dorobanţilor, asta dacă vrei să vezi şi oraşul şi te-ai plictisit de suburbii, şi dacă te-ai pregătit să petreci mai mult de jumătate din timpul de pauză mergând spre şi întorcându-te de la. Dar cum o pauză e o pauză, e bună şi varianta asta. Luăm în calcul şi McDonalds Otopeni. Însă numai ideea că este vorba de un restarant situat practic vis-a-vis de tine, dar de la care ca să te întoric trebuie să o iei pe la aeroport, este destul de enervantă. Ar mai fi OMV Băneasa, loc foarte drăguţ, cu mese şi umbreluţe, bucătărie ok, dar se află pe Barbu Văcărescu, loc destul de dubios din cauza traficului greu care te face să aştepţi multe minute interminabile ca să intri sau să ieşi de acolo. Sau mai poţi să-ţi iei tălpăşiţa şi să te aventurezi prin Bucureşti ca să-ţi plăteşti tot felul de facturi sau rate la bancă, caz în care opţiunile sunt nelimitate.
E, şi revenind la colega noastră, ea nu are maşină. Noi da. Iar dacă pentru fiecare dintre noi problema prânzului nu se pune decât poate cel devreme pe la 12, şi atunci decizia e luată rapid, pentru ea constituie o chestiune ce trebuie neapărat lămurită încă de la 9. Şi atunci face ture pe la toate colegele cu aceeaşi întrebare: "unde mănânci astăzi?" Dacă la început ne scremeam care mai de care să scoatem un răspuns inteligibil, să facem eforturi să anticipăm unde vom mânca, de ceva vreme încoace nu prea ne mai sinchisim.
Răspunsurile au evoluat de la: "s-ar putea să merg la....", la "nu ştiu, nu m-am gândit", la "nu ştiu, nu mă mai întreba!". Iar dacă cineva şi-ar putea închipui că genul ăsta de atitudine o face să se dea bătută, s-ar înşela! Strategia ei mutează la fel ca şi a noastră. Cu singura deosebire că pe noi ne exasperează. Adicătelea după ce îi spui de o lună încheiată că nu ştii, şi ar trebui ca orice om normal la cap să înţeleagă şi să nu te mai streseze, ea abordează altă formulă: "te-ai gândit unde mănânci?" "NU!" "Bine, când te hotărăşti spune-mi şi mie". A doua zi o ia de la capăt.

Asta dimineaţa.
Apoi vine prânzul.

Conform desfăşurătorului de mai sus, fiecare din noi are în cap două lucruri: să mănânce oriunde, eventual şi orice, şi să facă cumva să scape de coleguţă. Drept pentru care cele mai deştepte o şterg pe furiş, fără explicaţii. Altele, dacă nu au avut inspiraţia să îi atragă până acum atenţia că e obsedantă şi enervantă, se trezesc inoportunate cu cea mai mare nonşalanţă. Iată o posibilă schemă:

Eu (cu cheile în mână, pregătită de catapultare).
Ea (la birou, aparent ocupată până peste cap cu treabă): "pleci la masă?"
Eu: "da".
Ea: "şi unde mergi?"
Eu: "să-mi iau un sandviş." (dându-mi seama că rămân descoperită, adaug rapid): "vrei să-ţi iau ceva şi ţie?"
Ea: "de unde?"
Eu: "de la benzinăria asta de la pod".
Ea (strâmbând uşor din nas): "au sandvişuri bune?"
Eu: "da, mie îmi plac".
Ea: "vin şi eu cu tine"
Eu (un pic enervată): "la benzinărie!?!"
Ea (foarte senină): "da"
Eu: "dar e aici, imediat după pod, nu mă plimb pe nicăieri!"
Ea (strângându-şi geanta super rapid): "nu contează, vreau să ies puţin"

Ies pe culoar, chipurile să mai iau ceva din biroul celălalt, mă întâlnesc strategic pe culoar cu colega care asistase la schimbul de replici, schimbăm câteva priviri pline de înţelesuri, mie îmi vine să decojesc lavabila de pe perete, ea îşi stăpâneşte cu greu un rânjet de "ha ha ha, n-ai scăpat!". Urmează un "băi, e incredibil!" de ambele părţi, spus şuşotit, plus diverse comentarii de care cred ca şi noi ne-am săturat de atâta timp.
Ea (ieşind pe culoar): "vrei să mergi singură?"
Eu (în gând): "Duh! Nu crezi că e cam târziu să mă întrebi chestia asta?" (pe gură): "nuuuu".
Plus alte şi alte cazuri.
Sau, tot legat de mâncare, din când în când, în liniştea din birou, pufneşte brusc şi declară cu voce tare: "măi, eu astăzi am o poftă de ciolan cu fasole..." cu accent pe "poftă". În astfel de cazuri, lucrurile se complică. Ochii se dau peste cap, se înjură în gând, şi se fac deja planuri de evadare în siguranţă la pauza de masă". Pentru că asta înseamnă că nu se va lăsa până nu va găsi sau convinge pe cinevă să o ducă şi pe ea la masă undeva unde se mănâncă ciolan cu fasole.
Eu am făcut chestia asta o dată. Nu ştiu cât de curând mă paşte din nou. Ieri nu am scăpat, eu a trebuit să o scot la masă. You never know what tomorrow will bring.
Astăzi este vineri. Calculând din punctul ăsta de vedere, avem înainte două zile fericite în care nu ne va întreba nimeni ce şi unde mâncăm la prânz.
Luni o vom lua de la capăt. Vom aplica periodic tot felul de scheme să nu mergem cu ea la masă. Astfel fiecare zi este o nouă provocare. Am ajuns să ne salutăm dimineaţa, în absenţa ei binenţeles, cu "ce faci? unde mănânci astăzi?", remarci care ne smulg chicote şi ne întipăresc zâmbete complice pe faţă, şi pe care le ştergem elegant când intrăm în birou.
Luni o să plec prin oraş să-mi plătesc facturile. Ştiu că nu este un exerciţiu care să o încânte, dar dacă am ghinionul ca restul colegelor să se eschiveze cu măestrie, nu este exclus să am copilot. Şi asta doar pentru că vrea să iasă din sediu în pauza de prânz.

Eu o înţeleg pe ea. DAR EA PE NOI DE CE NU NE ÎNŢELEGE??

05 iulie 2006

Jurnal de calatorie ad-hoc

Cine ar fi crezut că dintr-o liniştită dimineaţă de duminica în Cluj mă aştepta un drum de 800 km? Probabil că fiecare din noi tânjea după o bucăţică de aer de mare, drept pentru care ne-am îmbarcat şi am pornit spre Vamă. La capătul a 12 ore şi, cum spuneam, vreo 800 km, am ajuns în Vamă la timp să prindem răsăritul de soare.
Vama, neschimbată.
Ne-am aşezat în faţă la Stuf.
Am băut o bere la răsăritul soarelui.
Am ascultat Bolero de Ravel.
Am dormit, evident, semiîmbrăcaţi pe plajă.
Am avut parte de o mare extrem de agitată, cu valuri mari şi neastâmpărate. Pe care le-am luat în plin , până când nu mai aveam răsuflare.
Am plecat de acolo cu faţa strânsă de soare şi apă sărată şi cu un zâmbet galeş pe faţă.
Iubesc marea.
Dacă n-ar fi aşa de aproape, aş încerca o cură de dezintoxicare, dar ştiu că n-o să-mi iasă.
Pare mai natural să sar în maşină şi să conduc până la mare decât să merg la cumpărături (după pantofi mărimea 41 bunăoară ). Pe care i-am şi găsit, la capătul unui drum pe care am suferit, plâns, suspinat, sângerat, înjurat, plictisit, enervat, revoltat, iar înjurat şi până la urmă calmat .
Dar revenind la mare, acolo nu ai nevoie de pantof cu toc, nici măcar de papuci. Tot ce-ţi trebuie este să îţi fi dorit să fii acolo. Îţi găseşte marea încălţări pe măsură.

02 iulie 2006

Nou si notabil

Ia să vedem ce s-a mai întâmplat interesant de când nu am mai văzut un calculator la faţă :)
Mă aflu într-un IC în buricul Clujului, pe care l-am găsit relativ uşor (m-a dus taximetristul cam la ţanc), atmosfera este destul de adormită, pentru că este duminică şi nu e încă ora prâzului. As I speek au intrat două doamne... marfă Un tip din colţul camerei joacă şah pe net ! , iar cel din spatele mele stă pe mirc ( ummm... nu credeam că se mai foloseşte...)

Am venit aici să dau un mail scurt în interes de serviciu, am făcut-o, acum mă aşteaptă o jumătate de zi de bănănăit prin Cluj. Foarte frumos oraşul, onor celor din zonă, mai vin pe la voi, da' parcă mai mult mi-a plăcut Oradea. Nuş'ce are, da' e mai aproape de sufletul meu. Ieri eram acolo, azi sunt în Cluj ... mâine... nu se ştie

De notat în week-end-ul ăsta:

la Oradea: am ţinut camera 1 din spectacolul Romtelecom, am făcut ce m-a tăiat capul, a fost bine şi nu prea. Am întrebat după aia cum m-am descurcat. Verdictul: sunt prea agitată. M-am calmat.

Hotelul: Continental. 4 stele. Într-un cuvânt: bestial. Servicii: saună, masaj, sală de gimnastică, recepţioneri şi personal impecabil.
Clubul de noapte al hotelului: varianta 1 (după recepţioneră): "îi plin de clienţi". Varianta 2: constatată: gol, preţuri de 26,00 lei pentru o bere, alcool serios de la 40,00 lei în sus. Un pic de mişto, după care somn.

Incidente: soare dogoritor cât timp s-a montat echipamentul pentru concert (ca să fie prăjeala prăjeală), cu o jumătate de oră înainte de concert ploaie. S-a calmat până la personajul principal.

la Cluj. am stat tot la camera 1 până a plecat Sully, după care m-am repezit la camera lui. Foarte frumos. Am primit câteva umflări cu pompa după concert. M-am simţit bestial.
Mai facem. Cică m-am descurcat mai bine ca la Cluj. Am tăiat din agitaţie

Hotelul: horror. 2 stele. Hotel Napoca. Aviz celor cărora li se recomandă vreodată hotelul ăsta: fugiiiiiiiiţi!!!!!! Câteva motive:
- în holul hotelului 2 nunţi! (plus muzica de rigoare, răsunând până la gară)
- nerenovat, nemodificat, nemodernizat, ne-nimic de pe vremea comunismului.
- miros specific, de cantină + clor + vechi + lemn de bibliotecă + tofelu'
- recepţioneră acră, cu stil de matroană, care ne-a somat să facem chestii, în loc să ne roage. Zâmbet absent în întregime. Maniere zero. Servicii ioc.
- mochetă verde crud pe jos, urme de jeg în chiuvetă, urme de bocanci pe interiorul uşii de la baie, oglinzi din acelea în ape, în care din orice poziţie ai sta faţa ta pare ca dintr-o pictură suprarealistă, deformată pe toate direcţiile. Bizar.
- clubul de noapte: fete "avide" de clienţi, foarte "deschise" , dint-o etnie uşor colorată, cu voce groasă şi maniere de curve. Am încercat să cooptăm mai mulţi clienţi ca să facem caterincă, dar până să ne hotărâm să mergem, au închis!!!

Incidente: senin şi ok cât timp s-a montat scena + echipamentul. Ploaie cu jumătate de oră înainte de concert, şi până aproape după concert .

Lăudabil: clujenii nu au mişcat din faţa scenei, au scos frumos umbrelele şi au ţinut isonul cântăreţilor până la final, au cerut două bisuri. Per ansamblu: foarte civilizaţi şi cu antren. Mai venim .

Cam atât.
De mâine, servici.