De aducere aminte

A fost o vreme când programul la televizor nu dura decât câteva ore (eram prea mică să-mi aduc aminte acum câte - oricum puţine).

Era o vreme când lucrurile pe care le vedeai la televizor te marcau, pentru că oricum nu aveai multe din care să-ţi alegi.

Îmi aduc aminte şi acum cu foarte mare claritate de desenele animate cu Lolek şi Bolek, de zâmbetul pe 16 mm, de Dorin Anastasiu şi Mihai Constantiniu. Sau de programele de la bulgari (Studio X) şi de filmele cu Alain Delon.

Scriu însemnarea aceasta pentru că astăzi dimineaţă mi s-a făcut un dor teribil să o revăd pe Maia Pliseţkaia în coregrafia lui Bejart şi pe muzica lui Ravel.

Şi am revăzut-o. De 10 ori până acum. Şi nu mă satur.

Linkul aici:

Memento

Un prieten mi-a spus că atunci când citeşte ce scriu eu pe blog ştie ce se mai întâmplă în viaţa mea.

Cu alte cuvinte, da Paul, nu s-a mai întâmplat nimic în viaţa mea :)

Privesc acest blog ca pe nişte bileţele pe care vreau să le citesc la 20 de ani după ce am terminat liceul. Ca pe nişte fiţuici haioase de care o să mă amuz după ce noţiunea însăşi de extemporal se va fi şters de mult din mintea mea.

Un film interesant şi care mi-a plăcut: Memento.

Aşa sunt şi eu. O amnezică care nu mai ştie azi ce s-a întâmplat ieri. Şi care alege să-şi noteze ideile esenţiale, ca a doua zi când se trezeşte să ştie de unde să reia firul vieţii:

"Asta este mama ta. Aici locuieşti. Asta e maşina ta. În ăştia doi să nu ai încredere. La numărul ăsta poţi suna dacă ai probleme". Cam la asta se rezumă totul.

Lista nu e lungă. Ar mai putea fi completată uşor:

Cu ăştia ieşi în oraş.

La ăştia lucrezi.

Pe ăsta l-ai iubit.

Aici ai vrea să fii.

Asta eşti tu.

Şi lângă aceste bileţele, câteva poze. Polaroid. Cu tine zâmbind la aparat, cu tine cu un copil drăgălaş în braţe, cu tine încrezătoare la birou în spatele unui laptop performant. Şi sub fiecare, scris: "Asta NU eşti tu".

De ţinut minte.

Slanic

Mi-e groază de bătrâneţe şi de lucrurile stupide pe care le aduce cu ea. Nu vorbesc de bătrâneţea fizică.

Nu vreau pescuit, este boring. Dacă nu mă pasionează aşa ceva înseamnă că sunt tânără şi nestatornică, nu?

Nu vreau grătar, este static şi neinteresant.

Nu vreau partidă de bârfă la terasă. Altceva mai bun nu avem de făcut?

Nu vreau curăţenie de primăvară şi de toamnă. Dacă fac una singură pe an se cheamă că a trecut mai puţin timp? :D

Nu vreau să-mi plătesc ratele la timp şi integral. Poate lansez o nouă modă, mai ştii?

Mă rog, cred că au inovat alţii în domeniul ăsta înaintea mea...

Nu mai vreau să-mi calc hainele înainte să ies din casă. E suficient că sunt curate. Do you mind?

Nu mai vreau să asortez maximum trei culori. Şi ce dacă nu se potriveşte culoarea puloverului cu cea a blugilor?

Mi-e urât de lucrurile făcute corect. Says who?

Ah, mi-e ciudă.

La anul o să vreau să-mi cumpăr pământ pe Lună.

La ce moment al vieţii încetezi să-ţi faci planuri şi te apuci să numeri zilele de pescuit rămase? Hmmm...

Câţi ani o să mai trăiască Ali?

Îmi place Peleşul iarna. O să mor oare la schi?

Cică sunt un geamăn cu ascendent în Săgetător. Cicluri de 28 de ani, de 12, praguri, călătorii la exterior, alesul, copiii, personalitatea, familia... ah... la ce bun?

Îmi aduc aminte de pozele făcute de Mihai Stănescu fiicei lui, la diverse vârste. Mă obsedează imaginile respective. Dacă le înlănţuieşti pe un carneţel de carton şi le rulezi una câte una pe un creion, făcând paginile să mişte, obţii un bizar desen animat caricatural al propriei persoane?

Cine sunt eu? De unde vin? Păi, de la Slănic, mai nou :)

Unde mă duc? Nu ştiu. Nu mă interesează. Vreau doar să ştiu ce se întâmplă mâine. Nu vreau să pun bani deoparte, nu vreau să plănuiesc concedii, nu vreau să mă gândesc dacă pot avea copii.

Mâine mă duc la munte la schi.

Poimâine înot până la epavă.

După aia, mai vedem.

Te pup, zi de azi.

La revedere zi de mâine.

Ai şi venit?

Ciudat, nu eram pregătită....

I R SNOB

Se întâmplă, cred, ceva, cu noi românii, de câţiva ani încoace. Pare-mi-se că traversăm un proces subtil de evoluţie spre ceea ce, cu ani în urmă, detestam şi admiram în acelaşi timp. Am devenit snobi. Şi aici nu mă refer la snobismul tipic românesc care ne face să ne lăudăm că avem televizorul de ultimă generaţie, mobilul cel mai mic şi maşina cea mai scumpă, ci la snobismul xenofob. Dacă acum 20 de ani tânjeam după caracterul rafinat şi democratic care făcea din orice străin care ne călca meleagurile un semi-zeu, şi ne doream să fim într-o bună zi ca ei, sau, cel puţin într-o primă fază, să mergem la ei şi să uităm de unde venim, astăzi începem din ce în ce mai mult să ne dezvoltăm propriile gusturi, şi am ajuns în situaţia în care să spunem « pffft… e nasol acolo…. am fost eu… serviciile sunt de căcat ! » S-au inversat rolurile şi acum noi suntem nemţii cei muncitori, americanii cei bogaţi, olandezii cei libertini, sau francezii cei rafinaţi, toate la un loc.

Românul de după 2000 merge în concediu peste tot în lume. Nu degeaba avem servicii proaste, barem să avem un motiv să ieşim din ţară şi să vedem ce au de oferit ceilalţi. Românul cheltuie banii în Tunisia, în Dubai, în Peru, în Ţara lui Moş Crăciun, călătoreşte în Japonia, îşi cumpără haine de la francezi şi încălţăminte de la italieni, apoi vine în România şi spune « ah ! ce mizerie ! nu mă mai întorc acolo ». Ne permitem acum să scuipăm în locurile în care înainte nu ne-am fi permis să visăm că vom ajunge. Cât avem dreptate şi cât nu ?

Să luăm cazul Parisului.
Pentru unii, capitală europeană de prestigiu, centru cultural, centru al modei, oraş cu istorie, arhitectură cu personalitate, pe scurt – altceva. Pentru alţii, un simbol al decăderii, o cloacă multinaţională, un oraş murdar şi îmbâcsit.

Nu are sens să detaliez motivele pentru care unii ar privi (încă) Parisul pentru ceea ce e bun în el, drept un oraş frumos. Mai bine mă opresc asupra celei de-a doua categorii. Cei care spun că Parisul este îngrozitor, că ei nu se mai duc acolo niciodată, că au fost surprinşi neplăcut, dacă nu şocaţi etc etc etc. De ce spun ei lucrurile astea ?

* Pentru că la Luvru, Versailles, Turnul Eiffel şi Disney Land se stă la cozi inimaginabile şi pentru că aşteptarea nu-şi merită efortul.
* Pentru că în metrou când intri unde întorci capul sunt negri, musulmani, asiatici şi orice altă naţie, numai francezi nu.
* Pentru că un sandviş costă 4 euro. Pentru că dacă încerci 4 restaurante, la trei din ele vinul este prost, servirea mai mult sau mai puţin corectă şi preţurile piperate.
* Pentru muzica magrebiană care a invadat Parisul
* Pentru că prea multe colţuri de stradă miros a urină.
* Pentru că fac cafea proastă.
* Pentru consumatorismul ieftin din locurile istorice şi pentru puhoiul de turişti care au făcut să se dezvolte industria micilor suveniruri, în totalitate kitsch.
* Pentru că Charles de Gaulle este unul dintre cele mai mizerabile şi aglomerate aeroporturi din lume.
* Pentru că în metrou şi în TGV te sufoci la propriu.
* Pentru că sunt cartiere ca cel latin şi les Halles unde ai senzaţia că ai nimerit în altă dimensiune. Şi nu e una franţuzească, cu siguranţă.
* Pentru că întâlneşti acolo toate lucrurile urâte de care ai fugit în primă fază din Bucureşti, de la cerşetori la hoţi, prostituate şi beţivi.

Dar ce înţelegem noi prin francezi ? Cine-şi închipuie că de la aeroport până în centrul Parisului o să vadă numai filfizoni cu bască şi bretele, eventual cu un acordeon atârnat de gât ? Nu ştiu, probabil cei care au încetat să mai aibă ceva de-a face cu Franţa şi cu civilizaţia franceză de la lecţia « Les vacances a la campagne » din clasa a V-a. De ce ar trebui să fie francezii sinonimi cu eleganţa şi rafinamentul claselor superioare, când nu sunt cu nimic diferiţi de restul europenilor ? De ce ar fi trebuit Parisul să rămână la stadiul în care era acum 60 de ani doar pentru că aşa arăta cel mai bine în poze şi în povestiri ? De ce ar fi bătut Parisul pasul pe loc când restul capitalelor europene şi-au deschis porţile generos şi au lăsat să intre toate culorile de piele şi toate limbile lumii în gazdă ? De ce ar fi trebuit ca Parisul să fie mai curat şi mai aranjat decât alte capitale, când parizienii nu sunt cu nimic mai presus (dimpotrivă) decât alte naţii la capitolul curăţenie şi igienă ? Şi întrebările pot continua.

Cred, şi mi-a fost dat să probez lucrul ăsta, că puţini sunt aceia care iubesc cu patimă fără nici o umbră de regret, respectiv detestă categoric Parisul, fără cale de mijloc. Majoritatea sunt aceia care spun că e frumos, că a meritat văzut, dar că nu s-ar mai întoarce acolo de plăcere. Că la suprafaţă e poleit, iar la fund zace hoitul. « Paris. The most gorgeous place in the world. The city of Light. Romantic and sexy, Paris beckons people from all over the world to bask in its’ splendor. But scratch beneath the surface…” … şi aici ne place nouă să intervenim. Avem, în sfârşit, dreptul de a spune cu cuvintele noastre ce am găsit în spatele gardului vopsit. Şi putem atâta convingere în enumerarea lucrurilor proaste care ne-au surprins în Paris, încât uităm că toate sunt ca o listă deschisă a ce ne aşteaptă pe noi peste câţiva ani. Şi nu suntem nici pe sfert pregătiţi pentru ce vine peste noi. Ne bucurăm că am scăpat de vizele pentru restul Europei ? Foarte bine. Putem să ne plimbăm în voie. Dar în timp ce pe noi ne preocupă unde să ne mai plimbăm pudelii vara asta, în România numărul imigranţilor care depun cereri pentru cetăţeni creşte de la an la an. Şi nu, nu sunt francezi, elveţieni sau americani. Nu ne place mizeria din Paris ? Cui îi place ? Dar la noi treburile stau şi mai rău. Se va spune « da, dar ei sunt o naţie civilizată, avem pretenţii de la ei » - mă bucur că întotdeauna avem pretenţii de la cei de lângă noi, niciodată de la noi. Cozile de la muzee ? Pfft ! Măcar ei le au, şi au grijă de ele. Restaurantele ? Sigur că da, în Bucureşti stăm mai bine. Avem şi multe !

Ce evoluţie ! Cât am aşteptat să putem să spunem şi noi « nnnaaah, nu mă duc la Paris, e… boring ! » Mai rău este că unii din noi nici nu au aşteptat prea mult. Au spus-o direct, de teamă să nu facă parte dintr-un curent prea entuziast, prea optimist, să nu fie consideraţi pămpălăi.

Ca de obicei, în evoluţia tuturor lucrurilor pe planeta asta, what goes up, must go down. Ce era frumos acum 10 ani trebuie să fie hulit astăzi, pentru că altfel nu mai eşti la modă. Este în ton acum să fii anti-orice doar pentru că la un calcul matematic simplu au trecut prea mulţi ani de când toată lumea zice că e mişto. Cine ştie ? Poate asta ne va face să fim mai mult pro-noi ?

Ce ironie… :)

[Later edit]: însemnarea e scrisă ca o reacţie la experienţe personale recente. Şi ca o prelungire firească a sentimentului meu dintotdeauna de a mă găsi "acasă" când ajung la Paris. Nu este deci întâmplătoare alegerea cazului Paris pentru exemplificare. Cine are altă părere, îl/o rog să o expună.

28

Vineri. Căldură, zi plină. Telefon. Grabă, bagaj la repezeală, un moment de repaos furat între o periuţă de dinţi şi un prosop înfundat în geantă. Pisici la tot pasul. O coadă stufoasă de Ali matură şi tacticoasă trecând pe sub linia patului şi dispărând într-un unghi de parchet. Ochişor şi Jimmy, într-o luptă perpetuă. Îngheţată Nirvana în congelator, pe jumătate topită. Week-end la mare.

Sâmbătă. Somn. Soare. Magicianul. Mură. Nectarine. Struguri. Umbră. Cearşafuri albe. Drum de seară. "Hei, omule de nea". La mulţi ani. Un sărut furat peste bancheta din spate a maşinii. Prosoape ude, nisip, vin roşu, chitări, narghilea, mare limpede.

Duminică. Mare. Înorat. Bălăceală. Pica-pica, steluţe la suprafaţa apei. Ploaie torenţială. Un ceai cald, un prosop ud. Salată de fructe, Flori şi o frântură de viaţă în Spania, căldură, încă o tură de îngheţată.

Bucureşti - câh. Noapte. Linişte. O mână aruncată peste un spate gol, senzaţia pielii în buricele degetelor. Jimmy atingând pufos şi torcător mâna căzută peste marginea patului. Tramvaie. Depou. Linişte.

La mulţi ani.

Hmmm....

Am tot încercat să scriu o însemnare, dar este prima dată când nu reuşesc din prima să exprim ce simt. Mi se pare o nedreptate, şi mă supăr, cum nu cred că m-am supărat până acum. Adică mi s-a întâmplat să vreau să scriu ceva, să iasă prost, şi să renunţ cu totul. Am mers tot timpul pe ideea că scriu pentru că am chef şi-mi face plăcere, şi nu pentru rezultatul în sine. Nu studiez însemnarea înainte să o public, cel puţin nu mai mult decât este decent, ca să corectez greşelile de ortografie şi să intre frumos în pagină. În rest, mă aşez la tastatură, scriu ce scriu, public, şi am terminat bâlciul. Nu am făcut niciodată nici o ciornă. Până acum. Şi acum nu fac altceva decât să mă uit la blestemata de ciornă, la cum am început-o, şi să realizez că VREAU să scriu lucrul ăsta, dar că nu-l scriu bine. Şi este atât de important pentru mine, încât ştiu că-i datorez măcar atâta lucru: să iasă bine. Vreau să scriu despre distanţa dintre ani, despre epava din Vamă de anul trecut şi despre epava de anul ăsta. Despre asta vreau să scriu. Anul trecut a fost pentru prima dată când m-am uitat la epavă cu sentimentul că ŞTIU că este acolo, pentru că până atunci nu o priveam decât ca pe un element al decorului. O priveam, dar nu o vedeam. Sau o vedeam, dar nu reprezenta nimic interesant. Un pic cam ca o stâncă. Nimic special.

Exista, atunci ca şi acum, în mine, o decenţă a admiratorului-care-nu-e-fan, a studentului-care-nu-vrea-bursă. Mă mulţumeam cu satisfacţia privitorului care nu are curaj să atingă o sculptură celebră. N-am ştiut că în urma gestului de a întinde mâna şi a atinge pânza unui tablou nu te alegi doar cu senzaţia tactilă specială de a fi atins frumuseţea ci şi cu minunata senzaţie că gestul tău te face puternic. Că e nevoie de curaj pentru a întinde mâna. Că eşti altfel decât cei care se mulţumesc să privească. Numai rezultatul.

Aşa m-am simţit eu anul trecut, într-o zi de august. M-am alăturat unui mic grup care înota până la epavă. Iniţial am zis "da, merg şi eu" şi am ţâşnit în picioare gândindu-mă că trebuie să fac chestia asta, că ar fi interesant, şi că nu pot să nu profit de ocazia asta. Cu cine altcineva aş fi avut eu ocazia să merg înot atâta drum? Nu mai înotasem niciodată atât de mult. Alegeam să sar cu paraşuta deşi nu făcusem decât pregătire teoretică. Poate comparaţia e un pic deplasată, dar nu eram departe. A şti să înoţi şi a înota doar lungimea unui bazin, ca la capătul lui să te bucuri că simţi gresia sub picioare nu înseamnă neapărat că eşti pregătiti să înoţi 30 de bazine fără oprire. N-am ezitat, şi am pornit la "înot" cu oamenii. Nu mi-a fost uşor. Dar nici imposibil. Şi pe măsură ce mă opinteam mai tare şi mă ţineam să nu rămân în urmă, realizam că treceam un prag al încrederii în mine pe care nu-l atinsesem niciodată. Şi mă forţam să rezist până la capăt. Şi până la urmă nu a fost cine ştie ce. Mă gândeam doar că nu poate fi aşa de greu, la urma urmei cei cu care mergeam înot păreau să o fi făcut de nenumărate ori şi nu păreau prea îngrijoraţi. Realizam în acelaşi timp ce în urmă eram dacă mă gândeam la o blestemată de partidă înot ca la un lucru atât de mare, când oamenii aceia rîdeau şi povesteau chestii în timp ce înotau.

Am ajuns la epavă. Nu-mi aduc aminte să fi simţit deseori atât de puternic senzaţia că eşti o chestie mică ce poate fi strivită într-o clipă de forţe cu mult mai puternice decât tine. Mă uitam la catargul ruginit şi mă închipuiam supravieţuind acolo zile sau săptămâni în şir. În final am făcut câteva sărituri în apă, de pe urma cărora m-am ales, ca o proastă, cu nişte dureri la coloană de care nu am scăpat nici acum, dar nu a contat. Şi nu cred că voi regreta vreodată. M-am simţit puternică. Şi bine.

