Sediul cel nou

Tocmai am primit vestea cea bună: ne mutăm în sfârşit cu sediul în oraş. Adică ne mutăm din Otopeni în Bucureşti.

Motivul fericirii? Nu doresc nimănui să aibă sediul unde îl avem noi, şi anume pe şoseaua de centură. Nici măcar nu cred că se poate numi Otopeni pe unde suntem noi acum. E un fel de câmp unde civilizaţia se măsoară în linii de cale ferată, tiruri pe metru pătrat şi poluare industrială. Nu că restul oraşului Otopeni ar fi mai tihnit. Şi cum stăm noi aici la noi pe centură, avem doar câteva micuţe probleme care ne fac să ne dorim să plecăm de aici mâncând pământul.

Primul motiv, şi cel mai stresant, este calea ferată. Suntem peste drum de ea. Deci dacă se pune bariera, trebuie să aşteptăm paşnici până se ridică, laolaltă cu jumătate din flota de tiruri a României, comasată în zonă, gata de asalt. Şi cum bariera se pune des şi fără un program prestabilit, nici o socoteală de acasă nu se potriveşte cu cea din târg. Adicătelea poţi chiar să fii fericitul câştigător a două bariere consecutive, dacă ai ghinionul de a sta mult la coadă, şi până îţi vine rândul să sari pârleazul, mai trece un tren. Asta pe vară doar, recunosc, pentru că o bună parte din trenurile de Constanţa sunt deviate pe aici. Dar dacă nu e barieră, e coadă oricum. Cine e şofer probabil ştie ce înseamnă şoseaua de centură în dreptul podului Otopeni. De aici se trag şi două năravuri destul de enervante pe care unii din noi au fost nevoiţi să le adopte din când în când: primul: trecutul peste calea ferată cu bariera lăsată! Nu recomand nimănui acest exerciţiu, pentru că pe lângă înjurăturile celorlalţi, care sunt suficient de sănătoşi la cap să nu facă o astfel de manevră, este un lucru extrem de riscant. Al doilea nărav: parcatul maşinii pe marginea şoselei de centură, în dreptul barierei, şi traversatul căii ferate pe jos. Recuperatul, mai târziu. Nu prea e frumos, că şi-aşa zona e un nod care se gâtuie foarte uşor, şi cu două trei cinci maşini parcate nonşalant prin zonă devine şi mai strâns.

Al doilea motiv este toaleta. Pentru că nu este o toaletă în toată regula, ci o suită de găuri suspendate peste o fosă septică, există anumite aspecte care ne deranjează atunci când intrăm în toaletă, şi mirosul nu este singurul (!).

Al treilea motiv este că suntem peste 100 de angajaţi într-un spaţiu în care lejer ar sta nu mai mult de 70. Am ajuns la performanţa de a sta chiar doi pe acelaşi birou şi de a împărţi câte patru sau cinci aceeaşi linie telefonică.

Al patrulea motiv este distanţa apreciabilă faţă de orice formă de civilizaţie: nu tu restaurante sau fast-food-uri, nu tu bănci sau bancomate, nu tu poştă, nu tu gară. Bine că avem aeroportul aproape!

Un al cincilea motiv: lipsa izolaţiei. Când plouă, apăi se aude doar ploaia, de vorbit la telefon poţi să uiţi, aşa de bine e izolat acoperişul.

Un al şaselea motiv: lipsa transportului în comun. Cei care nu au maşină se chinuie cu o navetă pe ale cărei locuri trebuie să te baţi să fii primul, că altfel nu prinzi loc şi pleci cu următoarea, peste 45 de minute! Şi tot aşa... Vai de capul lor.

Deci, ne mutăm.
Unde?
Cică la Anchor Plaza, adică în ograda Plaza România, colţ cu Cora Lujerului. Se zvoneşte că vom sta la etajul 10. Puţin îmi pasă. Bine că plecăm de aici. Teoretic ne aşteaptă locuri de parcare fără durere de cap, apropiere faţă de orice mijloc de transport în comun imaginabil, dotare decentă a birourilor, confort, şi... locuri în care să mănânci. Aleluia.