Ce aş povesti nepoţilor mei

Sunt întâmplări din viaţă pe care, cum spunea cineva foarte drag mie, merită să le povesteşti nepoţilor. Unul din momentele (evident penibile!!!) pe care le-am trăit s-a consumat în urmă cu câteva săptămâni. Şi mi-a adus aminte că zicala aia pe care o tot învăţăm când suntem mici, şi anume că adevărul tot iese la iveală orice ai face, are talentul de a se adeveri exact când ţi-e lumea mai dragă :).

Să zicem că am încercat în mod subtil să mă întâlnesc cu un tip, în afara orelor de program, şi fără ştirea prietenului meu. Ne-am dat întâlnire la o terasă din Herăstrău, unde am petrecut o oră de discuţii, destul de anoste, care deja începuseră să mă facă să regret că îmi dădusem întâlnire cu el. La o oră destul de înaintată sună prietenul să vază dacă şi pe unde sunt, poate ne întâlnim. Crezând că un răspuns sincer mă va situa suficient de departe de el ca să am timp să-i dau papucii tânărului enervant, i-am răspuns direct: „Sunt pe la televiziune”. Reacţia bucuroasă a prietenului nu a întârziat să apară: „Da? Unde? Şi eu sunt tot acolo!” Hait! În gândul meu.... „Ummmm, păi...” şi sincer nu mai ştiu cum am întors-o, cert este că trebuia să mă catapultez super urgent de unde eram. Am închis şi a rămas că într-un minut ajunge şi el chiar acolo „la televiziune”. Probabil că operaţiunea de extragere de la masă şi inventatul de scuze a durat mai mult de un minut, căci m-am pomenit cu telefonul sunând din nou. Am refuzat să răspund până nu m-am îndepărtat suficient de terasă şi de tipul respectiv (pe care l-am lăsat un pic contrariat la masă, dar de care mă durea fix în cot). Am răspuns într-un final, după ce am dat o tură nasturelui din piaţa Charles de Gaulle, chipurile ca să dau senzaţia că vin de undeva de departe de am întârziat. Ei şi evident că socoteala mea nu s-a potrivit, ceva cu cumpăratul unei gume de pe la Arcul de Triumf nu a părut deloc plauzibil, dar cumva discuţia despre ciudata mea întârziere deşi eram „la televiziune” a fost elegant amânată pentru altă dată. După care hop! şi bomba. „Hai să bem ceva undeva”, şi gestul cu făcutul ochilor roată şi .... verdictul: „uite acolo, pare să fie un loc unde să putem sta jos” cu privirea aţintită spre terasa din care mă extrăsesem cu cinci minute înainte. Am rugat în gând toţi sfinţii să fi plecat individul între timp, ca să evit o scenă penibilă. Evident că nu plecase, stătea omul să-şi termine berea. Nicicând nu cred că mi s-a părut mai detestabil tipul, deşi până atunci fusese inofensiv, într-un mod foarte plictisitor. De data asta însă îl urcasem în grad. Era deosebit de enervant. Pot doar să-mi închipui ce o fi fost în capul lui când m-a văzut intrând cu altcineva în terasă, aşezându-mă la masă în faţa lui (!!!) şi neacordându-i nici cea mai mică atenţie (!!) S-a ridicat după câteva minute, a cerut nota şi a plecat. Nu mai ştiu nimic de el de atunci, şi nici nu vreau! Ştiu doar că dacă ar fi vrut să se distreze puţin (bine că nu avea simţul umorului :)) ar fi putut să vină agale spre masă şi să intre lejer în vorbă cu mine. Posibile scheme sunt multe (mă pufneşte rîsul numai când mă gândesc...) cum ar fi „iubito, cine e ăsta?” sau „scuzaţi-mă că vă întrerup, dar prietena dumneavoastră şi-a uitat asta pe masa mea mai devreme” sau etc etc... :))
Ah. Oh. La momentul respectiv nu ştiu ce ritm cardiac aveam, cred că puteam da peste cap o paletă largă de aparate de măsurătoare. Acum câteva zile rîdeam însă de mă prăpădeam cu prietenul meu, care se distra copios pe seama mea la auzul acestei destăinuiri.Ce să-i faci? Tânără, zburdalnică... :)