Despre maşină
Pentru că tot am abordat subiectul „permis de conducere” destul de des în ultima vreme, atât în discuţiile de pe blog, cât şi în emisiunea de pe radio Lynx din 25 iulie, moderată de Bobby, probabil că ar fi bine să las urmaşilor urmaşilor mei un crâmpei din experienţele mele nefaste în domeniu.
Se făcea că era o sâmbătă dimineaţa, prin luna iulie, şi mă îndreptam spre casă pe la ora 4 dimineaţa, prin zona Moşilor. Probabil că la ora respectivă cineva se joacă cu destinele oamenilor, din lipsă de preocupări, pentru că în loc să iau drumul logic spre casă, fără prea mult sens, am decis să bag benzină de la o benzinărie aflată în sens opus. Am făcut stânga la Obor şi am purces peste pasaj spre Iancului. Pe dreapta, după pasaj, ghici cine? Veşnicul echipaj de control acte + fiolă pe care toţi şoferii bucureşteni trebuie că-l ştiu pe de rost. Şi pe a cărui existenţă o ignorasem total în planurile mele diabolice de alimentare cu combustibil!! Fluier, balet din mâini, tras pe dreapta. Prezentat, cerut acte, scormonit prin portofel, înjurat în gând că nu am lăsat acasă actele, scos acte, prezentat acte, făcut bilanţ în cap „mă --- pe ele de acte, doar nu mi le-o ridica chiar el, chiar azi, chiar aici!”. Urmează poveseta cu socoteala de acasă şi cea din târg şi seria logică de întrebări ale organului: „ştiaţi că....nuş’ce?”, „ştiţi care este amenda pentru... nuş’ce?” „de ce nu aţi ... ?” De partea cealaltă a geamului, ochi cârpiţi, gură încleştată, sictir şi lehamite maximă. Gânduri răzleţe: „cine m-a pus să-i dau actele?” Face o piruetă şi dispare valsând spre maşină. Stă peste 15 minute, fără nici o exagerare.
Între timp, bălăngăn capul pe tetieră în diverse direcţii, mă scurg pe scaun de somn, admir arhitectura de pe Mihai Bravu şi ajung la concluzia că îl detest foarte tare pe organ. Mă întreb în repetate rânduri de ce nu am luat-o normal spre casă şi de ce i-am dat actele, dar mă las păgubaşă. Ca şi în bancul cu pompa şi deşertul, mă montez încet şi sigur, şi dezvolt în cap scenarii de război în care eu, nedreptăţita, mor cu organul de gât şi fac dreptate în lumea şoferilor suferinzi. Vine organul, îmi dă procesul verbal, explică că din dragoste pentru actele mele a decis să le păstreze, mă roagă să semnez, introduce savant întrebarea „aveţi obiecţii”, eu umflu balonul cu curaj şi îi dau drumul să fluiere prin aer: „da!”, după care începe să curgă ca din robinet: „nu văd de ce trebuie să-mi ridicaţi carnetul, tehnic vorbind nu am încălcat nici o regulă de circulaţie, doar că nu corespunde adresa, chiar mă deranjează (ei bine, da, am băgat-o p-aia cu „mă deranjează”) etc etc”. Presupun că organul m-a privit cu indulgenţă şi a aşteptat să termin, pentru că între două reprize de logoree a intervenit timid: „dar eu nu vă ridic permisul, vi-l reţin doar pentru preschimbare...”. Am luat culoarea maşinii, mi-am înghiţit discursul şi am decis că măcar unul din acte era la bună păstrare şi putea fi recuperat cu un minim de efort. Certificatul de înmatriculare nu am reuşit însă să-l scap, s-a dus cu organul.
A doua zi, dintr-o pornire de corectitudine, m-am dat peste cap să plătesc taxa de emitere de permis, sâmbătă fiind, după care m-am desumflat şi am decis că şi luni e zi, doar n-o să crăp fără acte.
Şi iată că cele 15 zile se scurg văzând cu ochii, îmi mai rămân vreo două zile.
Ei şi?
Ţinând cont că examenul ginecologic obligatoriu pe care organul îl cere de la mine nu poate fi efectuat din cauza concediilor pe care şi le iau medicii de la policlinică, şi având în vedere că nu am căzut în cap să mă apuc să caut acum alternative la policlinica MedLife, pentru simplul motiv că NU MERITĂ, nu pot să mă prezint ca aptă la poliţie, deci permisul meu o să mai aştepte cuminte la umbră în sertarele de la Udrişte.
Ei şi?
