“Norocul dumneavoastră…”

Am cunoscut în urmă cu mai bine de 10 ani un roman cu rădăcini polonezo-germane, pe care îl chema Robert, şi pe care îl alintam “micuţul teuton”, date fiind originile şi dimensiunile din dotare. Robert se remarca prin faptul că, deşi născut şi crescut la noi, de fiecare dată când vorbea despre români şi România, folosea expresii precum “voi românii” sau “la voi în România”. Sub nici o formă nu accepta să recunoască vreo afiliere cu ţărişoara asta. El se mulţumea să fie un “fin observator”, poziţionat, evident, undeva deasupra noastră, plutind pe norişorul său arian şi gesticulând din mânuţele lui dibace, evident, şi ele, ariene… :)

Avea bietul neamţ dreptate. Adică dacă e să ne urnim, ne urnim greu, când e să facem ceva, ne uităm şi în curtea vecinului să fim siguri că nu ne-a luat-o înainte, dăm în cap la primu’ care ne iese în cale şi după aia ne cerem scuze, că suntem civilizaţi, iar dacă şadem bine pe undeva prin vreo funcţie, în vreun loc, cu vreo treabă, facem pe dracu’-n patru să nu vină nimenea lângă noi să ne mănânce mămăliga. Că de! Am trudit s-o avem! Nu dădurăm noi în cap colea, în paragraful trecut? Păi?!

Aşa, şi Robert fiind o apariţie magnifică în viaţa mea de adolescent, şi o sursă veşnică de glume şi băşcălie şi discuţii interminabile care nu ajungeau niciodată să clarifice misterul modului nostru de a fi, dar se lăsau cu dureri de burtă de la atâta rîs, mi-a inoculat, mai în glumă, mai în serios, un sentiment de detaşare “teutonică”, pe care am avut ocazia să-l exersez ulterior. M-am surprins nu odată analizând “românismele” noastre cu aerul lui semi-zeflemitor şi taxându-le (binenţeles într-un sine al meu complet etanş) cu aceeaşi înverşunare cu care o făcea şi el. Apoi, evident, călcam şi eu româneşte în străchini, şi ridicam din umeri, tot româneşte :). Nimeni nu e perfect...

Tot Robert mi-a povestit un lucru, la care am rîs cu lacrimi: amintirea lui despre un mini-serial de animaţie bulgăresc, ale cărui personaje, schiţate foarte sumar (un fel de Gopo al nostru) făceau chestii, fără cuvinte, într-un episod de câteva minute. Un fel de pastilă everaciană animată bulgărească. Şi episodul de care îşi aducea Robert aminte era despre un personaj care trecea fluierând pe o potecă. Nimic pe lângă personaj decât poteca. La un moment dat, din ce îi dădea omu’ mai abitir pe potecă în direcţia numai de el ştiută, hop! pică omu’ într-o groapă! Suduind într-o înşiruire de onomatopee fără sens şi clar nervos, omu’ se extrage din groapă şi se ocupă foarte atent să se scuture, să se aranjeze, de! ca omu’ care tocmai s-a ridicat dintr-o groapă... :) Moment în care aude, din spatele lui, de pe cărare, un fluierat de la distanţă! Cu ochii mari şi urechile şi mai şi, personaju’ nostru caută rapid un loc unde să se ascunză. Vede un gard, sare după el, şi se aşează, (nu? recunoaşteţi psihologia? :)) să vază ce se petrece... Buuun. Şi vine omu’ din depărtare, şi se apropie, şi se repetă scena de mai devreme. Fluierat, fericire, linişte, pac groapă, nervi, înjurături, scuturat.... şi iar fluierături! Ăsta al doilea face ca primu’: ocheşte gardu’ cu pricina, face ochii mari şi hop! după gard să se ascundă. Evident că acolo face cunoştinţă cu primul nefericit, zâmbesc amândoi complice şi-şi văd în continuare de treabă: să privească ce păţeşte number 3. Şi iar, şi iar, şi tot aşa până se strânge în spatele gardului un sat întreg. Exagerez. Şi probabil că asta a făcut şi Robert. Însă deja nu mai contează. Contează doar că asta găsea el ca esenţa poporului român (că departe de bulgari n-om fi): hai să ne plimbăm decât să muncim (1), hai să moară şi capra vecinului dacă a mea s-a prăpădit (2) hai să arătăm cu degetul decât să punem umărul (3).

Cu toată această introducere, am ajuns şi la păţaniile mele recente. Că de n-ar fi fost, nu le-aş fi povestit. Şi dacă le-am povestit este pentru că vreau să adaug, la cele trei principii de mai sus, o a patra: hai să fie norocu’ meu ! (4).

Istorisirea mea porneşte de la minunata revelaţie pe care mi-a oferit-o, recent, un popas la o benzinărie.

