Degeaba

Mă scurg cu viteza melcului pe DN1. În faţa mea se întind doi şerpi multicolori, în spatele meu... cine ştie? Probabil că tot aşa. Nu mă obosesc să mă uit în spate. Aştept cuminte rândul meu la coada intrării în Bucureşti. Nu e nimic special în ziua asta. E ca oricare alta. Nu sunt o persoană răbdătoare, dar m-am obişnuit să dansez dansul acesta al scurgerii către Bucureşti în fiecare după-amiază. Ca mine sunt atâţia. Cred. Ce-o fi gândind doamna din dreapta mea? Dar nenea din faţa mea? Văd cum maşina din faţa mea pleacă uşor. Sau aşa mi s-a părut. Nu ştiu, nu văd foarte clar. Tâmplele mi le simt strânse ca de o menghină. Pieptul mă apasă şi el. Mă uit tâmp în faţă, nu schiţez nici o mişcare. Mda, parcă a înaintat puţin. Ştiu că mă uit tâmp, fără reacţie. Ştiu din alte dăţi că nu ţine mult. Dar, la fel de bine, niciodată nu-mi dau seama când începe. Sau de cât timp durează. Clipesc, închid ochii, îi simt uscaţi, ca şi când cineva mi-ar fi suflat aer cald în ochi, gura mi-e încleştată şi uscată. Întorc capul. În dreapta mea un domn ţipă şi face gesturi de sictir de la volanul unei Skoda. Mă depăşeşte şi intră în faţa mea. Mă uit în oglindă, la volan, din nou în oglindă, apoi la mâinile mele. Îmi desprind uşor unghiile din carne, destind în reluare deget după deget şi mă uit cu amărăciune la urmele vineţii ale unghiilor în carnea mâinii. Mi-e ciudă, şi parcă aş plânge, dar ochii îmi sunt în continuare uscaţi. Simt nevoia să respir adânc, dar plămânii mei sunt de dimensiunea unei prune. Vreau să mă întind, vreau să respir normal, să nu mă doară, să nu simt nimic. Ceasul de pe bord arată 18:34. Şi? La ce mă ajută? Măcar dacă aş şti cât era ceasul când m-am uitat ultima oară la maşina argintie din faţă. Or fi trecut două minute? Cinci? Între timp maşina din faţă este roşie. Apăs butonul de avarii. În stânga mea apare un tânăr care trage de portieră. O am blocată. Spune ceva. Întorc capul şi duc degetul arătător către buze, perpendicular, în semn de linişte. Nu înţelege. Vreau să plece. Închid din nou ochii. Îi deschid, bag în viteză şi continui. Toată lumea e fericită. Mă uit din nou în dreapta mea. Acum e o dubă cu nişte oameni care se uită strâmb la mine. Comentează între ei. Întorc capul înainte şi mă repliez, în coloană, cu direcţia Bucureşti.

În urmă cu trei zile în acelaşi loc în care mă aflu eu o Dacia a venit din sens opus, a făcut explozie de cauciuc, a intrat pe contrasens şi a ras câteva maşini frontal, apoi s-a frânt în două şi a poposit lângă parapet. Şoferul şi femeia din dreapta au murit pe loc. Ceilalţi au fost răniţi. Ambulanţa a venit mai târziu, dinspre Bucureşti.

Nu vreau să fac nici o legătură între povestea mea şi cea a sărmanilor care au murit atât de stupid. Nu vreau decât să pun nişte întrebări. Sau, să „contextualizez” cele două întâmplări: Câte cartiere de locuinţe s-au construit în zona Băneasa – Otopeni în ultimii cinci ani? Sute. Câte complexe comerciale? Zeci. Şi câte spitale, dispensare, policlinici? Nici unul.

Mi-e silă să judec răspunsurile astea. Mi-e silă de „edilii” fără cap şi fără şira spinării. Nu sunt cu nimic deosebiţi de găinile fără cap, gât şi picioare pe care le cumperi la pungă din Carrefour. Raţiuni economice, politice, administrative..... puţin îmi pasă. Nu ştiu şi nu vreau să ştiu de ce se construiesc cartiere de locuinţe cu străzi de lăţimea unei basculante. Nu vreau să ştiu de ce atâţia oameni fac eforturi pentru a se muta în astfel de cartiere. Nu vreau să ştiu cu ce risipă de timp şi de energie îşi duc copiii la şcoală sau la grădiniţă şi unde.

Cred doar că este foarte trist să asistăm la dezvoltarea uneia dintre cele mai luxoase zone rezidenţiale din capitală fără nici un plan de urbanism normal.

Ce ai de ales dacă zaci într-un şant, pe marginea DN1, în urma unui grav accident rutier? Un dispensar obscur dintr-o localitate din Prahova, Spitalul de urgenţă Floreasca, sau, de ce nu, cel din Ploieşti.... Grea alegere....