Chinurile pranzului
În sfârşit s-a petrecut inevitabilul. Colega mea cu tendinţe de nuntă şi de slăbit şi-a luat zborul spre alt birou, să-i plictisească şi enerveze periodic pe alţii. Nu pot să spun că-mi lipseşte. Însă ce nu văd cu ochii mei, aud din când în când din gura colegelor mele cu care s-a mutat în birou, care sunt exasperate.
E adevărat că valul cu nunta s-a mai potolit şi la ea, în sensul că şi-a găsit rochie, costum, a aranjat chestii, deci nu mai e disperată, deci nu mai vorbeşte în continuu despre subiect. Perseverează însă în micile ei obiceiuri enervante. În fiecare dimineaţă şi-a făcut obicei din a întreba în dreapta şi-n stânga cine unde şi la ce oră mănâncă. Pentru că aici, pe şoseaua de centură ( sniff sniff) nu avem multe posibilităţi de catering, fiecare îşi aduce de acasă mâncarea, sau îşi ia tălpăşiţa pe la prânz, pe unde apucă. Chiar dacă la început paleta posibilităţilor pare restrânsă, am rămas surprinsă să constat câte opţiuni foarte interesante ni se prezintă.
De exemplu benzinăriile din zonă: foarte practic, ţi-ai luat sandvişul, ţi-l şi încălzesc, nu pierzi timp şezând la masă, ai mâncat rapid, te-ai întors rapid. Asta dacă ai de lucru şi nu ai timp să o lălăi. Dezavantajul este că te poţi trezi blocat în trafic. Altă opţiune este Carrefour Băneasa. Durează destul de mult să ajungi, şi mai mult să ieşi, trebuie să te aşezi la masă, timp mult consumat, dar plăceri gastronomice pe măsură. Adicătelea o Mama, un City Grill, tofelu' de fastfood-uri etc. Mai poţi să mănânci la Nenea Iancu, un restaurant micuţ şi cochet în Otopeni, foarte aproape de DN. Poţi să te aventurezi cu maşina până la Snack Attack în piaţa Dorobanţilor, asta dacă vrei să vezi şi oraşul şi te-ai plictisit de suburbii, şi dacă te-ai pregătit să petreci mai mult de jumătate din timpul de pauză mergând spre şi întorcându-te de la. Dar cum o pauză e o pauză, e bună şi varianta asta. Luăm în calcul şi McDonalds Otopeni. Însă numai ideea că este vorba de un restarant situat practic vis-a-vis de tine, dar de la care ca să te întoric trebuie să o iei pe la aeroport, este destul de enervantă. Ar mai fi OMV Băneasa, loc foarte drăguţ, cu mese şi umbreluţe, bucătărie ok, dar se află pe Barbu Văcărescu, loc destul de dubios din cauza traficului greu care te face să aştepţi multe minute interminabile ca să intri sau să ieşi de acolo. Sau mai poţi să-ţi iei tălpăşiţa şi să te aventurezi prin Bucureşti ca să-ţi plăteşti tot felul de facturi sau rate la bancă, caz în care opţiunile sunt nelimitate.
E, şi revenind la colega noastră, ea nu are maşină. Noi da. Iar dacă pentru fiecare dintre noi problema prânzului nu se pune decât poate cel devreme pe la 12, şi atunci decizia e luată rapid, pentru ea constituie o chestiune ce trebuie neapărat lămurită încă de la 9. Şi atunci face ture pe la toate colegele cu aceeaşi întrebare: "unde mănânci astăzi?" Dacă la început ne scremeam care mai de care să scoatem un răspuns inteligibil, să facem eforturi să anticipăm unde vom mânca, de ceva vreme încoace nu prea ne mai sinchisim.
Răspunsurile au evoluat de la: "s-ar putea să merg la....", la "nu ştiu, nu m-am gândit", la "nu ştiu, nu mă mai întreba!". Iar dacă cineva şi-ar putea închipui că genul ăsta de atitudine o face să se dea bătută, s-ar înşela! Strategia ei mutează la fel ca şi a noastră. Cu singura deosebire că pe noi ne exasperează. Adicătelea după ce îi spui de o lună încheiată că nu ştii, şi ar trebui ca orice om normal la cap să înţeleagă şi să nu te mai streseze, ea abordează altă formulă: "te-ai gândit unde mănânci?" "NU!" "Bine, când te hotărăşti spune-mi şi mie". A doua zi o ia de la capăt.
Asta dimineaţa.
Apoi vine prânzul.
Conform desfăşurătorului de mai sus, fiecare din noi are în cap două lucruri: să mănânce oriunde, eventual şi orice, şi să facă cumva să scape de coleguţă. Drept pentru care cele mai deştepte o şterg pe furiş, fără explicaţii. Altele, dacă nu au avut inspiraţia să îi atragă până acum atenţia că e obsedantă şi enervantă, se trezesc inoportunate cu cea mai mare nonşalanţă. Iată o posibilă schemă:
Eu (cu cheile în mână, pregătită de catapultare).
Ea (la birou, aparent ocupată până peste cap cu treabă): "pleci la masă?"
Eu: "da".
Ea: "şi unde mergi?"
Eu: "să-mi iau un sandviş." (dându-mi seama că rămân descoperită, adaug rapid): "vrei să-ţi iau ceva şi ţie?"
Ea: "de unde?"
Eu: "de la benzinăria asta de la pod".
Ea (strâmbând uşor din nas): "au sandvişuri bune?"
Eu: "da, mie îmi plac".
Ea: "vin şi eu cu tine"
Eu (un pic enervată): "la benzinărie!?!"
Ea (foarte senină): "da"
Eu: "dar e aici, imediat după pod, nu mă plimb pe nicăieri!"
Ea (strângându-şi geanta super rapid): "nu contează, vreau să ies puţin"
Ies pe culoar, chipurile să mai iau ceva din biroul celălalt, mă întâlnesc strategic pe culoar cu colega care asistase la schimbul de replici, schimbăm câteva priviri pline de înţelesuri, mie îmi vine să decojesc lavabila de pe perete, ea îşi stăpâneşte cu greu un rânjet de "ha ha ha, n-ai scăpat!". Urmează un "băi, e incredibil!" de ambele părţi, spus şuşotit, plus diverse comentarii de care cred ca şi noi ne-am săturat de atâta timp.
Ea (ieşind pe culoar): "vrei să mergi singură?"
Eu (în gând): "Duh! Nu crezi că e cam târziu să mă întrebi chestia asta?" (pe gură): "nuuuu".
Plus alte şi alte cazuri.
Sau, tot legat de mâncare, din când în când, în liniştea din birou, pufneşte brusc şi declară cu voce tare: "măi, eu astăzi am o poftă de ciolan cu fasole..." cu accent pe "poftă". În astfel de cazuri, lucrurile se complică. Ochii se dau peste cap, se înjură în gând, şi se fac deja planuri de evadare în siguranţă la pauza de masă". Pentru că asta înseamnă că nu se va lăsa până nu va găsi sau convinge pe cinevă să o ducă şi pe ea la masă undeva unde se mănâncă ciolan cu fasole.
Eu am făcut chestia asta o dată. Nu ştiu cât de curând mă paşte din nou. Ieri nu am scăpat, eu a trebuit să o scot la masă. You never know what tomorrow will bring.
Astăzi este vineri. Calculând din punctul ăsta de vedere, avem înainte două zile fericite în care nu ne va întreba nimeni ce şi unde mâncăm la prânz.
Luni o vom lua de la capăt. Vom aplica periodic tot felul de scheme să nu mergem cu ea la masă. Astfel fiecare zi este o nouă provocare. Am ajuns să ne salutăm dimineaţa, în absenţa ei binenţeles, cu "ce faci? unde mănânci astăzi?", remarci care ne smulg chicote şi ne întipăresc zâmbete complice pe faţă, şi pe care le ştergem elegant când intrăm în birou.
Luni o să plec prin oraş să-mi plătesc facturile. Ştiu că nu este un exerciţiu care să o încânte, dar dacă am ghinionul ca restul colegelor să se eschiveze cu măestrie, nu este exclus să am copilot. Şi asta doar pentru că vrea să iasă din sediu în pauza de prânz.
E adevărat că valul cu nunta s-a mai potolit şi la ea, în sensul că şi-a găsit rochie, costum, a aranjat chestii, deci nu mai e disperată, deci nu mai vorbeşte în continuu despre subiect. Perseverează însă în micile ei obiceiuri enervante. În fiecare dimineaţă şi-a făcut obicei din a întreba în dreapta şi-n stânga cine unde şi la ce oră mănâncă. Pentru că aici, pe şoseaua de centură ( sniff sniff) nu avem multe posibilităţi de catering, fiecare îşi aduce de acasă mâncarea, sau îşi ia tălpăşiţa pe la prânz, pe unde apucă. Chiar dacă la început paleta posibilităţilor pare restrânsă, am rămas surprinsă să constat câte opţiuni foarte interesante ni se prezintă.
De exemplu benzinăriile din zonă: foarte practic, ţi-ai luat sandvişul, ţi-l şi încălzesc, nu pierzi timp şezând la masă, ai mâncat rapid, te-ai întors rapid. Asta dacă ai de lucru şi nu ai timp să o lălăi. Dezavantajul este că te poţi trezi blocat în trafic. Altă opţiune este Carrefour Băneasa. Durează destul de mult să ajungi, şi mai mult să ieşi, trebuie să te aşezi la masă, timp mult consumat, dar plăceri gastronomice pe măsură. Adicătelea o Mama, un City Grill, tofelu' de fastfood-uri etc. Mai poţi să mănânci la Nenea Iancu, un restaurant micuţ şi cochet în Otopeni, foarte aproape de DN. Poţi să te aventurezi cu maşina până la Snack Attack în piaţa Dorobanţilor, asta dacă vrei să vezi şi oraşul şi te-ai plictisit de suburbii, şi dacă te-ai pregătit să petreci mai mult de jumătate din timpul de pauză mergând spre şi întorcându-te de la. Dar cum o pauză e o pauză, e bună şi varianta asta. Luăm în calcul şi McDonalds Otopeni. Însă numai ideea că este vorba de un restarant situat practic vis-a-vis de tine, dar de la care ca să te întoric trebuie să o iei pe la aeroport, este destul de enervantă. Ar mai fi OMV Băneasa, loc foarte drăguţ, cu mese şi umbreluţe, bucătărie ok, dar se află pe Barbu Văcărescu, loc destul de dubios din cauza traficului greu care te face să aştepţi multe minute interminabile ca să intri sau să ieşi de acolo. Sau mai poţi să-ţi iei tălpăşiţa şi să te aventurezi prin Bucureşti ca să-ţi plăteşti tot felul de facturi sau rate la bancă, caz în care opţiunile sunt nelimitate.
E, şi revenind la colega noastră, ea nu are maşină. Noi da. Iar dacă pentru fiecare dintre noi problema prânzului nu se pune decât poate cel devreme pe la 12, şi atunci decizia e luată rapid, pentru ea constituie o chestiune ce trebuie neapărat lămurită încă de la 9. Şi atunci face ture pe la toate colegele cu aceeaşi întrebare: "unde mănânci astăzi?" Dacă la început ne scremeam care mai de care să scoatem un răspuns inteligibil, să facem eforturi să anticipăm unde vom mânca, de ceva vreme încoace nu prea ne mai sinchisim.
Răspunsurile au evoluat de la: "s-ar putea să merg la....", la "nu ştiu, nu m-am gândit", la "nu ştiu, nu mă mai întreba!". Iar dacă cineva şi-ar putea închipui că genul ăsta de atitudine o face să se dea bătută, s-ar înşela! Strategia ei mutează la fel ca şi a noastră. Cu singura deosebire că pe noi ne exasperează. Adicătelea după ce îi spui de o lună încheiată că nu ştii, şi ar trebui ca orice om normal la cap să înţeleagă şi să nu te mai streseze, ea abordează altă formulă: "te-ai gândit unde mănânci?" "NU!" "Bine, când te hotărăşti spune-mi şi mie". A doua zi o ia de la capăt.