La ora 8, sâmbătă dimineaţă, erau mai mulţi angajaţi decât clienţi. Printre care şi eu. La un moment dat, trecând prin faţa contoarului şi a casei de marcat, văd pe jos o bancnotă de 50 de lei. Mă uit în jur. În benzinărie două maşini, şi alea pe picior de plecare. În magazin, nimeni. Doar eu. La casa de marcat, făcuţi grămadă peste o minune a tehnicii care probabil era casa de marcat, 3 angajaţi din benzinărie. Mă mai uit o dată în jur şi văd că vin spre uşa magazinului nişte domni proaspăt parcaţi. Mă îndrept spre casă, mă aplec şi ridic bancnota, pe care o flutur sugestiv prin faţa ochilor celor trei angajaţi, până când îşi ridică ochii şi ultimul din maţele tehnicii, şi rămân acolo, în faţa casei, cu beletul în mână. Ochii miraţi ai casierei mă fac să precizez, într-un târziu, că erau pe jos lângă casă, şi îi întind bancnota, cu o oarecare mişcare de ridicare din umeri. Domnişoara este la rândul ei un pic nedumerită şi nu ştie dacă să apuce bancnota sau nu, băieţii din spatele ei se uită şi ei oarecum prin mine, eu vâr bancnota şi mai aproape de ea, iar domnişoara îmi spune timid că nu ştie ce să facă cu ea, şi că să o păstrez. “Norocul dumneavoastră” zice domnişoara. Mă pufneşte rîsul. Între timp domnii clienţi nou intraţi îşi fac de lucru pe la rafturi şi trag cu urechea la conversaţie. Mai dăm roată cu ochii poate poate vedem clientul nefericit care are cu 50 de lei mai puţin în portofel, dar nu găsim pe nimeni care să corespundă descrierii. Unul din angajaţi zice: “păi atunci poate se întoarce clientul, lăsaţi-o aici”. Zâmbetul meu se lărgeşte şi mai mult pe faţă şi mă predau acestei logici infailibile. Angajatul cel deştept ia bancnota şi o pune undeva pe tejghea, mai facem un ultim schimb de zâmbete, eu cu zâmbetul meu de “acuma doar n-o să mă îmbogăţesc din ghinionul altuia”, ei cu zâmbetul de “hai că poate nu vine nimeni să o ia înapoi”, şi treaba e încheiată. Robertul cel mic din urechea mea dreaptă pufneşte în stilul caracteristic şi-mi şuşoteşte toate balivernele lui despre români iar eu dau din cap ca şi cum ar fi lângă mine şi m-aş conversa cu el, după care mă alătur grupului meu de turişti. Nu de alta, dar treaba era încheiată. Şi mă gândesc, cu Robert perorând în continuare în străfundul capului meu, cum a ajuns să fie pentru noi lege o zicală nenorocită din popor. Adicătelea dacă găseam o maşină de ultimul tip descuiată, cu motorul pornit şi uşile deschise, mă suiam în ea şi îi dădeam înainte, nu? Că doar era norocul meu. Sau dacă mă împiedicam de un portofel cu bani şi acte mi-l vâram adânc de tot în buzunar, că doar era norocul meu, nu? Şi eventual sunam la radio, ca în bancul deja cunoscut multora, şi spuneam că am găsit portofelul pe numele lui cutărică, şi dacă DJ-ul mă felicita că vreau să returnez portofelul omului eu îi spuneam “nu dom’le vreau să-i dau o dedicaţie!”. Mda. Sau, bunăoară, un telefon mobil. Aici suntem campioni. Florin mi-a spus că s-ar fi făcut un test în diferite ţări cu telefoane mobile plantate pe undeva, chipurile uitate, care mai apoi erau sunate, chipurile de proprietar, pentru înapoiere. Şi că România ar fi ieşit pe locul 43 (nu m-ar mira dacă ar fi fost testul făcut pe 43 de ţări), cu 9 telefoane din 10 furate. Şi nu mă miră. De fapt mă miră. Mă întreb ce-o fi păţit ăla de a returnat telefonul proprietarului... S-o fi lovit la cap? O fi fost bolnav? N-o fi fost român? Că la noi, mai nou, povestea cu “norocul meu.... tiii ce telefon şmecher am găsit.... al meu să fie!” nu se aplică doar unei categorii inferioare de populaţie. Să zicem oameni cu mai puţină educaţie, fără şapte ani de-acasă, sau oameni fără principii... mă rog. Nu, această poveste este literă de lege. Şi de la vlădică la opincă o respectăm sfinţeşte. Dacă nu m-ar mira să nu-mi găsesc telefonul mobil căzut din buzunar prin vreo piaţă sau prin vreun autobuz sau prin vreun Mall, tare tare m-aş mira să văd că mi-l pierd pe la Guvern sau pe la Parlament şi că nu-l găsesc. Ştiu, mulţi ar spune "pffff ! care-i diferenţa ?" Şi le-aş spune : păi e vorba de educaţie. Şi le-aş argumenta, probabil, că ţine de educaţie dacă dai sau nu omului (mai ales când ştii că-l poţi identifica) telefonul înapoi. Şi, pe româneşte vorbind, mi-aş lua-o în freză. Pentru că ar rîde toţi de mine. Iar pe urmă eu m-aş duce la teatru. Ştiţi? Teatrul? E chestia aia unde se duc oameni cu un anumit nivel de educaţie şi de cultură? Sau aspiranţi la un anumit nivel de educaţie sau de cultura? Aşa… aşa. Oameni, cum s-ar spune, mişto. Nu ? Şi m-aş ridica la finalul piesei, mi-ar cădea telefonul din buzunar, mi-aş da seama la scurt timp că mi-a căzut, şi m-aş întoarce să-l caut. Nu l-aş găsi. Contrariată (că doar nu se poate la teatru să ţi-l fure cineva) m-aş apuca să mă sun să văz pe unde e omul cel bun, iubitor de teatru, să-i cer să ne vedem la garderobă să mi-l deie. Şi apoi, dublu contrariată, aş spumega de furie când, după două trei reprize de sunat, cineva (acel om iubitor de cultură şi cu un anumit nivel de educaţie), mi-ar refuza în mod educat apelul, trimiţându-mă la locul meu.

"Norocul meu, nu ?"

"Emilia şi Jenică"

Constat că pe măsură ce stratul de mizerie de o culoare incertă de pe maşină formează crustă, numărul de mesaje creşte. Bunăoară, pe lunetă am desenată o frumoasă schemă cu săgeţele şi străzi, semn că cineva a dorit să explice altcuiva cum se ajunge de colo până colo, şi stratul virgin de mâzgă de pe maşina mea era ideal.

Pentru a rămâne fidelă culorii murdar-maronii pe care a căpătat-o, eu am ales să şterg doar oglinzile retrovizoare şi doar sub formă de cerculeţ, într-un unghi atent calculat ca să mă pot orienta corespunzător în trafic.

Astăzi de dimineaţă am plecat în trombă şi la un semafor (nu spui care) am remarcat un bileţel sub ştergător. L-am cules, şi pe dânsul scria: "8:30 Spălătorie". Semnat "Emilia şi Jenică".

Doresc să ştiu: cine sunt Emilia şi Jenică? Cum dau de ei? De ce ora 8:30? Care spălătorie? Au program şi seara? Spală maşini sau doar lasă bileţele?

E tiră

Lui M. îi place să folosească expresia "e tiră". Nu ştiu dacă o foloseşte des. Dar a folosit-o de vreo trei ori în trei zile. De unde deduc că îi place. Oricum o foloseşte relativ emfatic. Adică e tiră tot ce nu e demn de apreciere, chestiile negândite, neanalizate, un fel de "porcărie" colţ cu "chestie ieftină". Adică un fel de chinezism. Un chinezism al ideilor.

Din categoria "tiră" mai fac parte "treabă" şi "combinaţie", numai că ele sunt în partea pozitivă. Adică e... treabă... :)

Sau, cum ar veni, e o fază, nu?

Cumva.

Pentru că atunci când vrei să... ştii tu... adică pe bune niciodată nu trebuie să... mai ales dacă faza e naşpa... baăi e simplu: tre'să faci în aşa fel ca să fie cum tre'să fie şi crede-mă că phooaaii... dacă încerci... deci pe bune... dacă încerci...?... numa' să nu fie cum .... mă rog.... fazele astea se fac.... mai ales că ni'nu se prinde.... mda... şi... unde mai pui că... adică toată treaba e să... e filingu' ăla... că ai văzut cum se duce... pac! şi ai rezolvat.... ascultă la mine: faza e lejereanu'... ştiu io doi băeţi... ăia.... care cu ăia... atunci.... şi... da mă, să vezi cheste: iese puştiu' de la... ştii tu... şi face mă treaba aia! Să mor io...

:)

...Şi mi-am adus aminte de cele câteva cuvinte des folosite de toată lumea, sub forma lor eliptică de litere. Le conştientizezi şi mai bine când un străin cu puţine cunoştinţe de gramatică reuşeşte să se facă înţeles în scris, transcriind ce aude el:

Ninu

Lască

Poasă

Tresă

Adică e treabă... :)

Despre cacofonii, aşa, în general

Avem tendinţa să folosim o grămadă de cuvinte inutile, doar de chichi, ca să ne complicăm limbajul. Auzim prin jurul nostru că se "uzitează" şi hop! şi noi să le folosim. Şi uite-aşa se clădeşte limba noastră ca o comoară. Aşa a ajuns românul să folosească extensiv cuvinte ca "consens", "carosabil", "fonduri structurale" şi alte drăcovenii asemănătoare. Nu că ar şti lumea ce e una, ce e alta, dar sună bine să le foloseşti.

De aceleaşi favoruri se bucură şi micile formaţiuni cum ar fi "de către" în loc de "de" simplu sau "ca şi" în loc de "ca" (chiar dacă nu e vorba de nici o cacofonie la mijloc).

În urmă cu câteva luni o fostă colegă îmi semnala că alăturarea a două cuvinte ale căror silabe de final, respectiv de început, sunt asemănătoare, se numeşte tot cacofonie, indiferent de sunetele dublate. Măi să fie, am zis, eu, chiar aşa paranoici am devenit? Şi ce e rău să spui "am fost la lansarea nuş'care"? "E o cacofonie", mi-a precizat colega. O lalofonie deci. Prin extensie, înseamnă că formaţiunea "lala" are aceeaşi conotaţie urâtă ca "caca" (observaţi vă rog dubla cacofonie din fraza anterioară). Mă bucur deci să aflu că vocabularul murdar al limbii române cunoaşte o evoluţie spectaculoasă. Îl îmbogăţim pe zi ce trece cu noi şi noi cuvinte obscene. Lala, rere, tete, sasa, cici. Vreau să ştiu totuşi de ce nu este documentată ca formaţiune nerecomandată pipofonia, sau pipifonia. Pornind de la raţiunea cacofoniei, nu ar trebui să evităm construcţiile de tipul "copii pioşi"? În anumite medii, îmi închipui deja că "lala" este o injurie de cea mai joasă speţă. Aştept cu nerăbdare ziua în care ni se va recomanda evitarea rerofoniilor de genul "aplicare retroactivă", pe motivul că "rere" este un cuvânt murdar, a alalofoniilor de genul "principiul fundamental al", a ororofoniilor - "noilor organizaţii" (aici mi se pare logic, nu? e vorba de o oroare), a sasofoniilor (eşti sasalău, nu e de bine) - "fiica sa s-a...", a şişofoniilor (e cu şişuri, nu te bagi) - "roşii şi castraveţi", a lulufoniilor - "calu' lu' Mihai Viteazu'" etc.

Astfel, dacă vom şti din capul locului ce nu e bine să foloseşti într-o discuţie elevată, vom avea în schimb un câştig pe partea argoului. Nu ne vom mai limita la a folosi anostele cuvinte de alint "popo" sau "caca" şi vom atinge noi orizonturi obscene cu "lolo" sau "veve". Iar oamenii alintaţi Titi sau Mimi se vor ascunde pe stradă când vor fi strigaţi şi lumea îi va arăta cu degetul şi va zice: "hăă hăăăă! Ce nume murdare au ăştia.... hăăăă..."

Nu în ultimul rând dacă vom dori să fim deosebit de obsceni, vom putea construi chiar fraze elaborate, compuse din mai multe cacofonii murdare, după exemplul "mama sa s-a căcat". Iată o realizare frazeologică de excepţie! Şi genul de exprimare pentru care mame grijulii de pretutindeni vor acoperi gingaş urechiuşele copiilor lor, să nu auză bieţii hal de exprimare pe stradă. Huo!

Oare "...sm sm..." este o smasmofonie??

Cu liftul

Ce ţi-e şi cu tehnologia asta...

Clădirea de birouri în care prestez săptămîna asta are neşte lifturi demne de o construcţie mai de soi. Să mă explic. Ele, lifturile, sunt 6. Nici unul nu e niciodată la parter. Nici unul nu e niciodată la 12. Nici unul nu e niciodată nicăieri. Dacă stau să mă gîndesc, nu am văzut niciodată două lifturi deschise la acelaşi etaj în acelaşi timp. Ceea ce mă face să mă gîndesc că de fapt e un singur lift, care, în spatele frumoaselor uşi de aluminiu sau de mai ştiu eu ce material se foloseşte în industria constructoare de lifturi în ziua de azi, face nişte scheme complicate pe verticală şi pe orizontală, şi sare de pe şine, schimbă cabluri, ca un veritabil SpiderMan al lifturilor, murmurînd ca pentru sine "apel de la parter, uşa 4! trebuie să fug!"

Sistemul de chemare a lifturilor este şi el deosebit. Există cîteva console cu butoane mari şi cărnoase, în dreptul cărora te postezi cînd te apucă un puseu violent de luat liftul, şi tastezi spre exemplu 9. Etajul la care doreşti să ajungi. După care aştepţi ca afişajul deosebit de inteligent al acestei industrii liftiere să-ţi afişeze uşa la care să te aşezi ca să-ţi vină liftul. Uşă la care te aşezi, şi-ţi vine. Cheful să o iei la fugă pe cîmpia din spatele clădirii, să-ţi tai venele, să îi omori pe turcii care au construit-o şi au ales sistemul ăsta blestemat de lifturi. Orice, numai liftul nu vine. Liftul are treabă pe alte meleaguri. Pînă vine el eşti deja ud (în cazul în care aveai nevoie la budă), deja în întîrziere (dacă aveai o întîlnire) şi deja divorţat (dacă aveai o nuntă programată la etajul al 11-lea). Asta pentru oamenii care lucrează în clădire.

Mai există varianta în care eşti un începător în ale liftului, şi cînd ajungi prima dată în holul cu multe uşi de lift, deschizi gura într-un început de rînjet tîmp, laşi să curgă o bală mică în faţa cuceririlor tehnice care au făcut posibilă naşterea unui astfel de Volvo al lifturilor, şi te duci la prima uşă de lift. Cauţi, ca bou', un buton cu "sus" şi "jos", ca la mai toate lifturile cunoscute, şi constaţi că ai doar consola minunată, ca un telefon, cu cifre, steluţe şi diezuri care mai de care mai frumoase. Şi un afişaj. Şi stai. Şi trece un micuţ funcţionar de bancă pe lîngă tine, tastează din viteză un 2, aşteaptă să vază ce îi ghiceşte oracolul lifturilor, ţuguie buzele într-o repetare fugară a "E"-ului afişat de consolă, şi se înfiinţează în dreptul uşii indicate. Ochii tăi sclipesc invadaţi de inteligenţa sistemului, şi ca o maimuţă tastezi 8-ul care te interesează pe tine. Afişajul zice "E" şi faci şi tu ca funcţionarul antemenţionat. La capătul unei aşteptări de 3 generaţii şi o urcare cu liftul tapetat cu oglinzi jenant de precise ajungi sus şi esti brusc satisfăcut.

Dacă însă eşti din categoria oamenilor ca Bondan, tastezi de exemplu "0" cînd eşti la parter. SpiderLift inspiră adînc, sub acoperirea întunericului în care îşi duce, zi de zi, existenţa ternă, şi exclamă: "WTF?!?" Şi dintr-o mişcare abia perceptibilă a buricului degetului mic comandă afişajului consolei pe care şi-a depus Bondan degeţelul în urmă cu trei milisecunde două mari semne de întrebare. Bondan, convins, mai tastează o dată "0". Semnele de întrebare persistă. Ne luăm totuşi seama şi tastăm "8". SpiderLift clipeşte a înţelegere şi-şi face datoria: "F". Apoi se avîntă către următoarea destinaţie. To boldly go where no elevator has ever gone before.

Am uitat de unde începusem. Ah, da. Spuneam că sunt nişte lifturi foarte frumoase. Dar complet inutile. Sunt 6. Şi la parter sunt dimineaţa 879 de indivizi dornici să meargă la lucru. Şi toţi URCĂ. Şi toţi tastează cîte un etaj. Şi tuturor le afişează aceeaşi literă. Şi toţi aşteaptă ca proştii în dreptul aceleiaşi uşi. Care uşă se deschide după ce ar fi avut timp să urce şi să coboare de două ori un lift într-un bloc de 10 etaje din Berceni. Nu poţi să te urci în alt lift decît cel pe care ţi-l indică afişajul, pentru că rişti ca liftul să nu se oprească la etajul dorit de tine. Lifturile sunt programate să se oprească numai la etajele tastate pe consolă. N-ai tastat, nu primeşti. Tastezi, trebuie să aştepţi. Dacă ajunge din greşeală un lift la parter în timp ce tu aştepţi cu ceilalţi 878 de fraieri liftul "B", acel lift nu este pentru tine. Şi nici nu-l poţi lua. De ce? Pentru că nu-l meriţi. El este pentru alţii care probabil se dau cu capul de pereţii de la etajele 7, 11 şi 12 de vreun sfert de oră. În rest nu se mai întîmplă nimic. Dacă totuşi sistemul minunat se prinde că un pic peste o jumătate de milion de funcţionari doresc să urce la 9, după ce coada la uşa "B" a atins lungimi nebănuite, consimte să informeze tastatorii veniţi mai pe urmă să se aşeze la uşa "A". Şi schema se repetă.

Ieri am greşit. Am uitat că mă aflu într-un sistem şi că trebuie să mă supun lui. Şi, fiind la etajul 8, am procedat conform regulamentului, şi am aşteptat liftul "F" (ca o paranteză, se pare că de la 0 la 8 şi invers numai F prestează. Probabil că e ca trenurile. Mai ştii?) Şi gîndindu-mă la alte chestii, am uitat că nu am voie să mă uit la alt lift decît la liftul ales pentru mine de sistem. S-a deschis o uşă undeva în perimetrul holului, şi m-am băgat în lift. În lift un domn. Domnul urca la 11. Uşile s-au închis. M-am prins prea tîrziu că am făcut greşeala vieţii mele. Am urcat la 11. Acolo, pentru că în lift nu există buton de etaj, trebuie să ieşi pe hol şi să te conversezi cu consola. Ceea ce am făcut. Liftul a rămas în urma mea, gol, cu uşile deschise. Am tastat repede 0, şi am considerat că ar fi firesc să mi se indice liftul "F" pentru coborîre. Ei bine, nu. Consola mi-a indicat "B", după care uşile liftului meu "F" s-au închis, iar eu mi-am îndreptat privirea către "B". Şi am aşteptat. Şi am aşteptat. Şi am aşteptat. Presupun că etajul 11 este un etaj rău, pentru că liftul meu "B" nu a venit, deşi eu eram cuminte. Am avut timp să cînt trei strofe din "Il pleut bergere" pînă a ajuns liftul la mine. De menţionat că nu s-a mai deschis nici o altă uşă de lift. Şi chiar dacă s-ar fi deschis, nu aş mai fi repetat greşeala. M-a costat scump momentul meu de rătăcire. În loc să ajung de la 8 la 0 în 10 secunde, am făcut vreo 10 minute, cu escală la 11.

Cioc guzel. Halal să ne fie!

Back to the subway

Prietenul meu metroul loveşte din nou.

Fraţi bucureşteni, am început din nou să frecventez dedesubturile capitalei, de parcă experienţa din ianuarie nu mi-ar fi fost suficientă. Şi care orice om care face lucrurile cu cap, de data asta intenţionez să-l frecventez timp de trei luni, nu una, că doar aşa e mai frumos. Mă întreb oare ce urmează? Un an? Forever? Doamne fereşte!

Astăzi am stat din nou la coadă la urcat scările. Şi la Victoriei, şi la Universitate. Am stat în picioare într-un metrou înţesat de oameni care sufereau de aceleaşi probleme ca şi mine: de ce să te apuci şi cum să-ţi ţii echilibrul. Geanta de laptop mi-a fost din nou duşman de moarte, pentru că am reuşit cu ea să agăţ diverse chestii în drum şi la momentul ieşirii din vagon mi-a cam îngreunat mişcările. Îmi luasem o carte cu mine să citesc pe drum. Ha! Ce glumă bună...

Dacă am noroc şi timp şi-mi ajung banii, diseară mă duc să-mi cumpăr o bicicletă. Îl dau dracului de metrou şi de transport în comun, şi intenţionez să nu dau un sfanţ la taxiuri.

Pe mâine! Cliiing cliiiiggg

Şi despre vot

Întrebarea mi-a fost pusă de câteva ori în ultimele două săptămâni, cu variaţiuni pe aceeaşi temă: "cum votezi?" Răspunsul meu a fost cel pe care-l consider firesc: "îmi pare rău, nu comentez", şi care a smuls de la toţi aceeaşi reacţie: de stupoare.

Nu înţeleg de când este discreţia o stare de anormalitate. De unde şi până unde avem dreptul să chestionăm alegerea celui de lângă noi şi să-l forţăm să se exprime? Chiar atât de perverşi am devenit încât nici măcar dreptul la a-ţi ţine pliscul îl negăm celor din jur? Avem chiar atâta nevoie să ştim ce e vecinul? Şi cu cine votează? Adică nu am reuşit să trecem peste momentele '90 când ori erai fesenist ori erai ţărănist? Sau, dacă tot ne referim la aceeaşi perioadă, depeşăr, rocker sau rapper? Ce e cu vehemenţa asta în exprimarea opiniilor politice? De când suntem obligaţi să avem o părere? Şi dacă da, de când suntem obligaţi să o raportăm? Vă rog frumos să mă iertaţi, stimaţi concetăţeni, dacă eu consider că opţiunea mea politică, ca şi venitul meu lunar şi frecvenţa relaţiilor sexuale, mă priveşte personal, şi nu sunt obligată să o anunţ cu voce tare. Dacă eram obligată, nu mai era votul secret, sau...?

De când a-ţi ţine gura echivalează cu "aaaa, deci votezi NU! Gata, m-am prins!"?? Sau cu "cum adică nu spui? Ce? Ţi-e ruşine?"

Am să răspund. Mi-e ruşine de privirea tuturor celor care ar putea să mă vadă cu alţi ochi doar prin prisma alegerii politice. Pentru că dacă pui o astfel de întrebare, vrei să te lămureşti dacă omul ăla e alb sau negru. Pentru că tu eşti alb. Şi vrei să vezi dacă ăla e negru. Sau invers. Pentru că zilele astea cu toţii ne împărţim în două tabere. Cei albi şi cei negri. Şi uităm din păcate că aceste două tabere sunt fictive. Pentru că atât cei care votează DA cât şi cei care votează NU fac tot acelaşi lucru! Îşi exercită puterea suverană prin exprimarea opiniei lor politice libere! Iar faptul că votează NU sau DA nu îi diferenţiază cu nimic unul de celălalt. Totul e o chestiune de percepţie. Dar toţi cei care votează o fac pentru că au convingerea că votul lor va aduce un viitor mai bun, şi cu asta basta. Din păcate alegerea politică pare să fie mai importantă decât gestul în sine. Cum ar fi să critici două rude care duc flori la patul unui bolnav şi să-i categoriseşti în funcţie de floare. "Aaaa, ce bou e ăla, i-a dus garoafe.... hă hăă". Sau: "Eee, frumoase frezii, îţi dai seama cât or fi costat?". Prostii. Bolnavul tot e fericit că i s-au adus flori. Sunt de acord, nu i-ai adus flori, eşti cam nesimţit, şi asta te expune unei critici mai justificate. Aşa şi la vot. Sunt împotriva abţinerii de la vot, pentru că orice abţinere este de fapt un refuz de a participa, şi nu este o sancţiune a unuia sau altuia din partide, ci un act stupid de ignorare a realităţii şi de evitare a responsabilităţii.

Ne preocupă prea mult ce au ceilalţi în curte. Şi suntem ipocriţi. Deşi 364 de zile pe an nu facem mare lucru pentru ţară, brusc în ziua referendumului suntem patrioţi sau hoţi. Suntem buni sau răi. Fals. Suntem la fel de buni sau la fel de răi tot timpul. Aşa eram şi în ianuarie. De ce nu m-a întrebat nimeni în ianuarie ce gândesc despre Băsescu? De ce m-ar întreba acum? Pentru că e la modă? Pentru că dai senzaţia de spirit civic dacă te înflăcărezi şi-ţi trâmbiţezi opinia în gura mare? Ne doare în cur de consecinţele actelor noastre, pentru că nu reuşim nici măcar în proporţie de 1% să înţelegem ce înseamnă implicarea socială (nu vorbesc de cea politică), iar când vine ziua de vot, suntem brusc democraţi, liberali, pesedişti sau conservatori. Şi ne permitem să-i judecăm pe ceilalţi în funcţie de ce au votat.

Eu nu judec pe nimeni şi nu vreau să ştiu ce a votat fiecare. Aşa cum nu mă interesează consistenţa scaunului de dimineaţă al vecinei de la 4, nu mă interesează nici ce a votat. Mă interesează rezultatul. Mă interesează doar să nu pută pe coloană până la mine la parter.

Şi nu, nu apreciez mesajele bulk pe messenger sau mailurile cu tema "votează DA până nu e prea târziu" etc. Pentru că nici unul din cei care le trimit nu o face din convingerea că el ştie mai multe despre subiect, ci din spirit de turmă.

Ce-am vrut să spun cu toată povestea asta? Nimic. Lăsaţi-mă în pace doar. În fond, lumea va fi la fel şi mâine după referendum, indiferent că ştiţi sau nu cu cine am votat eu. Poate chiar mai bună.

Răpire

E clar. Am nevoie de o maşină mai mare. Adică dacă ar fi să fiu răpită şi transportată în portbagajul propriei maşini, ar exista câteva mici probleme de "acomodare". Şi hai, trecând peste asta, că doar eu aş fi răpită, nu ar conta cât sunt eu de confortabil instalată, dar răpitorii??? Să se vază chiar aşa corpul delict de la o poştă?? Nu merge.

Apel disperat către toţi oamenii cu inimă. Ajutaţi un biet sărman să-şi ia 4x4....

Vând card!!!!

Din ciclul "vând ...", m-am hotărât să deschid un nou domeniu de vânzări de efecte personale: vând card Carrefour! Şi nu neapărat pentru că mă pasionează să scap de el, ci pentru că vreau să nu mai aud de instituţia care îi stă în spate. BRD-ul.

Ca un bun rău platnic înglodat în datorii şi credite până peste vârful nasului, am binevoit să mă înscriu în cursa de făcut nervi şi mers la sucursale felurite la un număr impresionant de bănci. BRD-ul este unul dintre ele. Nu este singurul care mă calcă pe nervi, probleme am avut cam cu toate (o fi de la mine???). Mai nou însă o domnişoară de la BRD s-a abonat să mă sune aproape zilnic, ca să rezolvăm o chestiune stringentă. Iată desfăşurătorul.

Rată - Notificare semeseu - Ignorat semeseu - Timp suficient - Sunat de la beredeu - Când plătesc? - Ummmm.... mâine - Mâine deplasat la beredeu, realizat că nu deţin număr de cont - Cerut număr de cont depus rată - Specificat card Carrefour - Domn drăguţ căutat în cămpiutăr, scos număr de cont, scris pe cartonel - Plătit rată - Petrecut week-end minunat, fără griji - Telefon - Beredeu: uni e rata? - Eu? Platit! - Nu plătit, banii nu-s - Avut chitanţă! - Pe fax atunci, zice beredeu - Când oi avea timp - Trecut timp, uitat trimis chitanţă - Telefon de la beredeu: chitanţa lor? - Aaarh, uitat - Iar telefon de la beredu: alo? chitanţa? - Aaarh, uitat din nou - Reminder telefon - Trimis chitanţă - Phew - Telefon de la beredeu: chitanţa lor? - Trimis! - Când? - Acum o oră! - Nu primit! - Retransmis fax - Telefon de la beredeu: frumoasă chitanţa, da' plata? - ?? - Făcut plată în contul personal, zice beredeu. - ?? - De mers la sucursală, scos bani din contul personal, depus în contul de card. - !! - Beredeu nu face transfer. Om prost plătit aiurea, suportat consecinţe! - !!!!! Dar nu e vina omului prost!!! - N-are a face, beredeu nu face transfer - N-am timp!! - Beredeu are răbdare - Ok - Da' beredeu mai vrea să-mi spună că între timp dacă tot mă duc să plătesc, să plătesc două rate :), că s-a făcut de două între timp x( - Aaaaaaaaaaaaaaaaaaarrrrrrrrrrhhhhhhhhhhh x(

Vreau doar să o felicit pe săraca domnişoară că a suportat istericalele care m-au apucat în momentul în care am primit vestea proastă. N-are ea nici o vină. Şi mai vreau doar să mă spânzur. Ieri am ajuns pe ultima sută de metri la o casierie vodafone să plătesc un mobil a cărui funcţionare atârna de un fir de aţă, ameninţat cu suspendarea. N-apuc bine să mă bucur că am scăpat de o plată nenorocită, că vine alta!! Oare n-ar trebui să se prevadă în contractul de muncă două zile libere penru plătit facturi şi rezolvat hârţogăraie?? Hmmmm. ... ce idee.....

DaLLi

Astăzi am întâlnit o domnişoară tare drăguţă care lucrează pentru Dalli. M-a impresionat pentru că ea, ca multe alte persoane care lucrează pentru această firmă, nu are nici un habar despre cum se parchează o maşină. Evident că dacă toţi angajaţii Dalli ar avea carnet sau experienţă în condus, nu ar face ceea ce fac, dar trec peste asta. Domişoara în cauză m-a impresionat pentru că, spre deosebire de ceilalţi colegi de-ai ei, a reuşit să-mi spele creierul de toţi cei 8 ani de experienţă în condus, depăşit, parcat, înjurat, accidentat, suit pe borduri, mers pe contrasens, trecut pe roşu, lovit pietoni în Bucureşti etc.

Adică, după ce m-am înfipt cu graţie pe un loc de parcare administrat cu sârg de domnişoara, am oprit motorul şi mă pregăteam să mă extrag din maşină, a alergat într-un suflet la mine şi mi-a făcut semn să mai dau în spate un pic. Am deschis geamul şi am întrebat-o de ce. Răspunsul a fost să-i las omului din faţă mai mult loc. Cum domnul din faţa mea avea un pic peste jumătate de elefant între fundul lui şi botul meu, suficient cât să deschidă portbagajul şi să bage cu succes o girafă şi să mai adauge şi o orchestră de suflători, am insistat că nu e cazul, şi că ar fi bine să las maşina aşa cum e, ca să nu ocupăm spaţiu inutil de-a lungul trotuarului. Ei bine, nu! Domnişoara a insistat. Apoi am insistat şi eu. I-am comunicat că de-aia nu se găsesc locuri de parcare în Bucureşti, pentru că personaje ca ea răsfiră maşinile după bunul plac, dar nu s-a lăsat.

Am catadicsit, aşadar, nu fără o strâmbătură acră pe faţă, pe care am arborat-o suficient timp cât să fie remarcată de domnişoară, să mut maşina în marşarier, şi aş putea să jur că am dat în spate timp de câteva ore până când palma domnişoarei s-a ridicat cu degetele împreunate la verticală şi a tăiat aerul în semn de „stop!”.

Am să consider păţania de azi dimineaţă un curs de reinstruire în materie de parcări, pe care am dat generoasa sumă de 1,5 lei, şi am să-mi rezerv dreptul de a o amenda cu neplata restului de bani datoraţi pentru parcare, cât voi fi cumulat până la închiderea zilei, pentru că intenţionez să mă extrag din spaţiul alocat atât de inginereşte azi dimineaţă abia după ora 8. Când domnişoara şi colegii ei de tură vor fi plecat de mult spre căşile lor.

Keyword analysis

Nu mai pohohooot!! Vreau să ştie lumea toată că mă doare burta de atâta rîs. Aaaarrhhhh....:)

Se întâmplă în felul următor:

Ce îi pişcă pe români să afle pe google, (în afară de capitala canadei şi metode de agăţat în baruri), şi cum mă afectează lucrul ăsta pe mine (adică cum se ajunge pe blogul mieu):

O să o iau metodic. Şi o să încerc să-mi explic o parte din ele, iar dacă nu reuşesc, o să mă spânzur.

"vreau să văd treninguri cu rapid"
Lăudabil aş putea spune. N-ai decât (n-aveţi decât-că sunt mai mulţi - probabil s-au vorbit, sau e o sectă) să te plimbi prin unul din următoarele cartiere, la ceas de seară: Giuleşti, Bucureştii Noi, Griviţa, Gara de Nord, Grozăveşti, Crângaşi. Dacă nu daţi de nici unul, încercaţi să ţipaţi în gura mare "MUIE RAPID", şi veţi fi împresuraţi de îndată de băeţi echipaţi după modelul solicitat, cu apetit pentru literatură, muzică şi antren. Nu faceţi asta dacă nu ştiţi karate.

"cum se desenează arborele genealogic"
Ummmm.... cum să vă explic ca să înţelegeţi.... hmmm..... luaţi un creion şi o gumă generoasă, o planşă de hârtie minim A2 (dacă nu, e bun şi trotuarul din faţa blocului, s-ar putea să fie mai încăpător) şi porniţi să scrieţi de la voi, urcaţi spre mamele şi taţii voştri (este facultativ dacă ştiţi să completaţi data exactă de naştere - e suficient anul), nu uitaţi bunicii şi mătuşile (alea care făceau gem de prune al dracului de bun), după aia daţi o raită pe la cimitir şi încercaţi să vă împrospătaţi memoria citind de pe pietrele de mormânt, că de la a treia generaţie în sus s-ar putea să nu mai ştiţi care a murit în război, care s-a îmbolnăvit de gută, şi care a fugit în Australia. Dar la ce vă trebuie?

"vreau să tricotez"
Buuun. Şi aici sunt mai mulţi. Probabil este un grup de fete cărora le este foarte frig, sau nu au ocupaţie. Frumos. Mai bine tricotez decât să mă duc la Mall în preumblare. Poate totuşi veţi reuşi să vă atingeţi scopul dacă reformulaţi cu "învăţaţi să tricotaţi".

"spalier, saltea, bancă"
O fi cineva care caută să-şi mobileze sala de fitness? Sau cineva care caută să răscolească amintiri dureroase de la orele de gimnastică obligatorii din liceu?

"am mutat fosa"

And you did this because.....???

"Bucureştiul de altă dată"
Foarte drăguţ. Nu e la mine pe blog însă. Şi eu îl caut.

"fusta gipsy"
Parcă erau la modă acum vreo zece ani???

"îmi doresc o geantă"
Vorbeşte cu fata care caută fustă gipsy.

"tendinţe sinucigaşe -cauze"
Asta de la căutat fustă gipsy şi geantă şi de la tricotat. Posibil şi de la fosă. Nu ştiu. Nu mă pot pronunţa în momentul de faţă.

"blog sneaky sid", "sneaky sid", "sneakysid"
Oameni hotărâţi, ce să mai spun...

"oameni care se fut"
Dacă nu sunteţi din această categorie, nu pot deci să vă sfătuiesc să vă uitaţi în oglindă. Puteţi însă să începeţi timid cu un "spalier, saltea, bancă". Sau, mai există o abordare. Tastaţi la întâmplare www. şi apoi completaţi cu ce vă vine în minte mai porcos, adăugaţi .ro, şi găsiţi sigur ceva interesant. Dacă veţi insista pe subiect veţi remarca o similitudine bizară între toate aceste pagini, inclusiv layout şi de culoare. Hmmm... Dar am divagat. Oameni care se fut. Ciudată discreţie ne mai oferă Internetul în ziua de azi. Cu alte cuvinte, dacă acum 20 de ani aş fi avut astfel de curiozităţi şi singurele surse de informare ar fi fost bibliotecile, aş fi ezitat, zic eu, să întreb o bibliotecară dacă are vreo carte cu "oameni care se fut". Sau să dau o tură prin librării şi să mă interesez dacă a scris cineva recent ceva pe subiect. Aşa, cu Internetul, ajung să mă documentez din liniştea propriei sufragerii, despre toate tâmpeniile din lume, mă pot chiar lăuda că sunt informată şi că am scris o lucrare vastă pe tema respectiva etc etc etc, şi pe nimeni nu mai surprinde că sursele mele sunt de pe net. Iar dacă vreau să fac ceva ruşinos, nimic nu este mai simplu. Tastez "oameni care se fut", şi nu mă vede nimeni... :)

"cand ma fac mare vreau sa fiu"

Asta ca în bancul cu scoţianul care, pe patul de moarte, cu ultima răsuflare spune: "...pentru că.... pentru că.... horc horc hoorrcccc...." şi moare. Ce vrei să te faci când vei fi mare??? Ceee?? Ceeeee ??? Spuneeeee!!!! Nimic. Linişte.

"varsat de vant", "claritine"

E o epidemie, aşa e. Am auzit eu.

"mame care se fut"

Din categoria celor care au făcut progrese. Au înţeles că "oameni" este prea general, şi au ales şi ei să scurteze lista de posibilităţi la "mame". Dar de ce "mame"?? Există ceva mai special la o mamă în timpul unui act sexual? O mamă nu este tot o femeie? Nu-mi închipui că personajul căuta femei însărcinate, pentru că dacă era cazul scria "femei însărcinate". Deci de ce mame?

"caini care au facut lucruri impresionante"

rotfl. Ummm.....Lassie...?

"curve din cehia"

Aici sunt complet pierdută. Nu mai ştiu ce să zic.

"pete de carioca pe haine"

E de la fosă.

"vand pisica 2007"

Precizarea cu 2007 mi se pare esenţială. Pentru că pisicile, ca orice alt produs al pieţei capitaliste, au un an de fabricaţie, o serie de şasiu şi nişte specificaţii tehnice, fără de care nu le poţi scoate la vânzare. Aş putea adăuga, în cazul meu, că are vopseaua originală şi sistem de alarmă. Poate ajută.

Eici ar, marcă înregistrată

Ştiu că atât Patric cât şi Anne ar fi deosebit de încântaţi să vadă că sintagma folosita des de ei pentru definirea oamenilor de resurse umane, altfe spus "eici ar", prinde rădăcini. Şi prinde pentru că această sectă de personaje ne dau, zi după zi, motive în plus să-i iubim.

De ce-i iubim pe oamenii de eici ar? :)

1. Pentru că le place să se audă vorbind, şi se pierd în detalii inutile, construiesc fraze lungi şi complicate, care vor să spună acelaşi lucru: ce frumos e să lucrezi la ei.
2. Folosesc termeni elevaţi, ştiuţi numai de ei, meniţi să impresioneze bieţii candidaţi veniţi cu rata de Fundeni: "a aplica" (mai multe despre chestia asta într-o altă însemnare), "acurat, acurată", "a treinui", "ivenţuri" etc.
3. Au uitat complet limba română, şi nomenclatoarele de funcţii scoase cu mare trudă de nişte oameni din domeniu nu înseamnă nimic pentru ei. Secretara este "Assistant Manager" sau "Office Manager", deşi prima înseamnă Director Adjunct (pentru cine nu ştie) iar a doua este mai frumos spus "Şefă de cabinet". Şi tot pentru cine nu ştie, traducerea corectă a unei Asistente personale sau Secretare de director este Assistant TO THE Manager. Sic! Mă rog...
4. Fac notiţe pe CV! De genul "ora 16:00" sau "engleză" sau "400 euro". Cât de retardaţi trebuie să fie să nu ţină minte chestiunile esenţiale pe care le află în decursul unui interviu? De genul salariului dorit? Şi să le transcrie într-un carneţel după ce se termină interviul??

Am suportat cu stoicism toate cele de mai sus într-un interviu pe care l-am avut astăzi, şi care m-au amuzat cu atât mai mult cu cât firma la care am "aplicat" (hihihi...) avea sediul într-o clădire care nu a mai fost renovată de vreo 50 de ani, cu miros puternic de igrasie pe toate etajele, birouri cu uşi tapiţate (din acelea cu piele), ghivece cu plante de toate mărimile pe scară şi cutii de iaurt sau de smântână de 1kg refolosite pe post de ghivece, cu frunze puse la prins de rădăcini, însemnări pe uşi de tipul "direcţia salarizare" sau "şef serviciu", draperii de catifea şi parchet distrus pe alocuri şi înlocuit cu gresie! Cu toate acestea ei aveau "brand manageri", "marketing manager" şi "eici ar manager". Care, după 20 de minute de explicaţii şi umflături a omis lucrul cel mai important. Să spună câţi bani oferă. Ducă-se.

Oh, les Belges!

Anne m-a dus astăzi într-un loc înfiorător, care se numeşte Waterloo. Şi anume un restaurant. Trecând peste faptul că orice muritor de rând care are niscaiva dioptrii, ca mine, odată intrat se va împiedica obligatoriu de primul colţ de masă, pentru că înauntru este beznă, şi trecând şi peste faptul că secţiunea dedicată nefumătorilor este de fapt acelaşi restaurant dar cu o uşă din sticlă glisantă trasă dintr-un capăt în altul, pentru a izola un separeu într-un colţ de încăpere, restul a fost bine.
M-am simţit ca un hamster închis într-un siloz cu miros de ceai negru şi lac de lemn. Probabil patronii doreau să mă testeze dacă rezist la combinaţia fatală. Am rezistat mirosului, am rezistat şi tentaţiei de a-mi băga ritmic câte un deget în ochi din cauza întunericului, şi am purces spre a mânca. M-a amuzat foarte tare când chelnerii, cu un simţ al răspunderii extrem de bine dezvoltat, şi cunoştinţe de echilibristică atent cultivate, deschideau şi închideau uşa glisantă (care, atenţie! se trăgea foarte greu) de fiecare dată când intrau sau ieşeau din secţiunea nefumătorilor. Mai cu o tavă, mai cu un pahar, mai cu patru farfurii cu mâncare, mai cu o notă...etc. Dar s-au descurcat, de-asta zic că aveau oamenii habar de ce făceau. Uşa glisantă deci era foarte foarte practică. Servea la ţinutul fumului de la fumătorii cei haini departe de nasurile noastre delicate. În rest vedeam tot ce fac fumătorii dincolo de geam. Şi era mişto că uşa de la intrarea în restaurant era de partea cealaltă a glasvandului... :) Adică tot la ei era mingea :) Noi, la găurică... :) Mă rog.
Am comandat o salată cu iz imperial, care se numea Rois des bleus. Am greşit. Cred că regele nu era prin preajmă când au făcut salata, pentru că tot ce puteam distinge în dânsa, pe lângă rîuri rîuri de sosuri brânzoase puturoase şi cuburi imense de fromaj urât mirositor şi la fel de urât la gust, erau trei fire de salată şi patru felii de roşie. Am atacat-o totuşi, pentru că mi-era destul de foame. Am mai comandat şi un cartof "farci". Adică umplut, pe româneşte. Cu ceva ce părea a fi alt cartof farci, probabil neconsumat de clientul (nefumător) precedent, dat prin maşina de tocat, şi aruncat la mine în farfurie. În capul meu sunt doar două variante: ori bucătarul e român şi habar nu are cum se face o mâncare belgiană, a citit prin cărţi, şi nu prea-i iese, ori bucătarul este belgian, caz în care vrea să ne otrăvească (şi nu-l condamn) şi se amuză pe seama noastră dându-ne să mâncăm tofelu' de porcării. Deşi logic ar fi să facă ceva bun bun buuun şi să nu ne prindem că a pus nişte otravă pe ici pe colo şi să pierem cu rânjetul pe faţă de mulţumire că am mâncat cuizină beljă. Dar.... posteritatea probabil va descoperi adevărul... eu nu mă obosesc să mai calc pe acolo. Poate mă lămureşte Anne?

Referitor la dimensiunile unei relaţii

Colega L. doreşte să ne "redimensionăm relaţia". Asta, în limbajul meu, înseamnă că nu mă suferă, şi că i-am făcut eu ceva cândva. Numai că antipatia vine doar din direcţia ei. Cum mie nu mi se pare necesar să "redimensionez relaţia" cu nici un coleg, şi nu apreciez când sunt "convocată" la întâlniri între patru ochi cu alte persoane decât şeful meu direct sau cel care-mi plăteşte în mod evident salariul, pot spune că întâlnirea m-a lăsat mai mult decât rece. Nu vreau să provoc discuţii şi evit râcile cu colegii. Singura atitudine pe care am găsit-o potrivită în relaţia cu L. a fost să ascult răbdătoare ce a avut de spus, şi să-mi păstrez părerea personală pentru mine. În timp ce o ascultam realizam că orice explicaţie din partea mea ar fi ramificat discuţia inutil şi ar fi lungit şedinţa nejustificat. Aşadar am fost cuminte, am ascultat o predică hilară, din partea unei persoane necalificate să mă judece, în contextul unei relaţii prea puţin explorate, şi am plecat aşa cum am venit. Tăcută. Din umila mea experienţă cu oamenii, cei care recurg la atacuri de acest gen sunt cei care sunt nesiguri pe ei sau se simt ameninţaţi. Îmi pare doar rău că sunt înţeleasă greşit.

Şi pisi pute

Scurtă însemnare: şi Pisi, colega parfumată şi machiată până peste poate, pute. Cred că prin asociere cu colegul de birou menţionat în însemnarea anterioară. Pentru Diana şi Andreea: da, aţi avut dreptate, şi Pisi pute.

"Din ce faci oamenii băieţel? Din apă, nisip, şi un pic de căcat!"

După ce am petrecut câteva ore de coşmar la servici în compania unui coleg care pute, exersând periodic ieşitul din birou şi amuşinatul de parfum în geantă, am ajuns acasă şi am uitat de episod. Dar Andreea, care probabil a fost marcată mai profund decât mine, a ţinut să-mi aducă aminte acum, în prag de somn de frumuseţe, de chinurile groaznice prin care am trecut cu toţii astăzi.

Ştie cineva cum e să împarţi un birou strâmt, fără aerisire, cu încă cinci oameni, din care unul pute? Ei bine, dacă vreodată am fi simţit nevoia să ne plângem de faptul că unul sau altul din colegi vorbeşte prea tare, sau prea mult, sau rîde chiţăit, sau face glume proaste sau orice altceva, toate aceste mici defecte pălesc în faţa acestui coleg al nostru, care pute. Şi sărmanul are acea putoare de om al muncii care a cărat buşteni cu cârca toată ziua şi nu a avut acces la o sursă de apă. Numai că el pute de la prima oră. Şi nu cară buşteni. Cel puţin noi nu-l vedem efectuând vreo manevră asemănătoare. Deşi este adevărat că săptămâna trecută am cărat dulapuri şi am mutat birouri cot la cot cu el. Dar atunci sărmanul avea o scuză pentru miros. Astăzi de dimineaţă însă, la ora 10, nu avea nici una. A lipsit din birou vreo două trei ore. Când s-a întors am simţit instantaneu cum vin spre noi valuri valuri de arome nebănuite. Dacă ridicam privirea din calculator vedeam parcă aievea dâre dârişoare de aburi verzi unduindu-se ca un şşşşşşarpe veninosssss (înspre noi, evident), înconjurându-ne, strângându-ne de gât şi sufocându-ne. Orice ieşire din birou a fost astăzi binevenită. Mirosurile de vinarom şi fum de ţigară de pe culoar au fost parfum de flori în comparaţie cu aerul fetid din birou.
Explicaţii despre fenomen sunt mai multe, şi fiecare îşi dă cu presupusul. Bunăoară, se vehiculează ideea că poartă aceleaşi haine zi după zi. Sau că de fapt poartă acelaşi tricou pe dedesubt, pe care nu-l spală, şi că schimbă doar bluza. Dacă mă întrebaţi pe mine, nici bluza de deasupra nu prea pare să o schimbe prea des. Pe de altă parte, nu mi-a venit niciodată în cap să-l analizez cu atenţie ca să văd ce poartă de pe o zi pe alta. Însă dacă mă gândesc bine, parcă ce purta azi purta şi vineri!!
Mi-e drag de oamenii care miros normal. De fapt mi-e drag de oamenii care nu miros urât. Dacă mai miros şi a parfum, yay!! este şi mai bine! Trăiască bărbaţii care ştiu să-şi poarte de grijă şi să nu facă nici valuri verzi în jurul lor, dar nici valuri de parfum peste măsură. Acelaşi lucru e valabil şi pentru femei.
Asta mă aduce cu gândul la chestia că niciodată nu poţi judeca un om în întregime până nu petreci timp alături de el. De exemplu, s-ar putea să nu ştim niciodată dacă domnii sau doamnele prezentatoare de la ştiri put sau nu. Nu? Poate put. Sau poate le put picioarele. Sau poate au un fund imens dincolo de bustul pe care îl etalează pe post. Sau poate sub sacoul şi cravata pe care le poartă pe ecran au pantaloni scurţi şi adidaşi, că de, nu contează decât de la buric în sus cum arată. Sau DJ-ii de la radio. Cine ştie cum arată oamenii ăia? Că în spatele vocilor extrem de sexy s-ar putea să fie câte un om micuţ şi chelios, cu ochelari, sau o tanti cu acnee pe faţă şi parul uleios. Dar nouă ne place de ei, şi îi ascultăm cu plăcere. Şi din când în când, poate când ne supără prin ceea ce zic, ne răzbunăm închipuindu-ne cum arată în timpul liber, în chiloţi, pe vasul de WC, nepieptănaţi şi în capot, nemachiate etc. Parcă e o vorbă: dacă vrei să-ţi piară tracul şi sentimentul de intimidare în faţa cuiva, închipuie-ţi-l în pielea goală sau căcându-se. Oooo, ce ţi se schimbă modul în care îl vezi. Că doar suntem cu toţii oameni, plămădiţi din acelaşi nisip cu apă, pe plajă, de un copil cu imaginaţie şi o lopăţică. Numai că la unii din noi copilul mai pune şi puţin căcat :D Cum ar fi la colegul meu...
Săracul de el... mi-e urât să scriu chestiile astea, şi mi-e bine în acelaşi timp. Poate totuşi îşi va face cineva curajul să-i spună să se ducă să se spele.... din nou!...

Only in Romania

Numai în România vei vedea vatmaniţe care arată de parcă ar fi venit de la câmp. Batic, unghii negre, pulover desprins la încheieturi, fustă până sub genunchi, cizme.

Da, americanii sunt o naţie de cretini

Pentru că mi-e lene să trimit mail tuturor celor care (probabil) îmi citesc blogul, dau link la chestia asta.

Este IN-CRE-DI-BIL!!!!

Celebrul film despre americanii care nu ştiu să pună degetul pe hartă şi să arate unde este SUA, darămite restul lumii, şi care îşi doresc din tot sufletul să invadeze toate ţările pământului, începând cu Iranul şi terminând cu Franţa.

OMG!!!! WHERE HAS THIS WORLD GOT TO???

RATB

Un mic periplu prin mijloacele de transport în comun astăzi mi-a adus aminte că nesimţirea e la ea acasă atunci când te afli între mulţi oameni. O staţie cu troleibuzul 97 mi-a împrospătat noţiunea de miros de ţigan. De la Basarab la Gara de Nord am simţit pe pielea mea aerul închis de metrou şi senzaţia de claustrofobie pe care ţi-o da amestecul de oameni claie peste grămadă. E suficient să fie unul nesimţit şi-ţi petreci drumul dintre staţii închipuindu-ţi care e nesimţitul şi aşteptând să se deschidă un picuţ uşile şi să respiri aerul de pe peron, ca un înecat care trage aer la suprafaţă înainte să se cufunde la loc în adânc. Probabil că tabloul ar fi complet dacă ai ciuli şi urechea la zgomotele din jur şi te-ai lăsa purtat de frânturile de conversaţie, care-ţi ajung inevitabil la ureche. Trăiască însă mp3 playerul.

Am călătorit zilele acestea cu mult iubitul meu autobuz 331. Pe care îl ştiu de pe vremea când toate drumurile mele în oraş mă duceau la el. Am stat în picioare uitându-mă pe geam afară, dar nu m-am putut concentra prea tare să admir peisajul, pentru că ochii îmi erau furaţi non-stop de propria mea imagine reflectată în geamuri, şi de chipurile celor din spatele meu, pe care m-am surprins nu o dată examinându-le. Arătam ciudat, încărcată cu două desage şi înfofolită până peste cap. Eu care sunt obişnuită să am minimum de haine pe mine, ca să mă pot mişca în voie în maşină, dar acum mă văd nevoită să mă îmbrac corespunzător călătoriei cu transportul în comun şi mersului pe jos seara târziu spre casă. Urăsc chestia asta, dar nu am încotro. Însă cum nimeni nu s-a născut în maşină, mă adaptez şi eu foarte rapid. Puţină mişcare nu strică.

Dar şi când mi-oi recupera permisul...... :)

Despre farmacii

Trebuie să mă plâng de o chestie: farmaciile non-stop. Sâmbătă seară am căutat, în zadar, o farmacie deschisă non-stop în zona ultra centrală a Sălii Palatului. Nimic! Am străbătut Ştirbei Vodă, Calea Victoriei, Splaiul Independenţei, Piaţa Romană, Universitate, am ajuns şi pe la Gară. Nimic, absolut nimic! Am numărat cel puţin 8 farmacii, din care două Sensiblu. Nici una însă nu era deschisă. Întrebând pe unii şi pe alţii unde găsesc una deschisă, toţi, fără rezerve, şi-au dat cu părerea că ar trebui musai să fie una pe la Gară. Judecând după o logică normală, da, sunt şi eu de acord cu ei. Cum mama naibii să nu ai o farmacie deschisă non-stop la Gară? Şi, mergând pe aceeaşi logică, cum să nu ai una non-stop la Romană? Sau la Universitate? Sau la Victoriei? Evident că nu era pe nicăieri.

Am intrat la OMV la Gară şi m-am interesat dacă au medicamente. Nu mă aşteptam să aibă mare lucru, dar răspunsul a fost şi mai prompt: "nici un fel de medicamente". Îmi aduc aminte că într-o vreme unele benzinării ofereau o gamă de produse parafarmaceutice foarte utile. Eu cel puţin m-am bandajat la un deget tăiat dintr-o benzinărie Petrom, unde aveau tot, de la iod până la plasture. Dacă s-a schimbat ceva şi nu au voie să mai vândă chestii de acest gen, îmi pare rău. Un motiv în plus să car după mine prin geantă toată gama de analgezice disponibilă. Şi plasture. Nu se ştie niciodată când te apucă o durere de dinţi pe la miezul nopţii, şi doamne fereşte să ai nevoie să găseşti o farmacie cu program peste noapte!