Urechea mea cea fina

Mi s-a părut întotdeauna fascinant câte informaţii poate reţine creierul nostru şi de cât de puţine ne folosim până la urmă. Stau la biroul meu cu ochii în calculator şi prin zumzăitul constant care se aude în jurul meu de la zecile de colegi care mă împresoară îmi ajunge la ureche un rîs. Creierul meu lasă baltă instantaneu tot ceea ce făcea şi se concentrează brusc pe vocea din spatele rîsului. Şi gura mea se lăţeşte într-un zâmbet involuntar. E un rîs şi o voce pe care nu le-am mai auzit de câteva săptămâni, dar care-mi sunt foarte familiare. Fur câteva priviri peste parapetul care mă desparte de colegele mele, o văd foarte clar pe posesoara vocii, şi mă bucur ca o proastă că aud un glas familiar, cald.