Asta dimineaţa.
Apoi vine prânzul.
Conform desfăşurătorului de mai sus, fiecare din noi are în cap două lucruri: să mănânce oriunde, eventual şi orice, şi să facă cumva să scape de coleguţă. Drept pentru care cele mai deştepte o şterg pe furiş, fără explicaţii. Altele, dacă nu au avut inspiraţia să îi atragă până acum atenţia că e obsedantă şi enervantă, se trezesc inoportunate cu cea mai mare nonşalanţă. Iată o posibilă schemă:
Eu (cu cheile în mână, pregătită de catapultare).
Ea (la birou, aparent ocupată până peste cap cu treabă): "pleci la masă?"
Eu: "da".
Ea: "şi unde mergi?"
Eu: "să-mi iau un sandviş." (dându-mi seama că rămân descoperită, adaug rapid): "vrei să-ţi iau ceva şi ţie?"
Ea: "de unde?"
Eu: "de la benzinăria asta de la pod".
Ea (strâmbând uşor din nas): "au sandvişuri bune?"
Eu: "da, mie îmi plac".
Ea: "vin şi eu cu tine"
Eu (un pic enervată): "la benzinărie!?!"
Ea (foarte senină): "da"
Eu: "dar e aici, imediat după pod, nu mă plimb pe nicăieri!"
Ea (strângându-şi geanta super rapid): "nu contează, vreau să ies puţin"
Ies pe culoar, chipurile să mai iau ceva din biroul celălalt, mă întâlnesc strategic pe culoar cu colega care asistase la schimbul de replici, schimbăm câteva priviri pline de înţelesuri, mie îmi vine să decojesc lavabila de pe perete, ea îşi stăpâneşte cu greu un rânjet de "ha ha ha, n-ai scăpat!". Urmează un "băi, e incredibil!" de ambele părţi, spus şuşotit, plus diverse comentarii de care cred ca şi noi ne-am săturat de atâta timp.
Ea (ieşind pe culoar): "vrei să mergi singură?"
Eu (în gând): "Duh! Nu crezi că e cam târziu să mă întrebi chestia asta?" (pe gură): "nuuuu".
Plus alte şi alte cazuri.
Sau, tot legat de mâncare, din când în când, în liniştea din birou, pufneşte brusc şi declară cu voce tare: "măi, eu astăzi am o poftă de ciolan cu fasole..." cu accent pe "poftă". În astfel de cazuri, lucrurile se complică. Ochii se dau peste cap, se înjură în gând, şi se fac deja planuri de evadare în siguranţă la pauza de masă". Pentru că asta înseamnă că nu se va lăsa până nu va găsi sau convinge pe cinevă să o ducă şi pe ea la masă undeva unde se mănâncă ciolan cu fasole.
Eu am făcut chestia asta o dată. Nu ştiu cât de curând mă paşte din nou. Ieri nu am scăpat, eu a trebuit să o scot la masă. You never know what tomorrow will bring.
Astăzi este vineri. Calculând din punctul ăsta de vedere, avem înainte două zile fericite în care nu ne va întreba nimeni ce şi unde mâncăm la prânz.
Luni o vom lua de la capăt. Vom aplica periodic tot felul de scheme să nu mergem cu ea la masă. Astfel fiecare zi este o nouă provocare. Am ajuns să ne salutăm dimineaţa, în absenţa ei binenţeles, cu "ce faci? unde mănânci astăzi?", remarci care ne smulg chicote şi ne întipăresc zâmbete complice pe faţă, şi pe care le ştergem elegant când intrăm în birou.
Luni o să plec prin oraş să-mi plătesc facturile. Ştiu că nu este un exerciţiu care să o încânte, dar dacă am ghinionul ca restul colegelor să se eschiveze cu măestrie, nu este exclus să am copilot. Şi asta doar pentru că vrea să iasă din sediu în pauza de prânz.
Eu o înţeleg pe ea. DAR EA PE NOI DE CE NU NE ÎNŢELEGE??
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu