Jurnal de calatorie ad-hoc

Cine ar fi crezut că dintr-o liniştită dimineaţă de duminica în Cluj mă aştepta un drum de 800 km? Probabil că fiecare din noi tânjea după o bucăţică de aer de mare, drept pentru care ne-am îmbarcat şi am pornit spre Vamă. La capătul a 12 ore şi, cum spuneam, vreo 800 km, am ajuns în Vamă la timp să prindem răsăritul de soare.
Vama, neschimbată.
Ne-am aşezat în faţă la Stuf.
Am băut o bere la răsăritul soarelui.
Am ascultat Bolero de Ravel.
Am dormit, evident, semiîmbrăcaţi pe plajă.
Am avut parte de o mare extrem de agitată, cu valuri mari şi neastâmpărate. Pe care le-am luat în plin , până când nu mai aveam răsuflare.
Am plecat de acolo cu faţa strânsă de soare şi apă sărată şi cu un zâmbet galeş pe faţă.
Iubesc marea.
Dacă n-ar fi aşa de aproape, aş încerca o cură de dezintoxicare, dar ştiu că n-o să-mi iasă.
Pare mai natural să sar în maşină şi să conduc până la mare decât să merg la cumpărături (după pantofi mărimea 41 bunăoară ). Pe care i-am şi găsit, la capătul unui drum pe care am suferit, plâns, suspinat, sângerat, înjurat, plictisit, enervat, revoltat, iar înjurat şi până la urmă calmat .
Dar revenind la mare, acolo nu ai nevoie de pantof cu toc, nici măcar de papuci. Tot ce-ţi trebuie este să îţi fi dorit să fii acolo. Îţi găseşte marea încălţări pe măsură.