Ce deziluzie anul acesta. Epava nu mai este ce era anul trecut. O bucată din ea s-a desprins şi a căzut sub apă. Ce a mai rămas a luat-o la vale şi este mai înclinată decât era anul trecut. Ca să urci acolo unde am stat anul trecut în fund, cu genunchii cuprinşi cu mâna, şi m-am uitat la mal, de la stânga la dreapta, şi m-am simţit atât de bine, trebuie să o iei un pic de-a buşilea, iar cum am stat eu nu mai poţi sta. Unghiul e prea mare. Nu am vrut să-mi pară rău. Nu am vrut să mi se pară urâtă. Dar aşa a fost. La jumătatea drumului spre epavă am realizat că nu mă sperie distanţa până acolo, chiar a fost incredibil de uşor, de odihnitor, ci faptul că nu o să o mai găsesc cum era. Că o să fie doar o bucăţică din frumuseţea care m-a încântat anul trecut. Şi aşa a fost. Simţeam ca şi cum aş fi venit acasă şi aş fi găsit casa arzând din temelii. Ca şi cum anul ce a trecut ar fi fost în bucata care stă acum sub apă. Cum să saluţi aşa ceva? Să-i spui: "bună, sunt eu, ce mă bucur că nu ai dispărut cu totul...." sau să oftezi "bună, ah, doar atât a mai rămas din tine...?" Îngrozitor de trist. Îngrozitor de puţin. Ştiu că a fost atâţia ani nemişcată, şi acum brusc s-a înjumătăţit. Mă sperie lucrul ăsta. Câţi ani vor mai fi până nu va mai fi deloc? Anul trecut am trăiat bucuria pe care numai un copil poate să o aibă când ştie că are dosiţi în puşculiţă bani pentru o îngheţată. Tot drumul până la ea, şi acea oră petrecută pe puntea ei. M-am bucurat cu bucuria mea, fără să-i las pe alţii să o vadă, şi am crezut în mine mai mult decât îmi fusese dat să cred până atunci. M-am simţit deasupra tuturor, deasupra mea, deasupra tuturor momentelor dificile trecute şi care aveau să vină. Am fost satisfăcută de mine. Şi de atunci mă întorc inconştient la momentul acela şi îl privesc în momentele mele de singurătate cu satisfacţie şi cu poftă. Şi-mi dau seama că mai vreau unul. Mai vreau un moment real, al meu cu mine şi pentru mine. Dar epava nu mai e cum era anul trecut.

Oare trebuie să-mi găsesc o altă epavă?

Serviciu contra serviciu

M-am întors în cadrul destul de familiar al şedinţelor pline de apret şi plict. Ieri mi-am petrecut prima jumătate a zilei şezând confortabil pe scaun la o şedinţă la care am participat doar cu urechile. La un moment dat urechile mele refuzau să mai asculte, şi mă apucase o toropeală demnă de o cauză mai justificată. Măcar dacă mi-aş fi pierdut nopţile... Aş! Mi-am pierdut antrenamentul. După trei cafele eu tot încercam din răsputeri să mă ţin trează, dar pleoapele o tot luau la vale, şi mă gândeam îngrozită că în toată zumzăiala aia cuminte din şedinţă o să fac senzaţie dacă îmi pică brusc capul pe birou, cu un zgomot înfundat. Buff! :) Am resistat, though...

Greu a fost că în afară de tabelurile plicticoase desfăşurate pe ecranul de proiecţie nu părea să mai fie nimic altceva care să-mi distragă atenţia de la somn. Printre participanţii la şedinţă s-a numărat un spaniol cu faţă de jeleu, ochi migladaţi, obraji umflaţi şi nărişoare dilatate într-un soi de curiozitate porcină faţă de ce se petrecea în şedinţă. Şi-a petrecut întreaga zi ascultând cele spuse, şi a vorbit numai când a cerut ajutorul colegei mele Flori ca să facă rost de nişte timbre să trimită o scrisoare acasă. Idiomul folosit a fost un fel de spangleză stricată, cu un excelent "th" în loc de "s". Mai era un francez à la Tom Cruise, cu freză de Grease şi maniere de bar, aplecat încruntat peste laptopul la care a butonat fără încetare toată ziua. Utilizator de franceză ultra-rapidă din care am făcut eforturi să prind câteva cuvinte cunoscute, şi vorbitor de un soi de spaniolă cu accent atât de evident franţuzesc încât m-am prins destul de greu că făcea switch între cele două limbi. În rest, omul şi-a văzut de laptopul lui, fără să-i pese de ce se petrecea în şedinţă. De vreo două ori a fost întrebat ceva, şi văzând că nu răspunde, pentru că el nu are nici o treabă cu ce se petrece în jurul lui, am urmărit cu toţii amuzaţi cum reacţiona, ca un om trezit din somn, ridicând brusc capul din laptop, mijind ochii spre cea mai apropiată sursă de zgomot, şi încercând, cu sprâncenele încruntate a "oops, ăştia vorbeau cu mine" să înţeleagă sensul întrebării. Turuia rapid un răspuns, conversa cu unul sau cu altul, după care pac!, capul la loc în laptop. Capul de afiş al şedinţei a fost un spaniol care nu vorbea franceza, însoţit de o damă fină şi un domn manierat, amândoi francezi, care au făcut slalom între cele trei limbi. Scopul şedinţei era clarificarea unor cerinţe tehnice pentru realizarea unei interfeţe între două aplicaţii. Una făcută de spanioli, cealaltă făcută de francezi. Documentaţia fiind în engleză. Spaniolul nu vorbea franceză, francezii nu vorbeau engleză, nici prea multă spaniolă, şi deci a fost fun să-i văd chinuindu-se. Am stat cuminte în colţul meu, luptându-mă cu somnul.

Am avut din nou ocazia să aplic îngrozitoarele scheme de imaginaţie la care ajung din prea mare plictiseală, şi mi i-am închipuit, rând pe rând, pe colegii de şedinţă, dezbrăcaţi (evident :)), mai bătrâni cu 30 de ani, făcând sex, alergând după autobuz, cu sau fără ochelari, pe bărbaţi machiaţi şi cu pălării cu pene în cap, pe femeie vânzătoare la un aprozar sătesc etc. După ce m-am plictisit şi de asta, am început să joc biscuitele de una singură, am înşirat coduri de cifre şi le-am însumat, până când s-a făcut spre seară. Mi-am dorit în nenumărate rânduri să fi avut şi eu un laptop în braţe şi să scriu pe blog dacă altceva nu puteam face, sau să fi putut continua de citit cartea la care trudesc de două săptămâni.

Am fost singura cu blugi din sala de şedinţe. Restul erau costumaţi corespunzător. Adică îngrozitor. În costume, cu cravate. Până acum un an şi ceva aşa eram şi eu. Nu mă mai pot însă întoarce la o astfel de rutină. Fug de ea cât pot de mult.

Senzaţia cea mai urâtă a fost însă cea de la intrarea în clădirea de birouri: un hol de intrare, şase lifturi, ora 9. De afară curgeau spre clădire, din toate direcţiile, valuri valuri de domnişori şi domnişoare îmbrăcaţi identic, parfumaţi, cu nelipsite sacouri sau taioare, cravate şi cămăşi, pantofi lustruiţi, genţi de laptop şi dosărele în braţe. Să nu uităm evident şi de ecuson. O parte îşi scuturau încă absenţi cheile de la maşină, conversau unii cu alţii în aşteptarea liftului, se hlizeau mai mult sau mai puţin pe teme legate de trafic, ore de lucru sau vreme. Am văzut în fiecare din ei bucăţi din acele lucruri care fac un angajat de bancă/multinaţională să iasă în evidenţă ca nici un altul: timesheet, reporting, internal memo, Lotus Notes, lunch break. Am simţit mirosul de hârtie de copiator, am auzit aievea clipocitul a sute de calculatoare aglutinate într-un open space ale cărui geamuri dau peste praful cărămiziu al vreunui cartier, oferind vederea de ansamblu a etajului al 12-lea, mi-am închipuit pauza de ţigară la parter, cantina firmei şi ritualul aprovizionării cu iaurt şi cornuleţe pentru că "azi ţin regim fată", aerul condiţionat care niciodată nu se închide, geamurile care niciodată nu se deschid, recepţia frumos luminată, şedinţele cu videoproiector şi feţe plictisite, tocurile şi fustele drepte şi fără fantezie, cariera perfectă, maşina perfectă, vacanţa perfectă, "când îţi iei anul ăsta concediul?" etc. M-am uitat la unghiile mele tăiate în carne şi la blugii mei tociţi, la MP3 playerul atârnat neglijent de gât şi la toată firăraia care îl însoţeşte, şi mi-am adus aminte de insuportabilul sentiment de claustrofobie pe care l-am simţit în scurta mea experienţă de muncă într-una din firmele din "Big Four". Opt ore de muncă pe zi mă goleau pe dinăuntru de orice fel de chef de a mai face ceva în ziua respectivă, şi chiar dacă orarul de lucru era generos cu mine şi-mi permitea să apuc suficient din zi încât să mă întreb chiar ce aş mai putea face, urlam pe dinăuntru de disperare şi cu acuta senzaţie de disconfort pe care ţi-o dă numai statul într-o cuşcă. O cuşcă aurită.

O să-mi trăiesc viaţa fugind de aşa ceva. O să îmbătrânesc. Şi o să-mi doresc să sufăr de bolile mele. Nu de bolile vreunei multinaţionale. O să vreau să fiu mioapă pentru că am citit mult şi fără multă lumină şi mi-am stricat vederea buchisind cărţile preferate de science fiction, de exemplu, şi nu pentru că am stat ore suplimentare fără număr să termin rapoartele pentru firmă. O să vreau să am probleme cu coloana pentru că am sărit de pe epava din vamă şi mi-am tasat două vertebre, nu pentru că mi-am tocit curul stând pe scaunul cu spătar perfect din biroul perfect al firmei perfecte situate în clădirea perfectă. O să vreau să am ulcer pentru că am mâncat aiurea şi picant şi fast food, şi nu pentru că am fumat două pachete de ţigări pe zi în pauzele dintre şedinţe şi nu am mâncat decât un biscuite în anii mei de lucru la fima perfectă. O să vreau să am cicatrici pentru că m-am tăiat încercând să montez cortul la munte sau rupându-mi piciorul la schi, şi nu tăindu-mă cu hârtia de la imprimantă sau cu cutterul. Şi apoi o să mor :)

Asta dacă nu mor de plictiseală în şedinţele programate pentru următoarele 3 săptămâni :)

J'veux pas de visite

Cam aşa zice una din melodiile Lyndei Lemay, o cântăreaţă canadiană despre care am aflat în urmă cu câţiva ani, şi care-mi place tare. Dar nu despre cântăreaţă este vorba. Ci despre chestia asta: "j'veux pas de visite". Ideea în sine. Ideea că vrei să fii singur cu tine şi să nu te deranjeze nimeni. Nu vrei să te viziteze nimeni. Nu vrei să-ţi sune nimeni la uşă, nu vrei să ştie lumea că eşti acasă, nu vrei, uite, ei bine, nu vrei să-ţi împarţi viaţa cu nici un oaspete, vrei să nu ştie nimeni de existenţa ta. Pentru unii dintre noi este o stare cvasi-permanentă (:), majoritatea... mă rog... fiecare ştie pe unde se situează. Poate că nevoia asta vine din supraexpunerea pe care o ai peste zi, când dai mâna cu opt sute de oameni, vorbeşti la telefon mii de minute, semnezi o sută de hârtii, alerg în cinşpe direcţii, şi când vii acasă te mai aşteaptă şi un teanc de rufe necălcate, copiii urlă de foame, n-ai udat grădina, puii mei, nu ştiu, lucrurile nu se mai termină, s-a făcut ora 01:00 şi tu tot alergi de colo colo teleghidat prin casă, cu handsfree-ul agăţat de ureche, şi te întrebi dacă o mai fi deschis la Metro să te duci să iei mâncare pentru câine. Dacă între toate astea reuşeşti să strecori şi un telefon la mama, care te roagă de două săptămâni să treci pe la ea să o ajuţi să mute un dulap, eşti foarte capabil. Sau un mic accelerat. Şi eşti pe drumul cel bun către un ulcer perforat, pentru că nu apuci să mănânci nici sănătos, nici regulat, nici.... apropo... ai mâncat pe ziua de azi?

E posibil ca momentele tale cu tine să lipsească cu desăvârşire, în afara celor petrecute în maşină, în vreun ambuteiaj. E posibil să-ţi doreşti să ieşi la o terasă după serviciu cu nişte amici, şi probabil şi reuşeşti, şi eşti foarte mulţumit de tine dacă se întâmplă de două-trei ori pe săptămână. Apoi te gândeşti câte din lucrurile alea care te leagă de prietenii cu care te-ai văzut au apucat să fie rostite, şi cât a fost politică, treabă, datorii, soţie, concediu, rată la maşină... Şi eşti iar doar tu cu tine.

Ajungi acasă, te tolăneşti pe canapea, arunci pantofii care încotro, deşi ştii că tot tu va trebui să-i ridici, şi rămâi inert acolo, gândindu-te dacă merită efortul să te schimbi, sau mai trebuie să faci ceva înainte de asta... parcă mai era ceva?...

E posibil să-ţi petreci timpul pe messenger. E şi asta o soluţie. Adică ordinea lucrurilor la tine când ajungi acasă să fie descuiat uşa, aprins lumina, dat drumul la calculator, aruncat servieta/geanta/cheile de la maşină, conectat la messenger în timp ce-ţi desfaci cureaua, apoi aşezat la birou pe jumătate dezbrăcat, cu ochii pironiţi în monitor, eventual molfăind dintr-un castron cu salată de boeuf lăsat de mama în frigider de sâmbătă, să tastezi frenetic şi să te conversezi cu cine apuci. Îţi pare rău că nu e online nu ştiu cine şi nu ştiu cine, dar dai buzz cu convingere la toţi din listă, fugi să te dezbraci în dormitor, şi faci apoi ture prin casă combinând messengerul cu restul operaţiunilor. Nu uiţi, evident, să-ţi schimbi status-ul de fiecare dată când faci ceva diferit, ca să ştie lumea cu ce te ocupi. Bunăoară, completezi cu conştiinciozitate la status "mă uit la un film" sau "am ieşit să mă plimb", ca să nu moară de dragul tău oamenii care sunt online oricum şi ei doar ca să mai completeze câte ceva la status, că în rest nu prea au chef de tine. Probabil că şi ei sunt "busy having a shower", "mă epilez :)" sau "ascult X. Daţi buzz!"

Eşti foarte comunicativ. Doreşti să te întrebe lumea ce-ai mai făcut, te bucuri dacă cineva răspunde la buzz şi-ţi spune ce s-a mai întâmplat de acum două ore şi până acum (eventual de când a plecat de la servici şi a ajuns acasă), cu toate astea nu ţi-ar conveni ca cei cu care vorbeşti să fie în faţa ta şi să te vadă aşa cum eşti, într-un papuc şi pe jumătate demachiată de exemplu. Foloseşti emoticoane pentru a înlocui cuvinte, ştii toate combinaţiile din tastatură ca să iasă dracul cel supărat, hmmmm-ul sau pupăturile etc. Cu toate astea, dacă ai lua un pix în mână probabil că ai scrie mai încet decât tastezi. Îţi permiţi să ignori oamenii care te enervează, îi blochezi să nu te vadă online, ca atunci când nu vrei să răspunzi la telefon. Messengerul ocupă un loc atât de important în mijloacele tale de comunicare, încât îţi permiţi să spui la telefon "da' mai bine scrie-mi pe messenger, că nu am timp acum de poveşti.... vorbim... pa pa..." şi vezi tu ce faci cu informaţia mai apoi. Dacă nu ai chef de nimeni ai putea chiar să-ţi închizi telefonul. La urma urmei... ce ţărănoi neciopliţi mai sunt şi ăia care te sună pe mobil? Ce? Nu au messenger? Să-ţi scrie un sms, tu nu ai chef azi să vorbeşti cu nimeni. E ca într-un lanţ trofic în care poşta a omorât mesagerul, telefonul poşta şi messengerul telefonul. Mâine o să avem pe frunte şi în cur probabil câte un electrod prin care o să comunicăm cu cine vrem noi şi la ce oră vrem noi, şi căratul telefoanelor prin buzunare va fi o chestie demodată, de generaţia bunicilor.

Facem nişte combinaţii ciudate între nevoia de a fi singuri în intimitatea noastră, şi totuşi cu toţi în contact permanent. Vorbim la telefon în duş, de parcă nu ar mai putea să aştepte până ieşim din cadă, ne plimbăm cu laptopul prin bucătărie să descărcăm mailurile venite după ora 19:00 când am plecat de la birou. Vrem să fim singuri, dar vrem să le ştim pe toate. Ne facem planuri să rupem norii în week-end şi să ne vedem cu o grămadă de oameni, şi când vine sâmbăta dormim până la 13:00 şi nu mai apucăm să facem nimic toată ziua. Nu zic că o să murim de epuizare ca Raluca Stroescu, aici am şi eu părerea mea personală, dar dacă deja am ajuns să-i plătim pe alţii să facă lucrurile pe care, firesc, ar trebui să le facem noi pentru noi, suntem pe drumul cel rău.

Ne-am tâmpit de tot. Nu mai bem apă de la chiuvetă pentru că are microbi, dar uităm că în copilărie tot apa asta o beam, şi n-aveam nici pe dracu'. Când e ziua vreunei colege de birou, facem chetă şi-i luăm fetii un buchet de milioane cu nişte flori superbe, strâmbăm din nas a regret când constatăm, pentru a nu ştiu câta oară, că florile din comerţ nu miros, dar am uitat să preţuim o amărâtă de păpădie care miroase mai natural decât toţi trandafirii ţigăncilor de la Universitate la un loc. Ne mişcăm fundurile dintr-un mijloc de transport într-altul şi înjurăm de mama focului că nu se mişcă odată coloana asta nenorocită, dar uităm că mai sănătos şi mai rapid ar fi să ne luăm o bicicletă şi să ne pedalăm ficaţii până la servici şi înapoi... Mergem la ţară şi ne petrecem o zi jumate chinuindu-ne să facem focul, să punem grătarul, să mâncăm chiolhăneşte, ca apoi să avem ce morman de vase spăla, dar nu ne facem timp să o luăm la pas spre câmpul de la marginea satului şi să ne punem cu fundul pe jos şi să respirăm aerul cu praf de la marginea drumului. Lasă că avem timp să-l respirăm pe ăla de pe Mihai Bravu...

Ne-am sălbăticit. Mai degrabă fumăm 15 ţigări pe zi decât să inhalăm fumul de frunze arse după ce s-a făcut curat prin curte. Mai bine bem 3 căni de 3 în 1 decât o cafea la ibric. Mai bine hrănim animalele cu steluţe colorate decât să le dăm pâine cu sos şi oase. Habar nu avem pe ce lume trăim, şi ne mai credem şi deştepţi. Şi mai scriem şi însemnări pe bloguri... :) Ce cretini...

Ta naa!!

Ah, da, e îmbucurător să aud că lumea s-a obişnuit să scriu pe blog, şi mă tot întreabă dacă am murit sau dacă sunt pe cale să.

Nu, nu am murit.

Sau da, am murit, dar aici în Iad este al dracului de bine, că ne dă Aghiuţă conexiune la Internet.

Pe de altă parte, este trist să observ că gradul meu de vitalitate este asociat cu frecvenţa cu care scriu pe blog. Cum ar veni, dacă aveam nevoie de argumente pentru ideea că blogăreala se hrăneşte cu timp disponibil şi posibilităţi efective de acces la internet, tocmai în această idee le-aş fi găsit.

Adevărul este că am avut multă vreme foarte puţin chef să mai fac muncă de scris pe blog, pentru că am simţit că nu aveam mare lucru de comunicat. Nici mie, nici altora. În realitate, ceea ce scriu eu aici pe blog este ceea ce vreau eu să ştiu despre mine, este lista mea de lucruri frumoase şi importante. Este lista mea de idei bune. Este colecţia mea de amintiri merituoase (ah, ce exprimare!). Mi s-a întâmplat să-mi vină idei de scris pe blog, din acelea de refulare, cum îmi şade bine mie, şi, neavând acces la internet şi timp, am renunţat rapid. Am renunţat chiar la ideea de a-mi programa însemnările pe blog pentru o dată ulterioară (gen băgat remider în telefon), pentru că nu pot scrie la comandă, ci doar sub impulsul momentului. Mi-au fost oferite ocazii felurite de a întâlni expresii ciudate, oameni ciudaţi, situaţii şi locuri ciudate, dar parcă farmecul de a povesti despre ele dispare dacă te apuci să le pui pe curat după o lună.

În fine.

Ce e cel mai important este că am fost la munte, la schi.

Ce contează restul, nu? :)

Planuri de viitor am. Printre ele este să renunţ la blogger şi să plec în ţări mai calde şi mai primitoare, unde pot să fac mai multe chestii drăguţe cu pagina mea personală.

Am să şterg această frază. Nu-mi place cum sună.

68

Astăzi ai fi împlinit 68 de ani.

Multe din lucrurile pe care le-ai ştiut acum nu mai sunt.
Fabrica Laromet a fost vândută unor evrei care au dezmembrat utilajele şi le-au vândut la fier vechi.
Grădina din spatele străzilor cred că este în paragină, sau a fost parcelată şi vândută ca loturi de case. Cred că Molnar trăieşte încă. L-am văzut acum câţiva ani. Numai că nu mai are maşinăria aia portocalie de la fabrică cu care să se plimbe. S-o fi stricat...
Talbotul este pierdut, probabil undeva la fier vechi. Din Peugeot şi acum mai avem în fundul curţii plafonul. Şi în camera din faţă numerele vechi ale Talbotului... 1-B-nu mai ştiu cum...
Casa e aşa cum o ştii, dar a suferit multe îmbunătăţiri peste vreme.
Câinii, pisicile, toate s-au schimbat.
Avem trandafiri în curte. Am renunţat de mult să mai plantăm altceva decât pătrunjel şi mărar :)
Poarta de garaj a rămas aceeaşi. Garajul însă a dispărut.
Brazii, cum îi ştii...
Mama... Claudiu... Eu...

O să fiu mătuşă, ştii?

...dumneata ai fi fost bunic...

Cutia de carton din liceu

Nimic nu se compară, cred, cu senzaţia pe care o ai atunci când cotrobăi prin cufere cu amintiri. Ai surpriza să dai, printre altele, de:

- fiţuicile din liceu. Eu le am păstrate frumos, teanc, legate cu elastic :) Când m-o lovi probabil bătrâneţea şi plictiseala o să dau iama în ele şi o să le aşez, probabil, pe materii, cronologic etc.

- notiţele de la sfărşit de caiet de matematică, cu liniuţe de dialog, gen "-De ce s-a terminat Valea Papuşilor?", sau "-Ai întrebat-o vreodată pe mama ta unde şi-a petrecut luna de miere...?"

- mâzgălelile pe tot felul de capete de hârtie, de tipul "Uite ce frumos este scrisul meu de fetiţă cuminte şi drăgălaşă şi scumpă" sau "Scrie fain fain fain fain fain FAIN fAIn FAIn faiN..." :) Am găsit şi "putrefacţia supremă şi sublimă"... ! .... Cred că eram printr-a zecea şi studiam simbolismul.... cred.... sper! :)

- listele de dinainte de plecarea în tabere sau turnee: "tricoul verde, blugi x 2, şosete..."

- teancuri teancuri de lucrări de control la tot felul de materii, care mai de care cu note ... impresionante, de genul 7, 6, 8. Un exemplu: extemporal la biologie, clasa a XI-a (oaa, nici nu-mi aduc aminte să fi studiat biologia atâţia ani... cred, sincer, că a fost o pierdere de vreme maximă de-a lungul liceului). Dar să revin: extemporalul :) Întrebarea a 6-a: rolurile bilei în digestia lipidelor: reduce tensiunea superficială şi emulsionează grăsimile (yeah right... try to remember this for the rest of your life...), formează cu lipidele micelii hidrosolubile (închipuiţi-vă deci că eu chiar ştiam chestiile astea pe vremea aceea....) şi activează enzimele (asta scrisă de profesoară :) - mi se pare normal, ar fi fost prea mult pentru mine să reţin atâtea lucruri... :))
Sau: lucrare de control la latină (da, recunosc, am suferit mult): "hic est vir magni" (habar n-am ce înseamnă, se pare că n-am ştiut să traduc, sau să fac ceva cu fraza asta, sub frază e gol :)
Sau: "Dacă asupra unui sistem în echilibru se acţionează cu o constrângere, sistemul se deplasează în sensul diminuării constrângerii" (mi se pare normal :)) Nu ştiu la ce materie era lucrarea. Dacă ştiam că o să devin atât de neştiutoare în timp raportat la propriile mele eforturi de studiu, aş fi:
a) scris în partea de sus a lucrărilor "Extemporal la .. chimie / fizică / biologie ... etc"
b) renunţat să mă mai chinui. În fond, ce-am reţinut? Că 0 dă la toate grupele şi primeşte doar de la 0, că AB4 primeşte de la toate şi nu dă decât tot la AB4, că drosophila melanogaster avea şi ea amărâta 2 cromozomi, şi de-aia devenise coşmarul tuturor elevilor de clasa a XII-a, ceva legat de hidra de apă dulce, dar nu mai reţin ce :) de pistilul de floare etc...
Sau: extemporal la nu-mi dau seama ce: "Este ignoranţa o condiţie a fericirii?" ... Mda... ei bine, pot să spun cu mâna pe inimă că nici nu-mi aduc aminte dacă m-a frământat vreodată subiectul. Probabil însă că a existat vreun profesor preocupat de chestia asta. Sper că i-a trecut :) Mai bine decât să ne pună să scriem un eseu pe două pagini ne spunea din start, sub formă de afirmaţie: "Dragi elevi, da, ignoranţa este o condiţie a fericirii", şi terminam bâlciul.

- fişe de lectură! Mai ţine cineva minte fişele de lectură pe care trebuia să le facem în generală? Oooaaaaa, ce chestie! :) Uite, dau de una la "Originea şi continuitatea românilor", de Ligia Bârzu (nu mai reţin cine a fost, şi de ce era atât de importantă la vremea respectivă, dar e clar că a fost :)).

- ha ha! foicele de hârtie cu calculul mediilor! rotfl :) Asta mă apuca periodic, cu mult timp înainte de încheierea trimestrului, că doar se cădea să ştim cum stăm, nu? :)

- interminabile peticele de hârtie de matematică cu biscuitele, din toate poziţiile şi cu toate culorile pământului. Realizate, binenţeles, în ore. Preferabil în cele de literatură universală sau istoria Franţei :)

- alte peticele de hârtie cu semnătura. Nu-i aşa că am exersat cu toţii semnătura pe zeci şi zeci de pagini? Şi la ce ne-a folosit? La nimic, că acum tot două linii şi un punct e semnătura mea... :)

- caietele de tot felul: de franceză şi de română, de istorie, de engleză, de cultura Franţei. Cu multe multe foicele de mate măzgălite cu biscuitele. Hopa! şi-o lucrare la fizică!

- mai apoi, cursurile şi caietele din facultate. Doamne, ce harababură! Ba printate, ba scrise de mână (de multe ori nu de mâna mea, că de, de-aia existau scribi şi copiatoare :)), fotocopii după cărţi recomandate de cine ştie de profesor obsedat de propriile publicaţii, subliniate şi conspectate cu sârguinciozitate.

- cărţile de teste şi dicţionarele franceze, broşurile de genul "Cum să reuşim la examen" ... rotfl... Dumnezeule! eu chiar citeam aşa ceva! :)))

- mărţişoarele de prin liceu sau generală, plicurile cu scrisori netrimise la poştă niciodată, scrisorile primite de la unii sau alţii, unele sau altele...

- filme nedevelopate (now that's interesting... :)) Ce-o fi pe ele? Mâine la prima oră de asta mă ocup :)

Sunt nostalgică. Da. Dar am un surâs tâmp în colţul buzelor, şi parcă nu mă pot opri din hlizeală. E clar! Aveam nevoie de o raită prin cutia mea cu amintiri. E mult mai amuzant decât răsfoitul albumelor cu poze. Parcă ele sunt mai triste, parcă la un moment dat nu mai vrei să te vezi cum erai acum 10 ani (mai nu ştiu cum, mai puţin nu ştiu cum, cu mai mult nu ştiu ce, fără nu spunem ce :)) ) şi preferi să "consulţi" amintirile fără imagini :) Mâzgălelile de adolescent naiv, preocupările neînsemnate rămase pe un colţ de pagină de caiet studenţesc sub forma unor fraze fără sens, visele, iluziile, bucuriile simple şi atât de intense, glumele, năzbătiile, notele proaste, mediile, flirturile, moda, zodiacul, vacanţele de vară, bileţelele din bancă, creta şi buretele, chiulul, parcul, tema pentru acasă, comentariile, orele de sport, evenimentele din sala de festivităţi, TEZELE :), pauza, scutirile, absenţele nemotivate, orele de dirigenţie, bacalaureatul, carnetul de note, Grădina Icoanei, autobuzul 331...

Să nu uit să-mi fac o cutie cu amintiri şi pentru viaţa de om matur şi plin de probleme....

Despre 1 martie, logic

Îmi închipui că multe posesoare de blog vor scrie astăzi despre 1 martie. În fond, este vorba de un eveniment în viaţa fiecăreia dintre noi. Cel puţin pentru mine. Şi asta pentru că m-am învăţat să nu mai conteze această sărbătoare pentru mine, şi în fiecare an mă trezesc surprinsă când văd că cineva vine spre mine să-mi ofere un mărţişor. Încă de prin liceu am ajuns să consider sărbătoarea ca pe o chestie forţată. Când eram mică, în clasă nu se vorbea decât despre asta cu o săptămână înainte de ziua cu pricina. Toată lumea ştia că trebuie să caute, să cumpere, mamele se dădeau peste cap să le cumnpere băieţilor mărţişoare pentru toate fetele şi profesoarele, unele mame, ca a mea, burduşeau ghiozdanele propriilor fete cu mărţişoare pentru toate profesoarele, dirigintele şi învăţătoarele de peste vreme :), iar noi fetele aşteptam cuminţi prima oră din 1 martie să ne primim mărţişoarele, şi ne bucuram când primeam căluţi din sticlă şi coşari măiestrit creaţi, iar la sfârşitul zilei le sortam pe categorii şi puneam în plicuri mari imortelele, trifoii, potcoavele, pietrele, puişorii şi ce mai primeam pe atunci. Era frumos. Mai apoi, prin liceu, parcă era trasă de păr. Hai să ne facem că dăm mărţişoare, şi hai să ne facem că ne bucurăm. Eu parcă nu mai simţeam aceeaşi strângere de inimă când primeam un mărţişor, şi parcă era mai trist când vedeam că de fapt doar doi sau trei dintre colegii de clasă respectau tradiţia. Şi mi-era jenă să port mărţişor. Aşa am ajuns să port acelaşi mărţişor, oferit de mama mea, an după an, pentru că doar acela semnifica ceva pentru mine. Iar acum, uit cu totul de tradiţie, şi rămân surprinsă când bărbaţi necunoscuţi vin spre mine cu un mărţişor. "Ah! E 1 martie...." O colegă de-a mea spune: "Ce simpatic! Eeiii... bucuriile bărbaţilor!"... şi asta în timp ce scotoceşte prin geantă şi împarte cu generozitate mărţişoare în stânga şi-n dreapta :)
Cred că am pierdut un episod pe undeva... Am pierdut bucuria de a admira un mărţişor frumos, am pierdut chiar bucuria de a anticipa, în seara de dinainte, bucuria de a pune în piept mărţişorul meu preferat dimineaţa. Chiar.... pe unde o fi?...

Fiecare cu ştiinţa lui

Geta se pricepe să facă funde foarte frumoase. Şi împachetează cadouri ca nimeni alta. Nu prea apucă ea să facă multe cadouri, pentru că nu prea are bani, da' îi place tare să potrivească diferite culori la ambalaj, fundă şi felicitare, ca să iasă pachetul ca-n poveste şi sărbătoritul să fie mulţumit. Treaba Getei la ea la servici e să încaseze bani. Lucrează la un magazin de suveniruri. E casieră. Monica, cealaltă fată de pe tură, e vânzătoare. Ea trebuie să vândă suveniruri. Iar când clientul doreşte să-i fie împachetate, să i le împacheteze. Şi în fiecare zi Monica împachetează cadou după cadou, iroseşte hârtie după hârtie şi fundă după fundă, că tot nu-i ies nenorocitele alea de pachete! Şi se enervează, dar nu se dă bătută. Că ea pentru asta e plătită. Şi nu i-ar cere ajutorul Getei pentru nimic în lume, că de! e mândria ei în joc. Iar Geta tace şi nu se oferă să o ajute, că de! nu e treaba ei. Azi aşa, mâine aşa, magazinul se goleşte, vânzarea nu prea merge, clienţii sunt nemulţumiţi că vânzătoarea îi ţine-n loc şi se moşmondeşte, în plus nu prea-i ies ambalajele aşa frumos pe cât şi-ar dori ei, nu prea are să dea rest etc. Într-un cuvânt, nu prea merge. Dacă Monica ar încasa banii şi Geta ar ambala cadourile, ar fi mult mai bine. Dar ele nu pentru asta sunt plătite, şi nu ies ele din cuvântul şefului, şi în plus de asta, de ce să facă ele treaba una alteia, când nu le iese nimic la faza asta? Adică cum să facă Geta ce-ar trebui să facă Monica şi invers? Geta gândeşte că dacă se lasă o dată convinsă să facă funda cum trebuie, o să vrea Monica tot timpul apoi să-i facă fundele, şi n-o să apucă să se dezmeticească ea şi o să-i facă şi pachetele, o să aleagă şi hârtia, şi o să încaseze şi banii, şi Monica o să stea degeaba! Cum? Niciodată! Să se descurce Monica! Monica gândeşte că dacă o roagă pe Geta să-i ţină scociul la lipit celofanul, o să vrea Geta mai apoi să plece o jumătate de oră şi să lase casa nesupravegheată, şi o să fie nevoită Monica să ţină şi casa şi să servească şi clienţii în acelaşi timp.... Nnnnnnnnaaaaaah... nu pică ea de fraieră chiar aşa. Las' să rabde Geta! Prieten i-a trebuit? Na! Să se vadă cu el după ce se închide magazinul!

Cam aşa aş descrie eu relaţiile de muncă ce se derulează din păcate în prea multe firme, şi la niveluri şi salarii ce depăşesc cu mult condiţiile de bază descrise în exemplul cu Geta şi Monica. Crezul "nu fac pentru că nu sunt plătit să fac asta, ce? nu poa' să-şi găsească alt fraier?" bântuie prin societăţile patriei ca vântul de primăvară, atingându-i deopotrivă pe manageri şi pe portari. Pe mine însă mă doare că-i atinge pe manageri. Le doresc celor care gândesc după modelul de mai sus să nu schimbe nimic din modul lor de a gândi şi de a acţiona. Foarte bine. Aşa să se comporte, că probabil că asta e cheia succesului în carieră. Îi rog doar extrem de civilizat să nu-mi iasă în cale. Pentru că eu, spre deosebire de ei, am crescut într-un mediu în care am învăţat că trebuie să pui umărul ca să iasă treaba bine, şi am avut ghinionul să-mi fac şcolarizarea managerială într-o societate unde interesul firmei e mai presus de orgoliile personale. Dar acest lucru nu i-l pot cere nici Getei, nici Monicăi. Pentru că de unde vin ele perna se trage de sub fundul celui care stă să şadă, gunoiul din mijlocul camerei nu se ridică pentru că "nu l-am scăpat eu", şerveţelul nu se întinde când celuilalt îi curg mucii pe principiul "nu mi-a cerut" şi nu se zice "sănătate" la strănutul colegului pentru că "nici colegul nu mi-a spus noroc acum două luni când am strănutat eu"... Iar oameni ca Geta şi Monica perpetuează un mod de lucru, după părerea mea, stupid şi inutil: "fac eu, că dacă fac eu, doar eu culeg roadele. Nu-mpart munca cu nimeni, că după aia trebuie să-mpart şi foloasele. Aşa mai bine fac doar eu, chit că fac prost, da' mie-mi rămâne totul!"
Halal zic, să ne fie...

Îmi place să cred că ceea ce scriu eu aici nu e numai o expresie a ceea ce fac eu în fiecare zi, ci şi o ocazie de a trage concluzii, fie ele şi hilare. Pentru posteritate. Şi de obicei îmi iese. De multe ori nu reuşesc să întrezăresc învăţămintele din spatele fiecărei istorioare decât atunci când mă pornesc să le povestesc în scris. Mă descarc, îmi las gândurile să zburde liber, şi dacă se strânge şi de-o sinteză deşteaptă, SUNT MARE :)
Acum însă sunt în maaaare încurcătură. Referitor la un mic episod de azi dimineaţă.

Mă aflu în maşină. Afară plouă, deci am geamurile ridicate, şi ştergătoarele pornite, bâvvvv... bâv!.... bâvvvvv.... bâv! La radio se chinuie unii alţii să povestească tofelu' şi să fie amuzanţi, că aşa sunt emisiunile matinale. Ştergătoarele bâvvvv.... bâv!... bâvvvvv.... bâv! Ploaia pica pica. Mă târăsc în coloană, la Universitate, aşezată cuminte pe banda dinspre mijlocul drumului. Pe contrasens nişte domni şi doamne în maşinile lor. Apuc să mă uit un pic pe geamul din dreptul şoferului la şirul de maşini de pe contrasens cel mai apropiat de mine, şi observ o maşină sport care se pregăteşte să frâneze în dreptul meu. N-apuc să mă plictisesc uitându-mă la maşină, că văd geamul şoferului coborând, un floc de păr brunet şi o frunte răsar din spatele geamului, şi un proiectil verzui ţâşneşte din vârful buzelor posesorului de floc brunet drept spre mine. Pardon, din gâtul posesorului de floc brunet. Proiectilul aterizează pe geamul mieu, şi începe înceeeeet înceeeeeeeet să coboare pe geam. Până să apuc să mă revolt de situaţie, coloana se pune în mişcare şi rămân fără vinovat în raza vizuală. Mă frustrează că individul nu a poposit mai mult de 5 secunde în dreptul meu, şi mi-este foarte clar că nu planificase să-şi depună flegma colorată pe geamul vreunui participant la trafic. Însă dacă tot s-a întâmplat să scuipe, tipul nu s-a uitat unde, pentru că era în mişcare. Ei bine, ghinion. Eu mă aflam în dreptul traiectoriei atent calculate a flegmei. Eu!! EU!! DE CE EEEEEU??? M-a marcat, nu zic nu. Şi mi-am dorit în momentul acela să am laptopul în braţe şi să mă apuc să-mi torn frustrarea în scris. Apoi m-am gândit: "oare cum aş putea eu să scriu aşa ceva?" În ce hal am ajuns? Să povestesc eu despre flegma ţiganului pe geamul maşinii? Ce relevanţă ar putea avea? Pe cine mai uimeşte că suntem o adunătură de troglodiţi prefăcuţi? Şi mai important? Cu ce ar putea să schimbe însemnarea mea apucăturile unor oameni ca şoferul descris mai sus? Am sincere îndoieli că ar şti să citească şi să scrie corect româneşte, darămite să deschidă un browser de web. În astfel de momente însă nu mă pot abţine să nu mi-l închipui pe ţăran mergând la vot (pentru că aşea se face mânca-ţ-aş), trecând vama la unguri (mă rog, acum nu mai e cazul), făcându-şi concediile prin străinătăţuri şi cumpărăturile prin locuri parfumate şi exotice, purtând cu el obiceiurile căpătate în Românica şi folosindu-se de trotuarele capitalelor civilizate pentru a depune aceleaşi flegme verzui şi pentru a urina, cu semnătura "made in Romania". Să ne vadă şi pe noi lumea, nu? Că doar suntem ioropeni...

Semnături & stuff

Firma la care prestez de câteva luni de zile a considerat util să nu mă informeze cu privire la multe aspecte legate de drepturile mele de salariat. Nu m-am plâns, că doar îmi ştiu drepturile şi obligaţiile, şi deci nu aveam nevoie de nici un fel de discuţie pe această temă şi cred că orice firmă care se respectă le aplică necondiţionat. Au trecut însă mai mult de două luni de când am depus actele necesare întocmirii unui amărât de contract de muncă, şi rezultatele s-au lăsat aşteptate. Nu m-a deranjat nici asta, că doar ştiam în ce fel de dans intrasem încă de când m-am "angajat". Adică salariul minim pe economie, restul în mână, plata banilor când îl apucă pe patron, pe sistemul "să vedem dacă e în toane bune azi să ne semneze salariile", concedii după modelul "dacă n-ai un an nu ai concediu", deconturi când şi când, sub egida "de ce ai luat taxiul dacă nu era urgent?" etc. Dansul deci, pe măsura ce mi s-a dezvăluit, nu m-a impresionat nicicum, şi am ţopăit şi eu alene în ritmul impus. Fără însă să mă gândesc că m-ar deranja. Până la urmă, dacă ai nimerit în discotecă şi nu-ţi place muzica, dar băutura e bună, stai şi tu o vreme pe acolo, că doar n-o fi foc. Nu trebuie neapărat să dansezi cu convingere. Schiţezi şi tu acolo două trei mişcări şi zici că ai dansat, să nu se supere patronii. Aşa şi eu.

Acum două zile însă am descoperit că patronul discotecii a considerat util să-mi ia acordul pentru condiţiile contractuale de muncă falsificându-mi semnătura. Adică mi-a parvenit o copie a contractului de muncă. Una singură. Nu trei, cum ar fi normal. Una. Şi, normal, vizată de ITM şi semnată de angajator şi de... angajat. Mi-am studiat amuzată semnătura şi am concluzionat că eram probabil foarte beată când am semnat sau a semnat altcineva în locul mieu. Având în vedere că firma e foarte mare şi sunt peste 20 de angajaţi (din care un procent modest are încheiate contracte de muncă), înţeleg că este greu să ţii cu adevărat cont cine ce semnează, deci trebuie să accept faptul că sărmanii angajatori au greşit personajul şi au dat contractul meu altcuiva să-l semneze. Iată-mă deci cu copia mea a CIM, semnată, parafată, înregistrată, după aproape trei luni de la angajare. Iau şi eu cunoştinţă acum de condiţiile de muncă, mă bucur nespus că aflu şi care îmi sunt zilele de concediu & stuff, îl împăturesc cu grijă şi-l depun pe fundul caietului, în geantă. Merită păstrat. Măcar pentru nepoţi, dacă nu pentru autorităţi.

De la tramvai

Cred că Bucureştiul este singurul oraş din ţara asta unde, din punct de vedere al ierarhiei pe stradă, pietonii sunt mai tari decât şoferii şi agenţii de circulaţie într-un loc. De fiecare dată când mă nimeresc la întersecţia Magheru cu Maria Rosetti îmi aduc aminte de chestia asta.

Adică se dă un poliţist care dă vajnic din membre şi dirijează circulaţia. Se dă o coloană de maşini care aşteaptă cuminţi să intre pe Maria Rosetti şi o turmă de pietoni care vor să traverseze peste, prin, pe lângă şi eventual pe dedesubtul maşinilor care le blochează trecerea. Poliţistul va privi neputincios cum pietonii se angajează în trecerea străzii, tâgâdâm tâgâdâm şi buluc buluc (pe dreptul lor, e adevărat), iar bietele maşini blocate în mijlocul bulevardului Magheru stau şi se uită. Poliţistul stă în mijloc şi admiră peisajul blocat, bulevardul Magheru stă cuminte la coadă fără să mişte un centimetru pentru că intersecţia e blocată, iar petonii traversează nestingheriţi un petic de 5 metri lungime rîuri rîuri, parcă singurii relaxaţi şi nestresaţi din toată ecuaţia asta. Dacă totuşi vreo maşină blocată încearcă să ambaleze un picuţ motorul şi să muşte din trecerea de pietoni, în încercarea disperată de a avansa spre Maria Rosetti, şoferul este imediat apostrofat cu ridicări de geantă şi cu arătat de deget dinspre pietoni. Să avem pardon! Pietonii ruz!!

N-am nimic cu pietonii. Numai că aş prefera ca pietonul şi şoferul să poată convieţui fără a se muşca de gât unul pe altul. Detectez un sentiment puternic de frustrare războinică a pietonilor, care, simţindu-se inferiori şoferilor din nişte puncte de vedere lesne de înţeles (sunt mai înceţi, mai prăfuiţi, mai alergaţi de la un autobuz la altul, mai plouaţi etc.), profită de momentele în care au "prioritate" faţă de şoferi (şi nu numai), şi folosesc toate mijloacele din dotare pentru a se impune:

1. Dacă e trecere de pietoni, apăi să fie trecere, eu pietonul trec şi lumea trebuie să stea în loc, nu mă interesează că pe jos e un polei vecin cu oglinda.

2. Stau pe trecerea de pietoni la conversaţii cu vecinul sau îmi aştept răbdător potaia să se cace în mijlocul drumului pentru că "e verde". Să aşteaptă maşinile!

3. Cobor din tramvai în staţie fără refugiu şi mă strecor printre maşinile claie peste grămadă care aşteaptă la semafor, murdare eventual de noroi şi zăpadă, mă murdăresc pe palton şi mă stropesc şi mă expun unor riscuri şi asta îmi dă dreptul să-i fut una cu piciorul în aripă nefericitului şofer care s-a întâmplat să-mi iasă în cale în drumul meu spre trotuar (nu de alta, dar dacă se supără, eu alerg mai repede decât el... )

Eu am păţit-o în urmă cu câţiva ani, aşteptând la un semafor în dreptul căruia tramvaiul avea staţie fără refugiu. Fiind aşezată la coadă cu mult înaintea venirii tramvaiului, m-am văzut nevoită să asist la deschiderea uşilor tramvaiului în dreptul meu. Am privit oarecum stânjenită privirile călătorilor care, odată uşile deschise, au părut un picuţ încurcaţi de faptul că în faţa lor se iţea capota unei maşini şi nu asfaltul. Nu a trecut mult timp şi am simţit o zguduitură puternică şi m-am lăsat bâţâită cu tot cu maşină, în urma unui şut puternic şi convins în stâlpul lateral venit din partea unui domn pensionar supărat că n-are pe unde să coboare din tramvai. Cu siguranţă că o lecţie de reguli de circulaţie ar fi fost inoportună în acele momente. Cel puţin pentru pensionar. O lecţie însă de orientare în spaţiu şi de apreciere a distanţelor ar fi fost mai indicată pentru vatman.

5 lucruri care nu-mi plac în pat

Mă chinuie rău să o spun, pentru că observ că mulţi bărbaţi au senzaţia că simpla rostire a numărului 69 va face o femeie să roşească de plăcere, în anticiparea senzaţiilor celor mai plăcute pe care le oferă celebra poziţie. Nedumerirea mea este dacă doar eu sunt strâmbă, sau or mai fi şi altele ca mine :)

Aşadar, primul lucru care nu-mi place în pat este poziţia 69. Să fie al dracului ăla de a inventat-o şi ăla de a băgat în cap bărbaţilor din viaţa mea că trebuie bifată musai. Ei bine, nu :)

3. vorbitul în exces, recomandările, întrebările, fă aşa, nu face aşa, mai aşa, mai pe dincolo, urlatul, chiţăitul etc.

3. privitul şi ţinutul ochilor deschişi cu orice preţ.

4. luminile romantice şi muzica de atmosferă. Yuck :(

5. poziţia clasică.

O tagguiesc pe anne.

Pe drum spre Cluj

Mă aflu pe drumul spre Cluj. Stau în vagonul de dormit şi butonez. Mai înjur din când în când zapp-ul, dar e bun şi el la ceva, nu pot să mă plâng. Prieteni diverşi care ştiu de drumul meu spre meleaguri clujene au venit cu mic cu mare, cu furci, cu coase, cu topoare, cu lectoape şi webchemuri, să mă susţină moral. Yay!! Marfă. E plin messengerul de oameni care îmi vor binele. Mă rog, trei sferturi din ei sunt prin Kalimdooooor, se uită la patinaaaaaj, îşi mai fierb un feeeeervex. Tofeluţ. După ce-şi va da obştescul sfârşit şi acumulatorul lectopului meu, voi trece la mp3 player. Să nu mor de plictiseală. Apoi, eventual, E-VEN-TOAL, o să şi dorm :) Drecu'...

Sentimentul de furnică

Drumurile dese cu metroul şi RATB-ul din ultimul timp m-au făcut să simt, mai rău ca niciodată, că sunt o furnică bleagă într-un muşuroi trist şi plin de griji. Mă îmbulzesc laolaltă cu oameni preocupaţi, încruntaţi, grăbiţi, neatenţi, absenţi, încercănaţi. Stau la nişte cozi de domeniul fantasticului, cum nu mi-am închipui niciodată că vor exista. Coadă la urcat scările pe jos :) Adică aştepţi la baza scărilor şi urci câte un pas la câteva secunde pentru că o mare de oameni se târâie pe scări în sus între două platforme de metrou, în ritmul celui mai încet dintre călători. Mă las purtată de un val de salariaţi, că altfel nu le pot spune :) care se scurg, se scurg şi nu se mai termină, umplând până la refuz culoarele - zic eu - largi. Încerc să mă extrag dintr-un vagon supraînţesat cu oameni, laolaltă cu încă câteva zeci care coboară în aceeaşi staţie, şi mă văd brusc trasă, şi trasă, ŞI TRASĂ, şi femeia care m-a agăţat nu se sinchiseşte să se oprească, şi ditamai omul de 1,80m şi kilograme pe măsură mă văd luată literalmente pe sus de o femeie jumătate cât mine, care agaţă cu geanta ei geanta mea. Simte chestia asta, dar pentru că ea are o misiune galactică care o împiedică să tragă un pic de geantă şi să mă elibereze, îi dă înainte şi nu numai că mă trage după ea, dar îmi schimbă şi direcţia spre dreapta, ca şi cum n-ar fi fost suficient că în încercarea de a mă ţine după ea, trasă fiind de propria-mi geantă, îl calc pe picioare pe individul de lângă mine, şi aproape că muşc din haina unei alte persoane aflate undeva în dreptul umărului meu stâng. Abia ajunsă pe peron, după un veritabil dans, reuşesc să mă eliberez din strânsoarea femeii, care nu se uită, nu-i pasă, şi continuă să mărşăluiască spre scara rulantă. Repet, nu m-aş înşela dacă aş spune că ea şi numai ea trebuie să salveze stratul de ozon, acum şi numai acum. O iert deci, având în vedere misiunea ei de maximă importanţă. La trecerea prin porţile batante (sau cum le-o fi spunând), domnişoara din faţa mea trece cu atâta viteză încât bara face în urma ei încă o rotaţie şi mă trezesc că mă loveşte peste picior. Proastă sunt eu că am vrut să trec prea aproape după ea. În drum spre servici schimb trei metrouri. Dacă mai am nevoie să iau şi un tramvai din când în când, nu încetez să mă minunez de cât de urât mirositori sunt oamenii care se urcă în el de la piaţa Chibrit. Şi gălăgioşi. Şi curioşi. Este, cred, singura ocazie pe care o am să văd treninguri şi pantofi laolaltă, bască şi geacă FYLA sau MOUNTAIN SPROTS, blugi cu capse şi păr cu gel, deopotrivă de shiny :) Oameni de condiţie modestă, care supravieţuiesc probabil din salarii de mizerie, ţărani precupeţi, ţigani fără ocupaţie (ştiu, este un pleonasm), elevi gălăgioşi care aspiră să devină ţigani fără ocupaţie, şi răsfiraţi câţiva salariaţi normali care parcă strâng din dinţi şi aşteaptă să coboare în staţia lor pentru a curma şederea în tramvai cât mai grabnic.

M-am săturat de senzaţiile astea. Mi-a ajuns şi cât am plătit la taxiuri luna asta. Mi-e silă să ies din casă şi cel mai rău, mi-e dor să mă sui din nou la volanul maşinii mele. Vreau să nu ştiu ce miros are tramvaiul 20 la 8 seara şi ce voce sinistră conducătorul metroului din direcţia Industriilor.

Have a little patience...

10 lucruri mai puţin cunoscute despre mine

Bine Mordax, fie :)
Mă bucur să văd că te-ai gândit la mine...
10 lucruri mai puţin cunoscute despre mine... hmmm.... cum o veni chestia asta? Hai să încerc:

1. Prima şi cea mai nasoală: număr absolut toate lucrurile care îmi ies în cale: maşini, jaluzele, balustrade, spiţe, afişe, franjuri, nasturi, minutele dintre staţiile de metrou, de câte ori bag în viteză etc, câte felii de pâine am tăiat, câte tăieturi am dat unei cepe etc. Adun absolut tot ce îmi iese în cale: numerele de înmatriculare (preferatele mele), înscrisuri, numere de telefon. Am un sistem inconştient de a raporta totul la cifre: unde văd cifre, le număr. După ce le număr, le adun, după ce le adun, stabilesc dacă rezultatul e bun sau nu. Bun = multiplu de 4+1. După ce stabilesc rezultatul, dacă e bun, merg mai departe, dacă nu, îl împart în câte "bune" este necesar ca să iasă totul bine. Maxim sunt trei :) De exemplu, 31 nu e bun, dar îl împart în 13, 9 si 9. 52 îl împart în 49 şi 3. 3 e singura excepţie de la numerele bune. E bun. Nu ştiu să spun de ce. Aşa îl consider eu. Numerele pare nu sunt bune. Când eram în liceu număram toate Daciile Nova pe drumul spre casă. După ce m-am plictisit de numărat, am început să fac concurs de pe o zi pe alta, dacă bat recordul din ziua trecută etc. Ca să nu uit ce record bat, şi dacă bat vreunul, m-am apucat să scriu recordul din fiecare zi. După aia am observat că în fiecare zi, în anumite locuri şi la anumite ore, mă intersectam cu aceleaşi maşini. Drept pentru care mi-am făcut o listuţă cu numerele care se repetau, ca să ştiu să nu le număr de mai multe ori într-o zi, că nu era corect :) De aici până la a ţine o evidenţă clară cu toate numerele de înmatriculare de Dacii Nova nu a mai fost decât un pas. Un tabel cu câte o coloană pentru fiecare calup de cifre, şi calupurile de litere ordonate alfabetic de sus până jos. Am renunţat după câteva luni, cred că a venit bacul, nu mai reţin. Am şi acum lista :)

2. Am colecţionat timbre când eram mică.

3. Nu-mi plac ţelina, hreanul, păstârnacul şi alte asemenea ierburi urât mirositoare din grădină. Tolerez mărarul şi pătrunjelul, dar nu în exces.

4. Îmi place să croşetez, să tricotez, sau să fac broderii pe etamină. Că nu mai am tehnică pentru nici una din chestiile astea, e altă poveste :) Dar îmi plac.

5. Obişnuiesc să-mi spun rugăciunea în fiecare noapte, înainte să adorm.

6. Nu-mi plac dinţii stricaţi şi persoanele cărora le miroase gura (cui dracu'???)

7. Mă mai cheamă şi Emanuela :))

8. Am cântat în cor 12 ani.

9. Sunt piromană: dacă am o brichetă şi ceva de ars, ard. Preferabil plastic. Îmi place să-l văd cum se scurge şi zumzăie.

10. Adorm la volan şi sunt un pericol public noaptea. Feriţi-vă de mine :(