De concediu

Mi-a insuflat încredere că pot face ce nu făcusem până atunci niciodată. Sau m-a stârnit suficient încât să-mi doresc să nu rămân mai prejos. Am plecat, fără să-mi pese de altceva în afară de punctul în care îmi propusesem să ajung. Am cuprins cu ambele braţe platforma împuşcată de rugină şi m-am lungit pe burtă până la următorul val, care m-a suit pe epavă. Am stat ghemuită la prora navei, cu degetul arătător şi cel mare aduse laolaltă ca pentru a apuca linia plajei şi genunchiul meu, cu un gest de măsurare a distanţei parcurse înot până la epavă. Am privit meduze imense cum pulsează alene în jurul navei, ca pentru a verifica cine a venit şi ce caută acolo. Una după alta, la distanţă de câteva minute, îşi iţeau forma gelatinoasă spre suprafaţă, dădeau roată şi plecau. Mi-am tras răsuflarea minute în şir, şi am simţit aerul salin cum îmi umflă plămânii obraznici. M-am zgâit lung la razele soarelui răsfrânte pe rugina vasului, am presat cu palma bordura zgrumţuroasă şi am privit în sus spre vârful catargului. Minute în şir. Mi-am supt cu îndârjire sângele care-mi şiroia din antebraţ şi am gustat sarea de pe piele. Am încălecat bordura prorei cu un picior în gol deasupra mării şi unul pe podeaua navei şi am călărit un picuţ rămăşiţa vasului naufragiat la intersecţie de români şi bulgari. Am sărit cu fruntea înainte şi am ţâşnit înapoi la suprafaţă cu răsuflarea tăiată, pentru a da roată din nou şi a reveni pe punte. Drumul înapoi l-am făcut vorbind despre culorile cerului la apus şi privind la formele pe care le făceau norii, încă nehotărâţi dacă să plece a vreme bună sau să stea a ploaie. Au plecat. Nu mi-am luat rămas bun, am plecat pe furiş la lăsatul soarelui, ştiind că voi reveni foarte curând.