Am bifat însă o victorie redutabilă în lupta de recuperare a actelor, şi anume am intrat la RAR cu o maşină normală şi am ieşit pe poarta cealaltă cu o maşină corespunzătoare.
Iupiiii!
Se făcea că era o sâmbătă dimineaţa, prin luna iulie, şi mă îndreptam spre casă pe la ora 4 dimineaţa, prin zona Moşilor. Probabil că la ora respectivă cineva se joacă cu destinele oamenilor, din lipsă de preocupări, pentru că în loc să iau drumul logic spre casă, fără prea mult sens, am decis să bag benzină de la o benzinărie aflată în sens opus. Am făcut stânga la Obor şi am purces peste pasaj spre Iancului. Pe dreapta, după pasaj, ghici cine? Veşnicul echipaj de control acte + fiolă pe care toţi şoferii bucureşteni trebuie că-l ştiu pe de rost. Şi pe a cărui existenţă o ignorasem total în planurile mele diabolice de alimentare cu combustibil!! Fluier, balet din mâini, tras pe dreapta. Prezentat, cerut acte, scormonit prin portofel, înjurat în gând că nu am lăsat acasă actele, scos acte, prezentat acte, făcut bilanţ în cap „mă --- pe ele de acte, doar nu mi le-o ridica chiar el, chiar azi, chiar aici!”. Urmează poveseta cu socoteala de acasă şi cea din târg şi seria logică de întrebări ale organului: „ştiaţi că....nuş’ce?”, „ştiţi care este amenda pentru... nuş’ce?” „de ce nu aţi ... ?” De partea cealaltă a geamului, ochi cârpiţi, gură încleştată, sictir şi lehamite maximă. Gânduri răzleţe: „cine m-a pus să-i dau actele?” Face o piruetă şi dispare valsând spre maşină. Stă peste 15 minute, fără nici o exagerare.
Între timp, bălăngăn capul pe tetieră în diverse direcţii, mă scurg pe scaun de somn, admir arhitectura de pe Mihai Bravu şi ajung la concluzia că îl detest foarte tare pe organ. Mă întreb în repetate rânduri de ce nu am luat-o normal spre casă şi de ce i-am dat actele, dar mă las păgubaşă. Ca şi în bancul cu pompa şi deşertul, mă montez încet şi sigur, şi dezvolt în cap scenarii de război în care eu, nedreptăţita, mor cu organul de gât şi fac dreptate în lumea şoferilor suferinzi. Vine organul, îmi dă procesul verbal, explică că din dragoste pentru actele mele a decis să le păstreze, mă roagă să semnez, introduce savant întrebarea „aveţi obiecţii”, eu umflu balonul cu curaj şi îi dau drumul să fluiere prin aer: „da!”, după care începe să curgă ca din robinet: „nu văd de ce trebuie să-mi ridicaţi carnetul, tehnic vorbind nu am încălcat nici o regulă de circulaţie, doar că nu corespunde adresa, chiar mă deranjează (ei bine, da, am băgat-o p-aia cu „mă deranjează”) etc etc”. Presupun că organul m-a privit cu indulgenţă şi a aşteptat să termin, pentru că între două reprize de logoree a intervenit timid: „dar eu nu vă ridic permisul, vi-l reţin doar pentru preschimbare...”. Am luat culoarea maşinii, mi-am înghiţit discursul şi am decis că măcar unul din acte era la bună păstrare şi putea fi recuperat cu un minim de efort. Certificatul de înmatriculare nu am reuşit însă să-l scap, s-a dus cu organul.
A doua zi, dintr-o pornire de corectitudine, m-am dat peste cap să plătesc taxa de emitere de permis, sâmbătă fiind, după care m-am desumflat şi am decis că şi luni e zi, doar n-o să crăp fără acte.
Şi iată că cele 15 zile se scurg văzând cu ochii, îmi mai rămân vreo două zile.
Ei şi?
Ţinând cont că examenul ginecologic obligatoriu pe care organul îl cere de la mine nu poate fi efectuat din cauza concediilor pe care şi le iau medicii de la policlinică, şi având în vedere că nu am căzut în cap să mă apuc să caut acum alternative la policlinica MedLife, pentru simplul motiv că NU MERITĂ, nu pot să mă prezint ca aptă la poliţie, deci permisul meu o să mai aştepte cuminte la umbră în sertarele de la Udrişte.
Ei şi?
Am bifat însă o victorie redutabilă în lupta de recuperare a actelor, şi anume am intrat la RAR cu o maşină normală şi am ieşit pe poarta cealaltă cu o maşină corespunzătoare.
Iupiiii!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu