“Norocul dumneavoastră…”

Am cunoscut în urmă cu mai bine de 10 ani un roman cu rădăcini polonezo-germane, pe care îl chema Robert, şi pe care îl alintam “micuţul teuton”, date fiind originile şi dimensiunile din dotare. Robert se remarca prin faptul că, deşi născut şi crescut la noi, de fiecare dată când vorbea despre români şi România, folosea expresii precum “voi românii” sau “la voi în România”. Sub nici o formă nu accepta să recunoască vreo afiliere cu ţărişoara asta. El se mulţumea să fie un “fin observator”, poziţionat, evident, undeva deasupra noastră, plutind pe norişorul său arian şi gesticulând din mânuţele lui dibace, evident, şi ele, ariene… :)

Avea bietul neamţ dreptate. Adică dacă e să ne urnim, ne urnim greu, când e să facem ceva, ne uităm şi în curtea vecinului să fim siguri că nu ne-a luat-o înainte, dăm în cap la primu’ care ne iese în cale şi după aia ne cerem scuze, că suntem civilizaţi, iar dacă şadem bine pe undeva prin vreo funcţie, în vreun loc, cu vreo treabă, facem pe dracu’-n patru să nu vină nimenea lângă noi să ne mănânce mămăliga. Că de! Am trudit s-o avem! Nu dădurăm noi în cap colea, în paragraful trecut? Păi?!

Aşa, şi Robert fiind o apariţie magnifică în viaţa mea de adolescent, şi o sursă veşnică de glume şi băşcălie şi discuţii interminabile care nu ajungeau niciodată să clarifice misterul modului nostru de a fi, dar se lăsau cu dureri de burtă de la atâta rîs, mi-a inoculat, mai în glumă, mai în serios, un sentiment de detaşare “teutonică”, pe care am avut ocazia să-l exersez ulterior. M-am surprins nu odată analizând “românismele” noastre cu aerul lui semi-zeflemitor şi taxându-le (binenţeles într-un sine al meu complet etanş) cu aceeaşi înverşunare cu care o făcea şi el. Apoi, evident, călcam şi eu româneşte în străchini, şi ridicam din umeri, tot româneşte :). Nimeni nu e perfect...

Tot Robert mi-a povestit un lucru, la care am rîs cu lacrimi: amintirea lui despre un mini-serial de animaţie bulgăresc, ale cărui personaje, schiţate foarte sumar (un fel de Gopo al nostru) făceau chestii, fără cuvinte, într-un episod de câteva minute. Un fel de pastilă everaciană animată bulgărească. Şi episodul de care îşi aducea Robert aminte era despre un personaj care trecea fluierând pe o potecă. Nimic pe lângă personaj decât poteca. La un moment dat, din ce îi dădea omu’ mai abitir pe potecă în direcţia numai de el ştiută, hop! pică omu’ într-o groapă! Suduind într-o înşiruire de onomatopee fără sens şi clar nervos, omu’ se extrage din groapă şi se ocupă foarte atent să se scuture, să se aranjeze, de! ca omu’ care tocmai s-a ridicat dintr-o groapă... :) Moment în care aude, din spatele lui, de pe cărare, un fluierat de la distanţă! Cu ochii mari şi urechile şi mai şi, personaju’ nostru caută rapid un loc unde să se ascunză. Vede un gard, sare după el, şi se aşează, (nu? recunoaşteţi psihologia? :)) să vază ce se petrece... Buuun. Şi vine omu’ din depărtare, şi se apropie, şi se repetă scena de mai devreme. Fluierat, fericire, linişte, pac groapă, nervi, înjurături, scuturat.... şi iar fluierături! Ăsta al doilea face ca primu’: ocheşte gardu’ cu pricina, face ochii mari şi hop! după gard să se ascundă. Evident că acolo face cunoştinţă cu primul nefericit, zâmbesc amândoi complice şi-şi văd în continuare de treabă: să privească ce păţeşte number 3. Şi iar, şi iar, şi tot aşa până se strânge în spatele gardului un sat întreg. Exagerez. Şi probabil că asta a făcut şi Robert. Însă deja nu mai contează. Contează doar că asta găsea el ca esenţa poporului român (că departe de bulgari n-om fi): hai să ne plimbăm decât să muncim (1), hai să moară şi capra vecinului dacă a mea s-a prăpădit (2) hai să arătăm cu degetul decât să punem umărul (3).

Cu toată această introducere, am ajuns şi la păţaniile mele recente. Că de n-ar fi fost, nu le-aş fi povestit. Şi dacă le-am povestit este pentru că vreau să adaug, la cele trei principii de mai sus, o a patra: hai să fie norocu’ meu ! (4).

Istorisirea mea porneşte de la minunata revelaţie pe care mi-a oferit-o, recent, un popas la o benzinărie.

La ora 8, sâmbătă dimineaţă, erau mai mulţi angajaţi decât clienţi. Printre care şi eu. La un moment dat, trecând prin faţa contoarului şi a casei de marcat, văd pe jos o bancnotă de 50 de lei. Mă uit în jur. În benzinărie două maşini, şi alea pe picior de plecare. În magazin, nimeni. Doar eu. La casa de marcat, făcuţi grămadă peste o minune a tehnicii care probabil era casa de marcat, 3 angajaţi din benzinărie. Mă mai uit o dată în jur şi văd că vin spre uşa magazinului nişte domni proaspăt parcaţi. Mă îndrept spre casă, mă aplec şi ridic bancnota, pe care o flutur sugestiv prin faţa ochilor celor trei angajaţi, până când îşi ridică ochii şi ultimul din maţele tehnicii, şi rămân acolo, în faţa casei, cu beletul în mână. Ochii miraţi ai casierei mă fac să precizez, într-un târziu, că erau pe jos lângă casă, şi îi întind bancnota, cu o oarecare mişcare de ridicare din umeri. Domnişoara este la rândul ei un pic nedumerită şi nu ştie dacă să apuce bancnota sau nu, băieţii din spatele ei se uită şi ei oarecum prin mine, eu vâr bancnota şi mai aproape de ea, iar domnişoara îmi spune timid că nu ştie ce să facă cu ea, şi că să o păstrez. “Norocul dumneavoastră” zice domnişoara. Mă pufneşte rîsul. Între timp domnii clienţi nou intraţi îşi fac de lucru pe la rafturi şi trag cu urechea la conversaţie. Mai dăm roată cu ochii poate poate vedem clientul nefericit care are cu 50 de lei mai puţin în portofel, dar nu găsim pe nimeni care să corespundă descrierii. Unul din angajaţi zice: “păi atunci poate se întoarce clientul, lăsaţi-o aici”. Zâmbetul meu se lărgeşte şi mai mult pe faţă şi mă predau acestei logici infailibile. Angajatul cel deştept ia bancnota şi o pune undeva pe tejghea, mai facem un ultim schimb de zâmbete, eu cu zâmbetul meu de “acuma doar n-o să mă îmbogăţesc din ghinionul altuia”, ei cu zâmbetul de “hai că poate nu vine nimeni să o ia înapoi”, şi treaba e încheiată. Robertul cel mic din urechea mea dreaptă pufneşte în stilul caracteristic şi-mi şuşoteşte toate balivernele lui despre români iar eu dau din cap ca şi cum ar fi lângă mine şi m-aş conversa cu el, după care mă alătur grupului meu de turişti. Nu de alta, dar treaba era încheiată. Şi mă gândesc, cu Robert perorând în continuare în străfundul capului meu, cum a ajuns să fie pentru noi lege o zicală nenorocită din popor. Adicătelea dacă găseam o maşină de ultimul tip descuiată, cu motorul pornit şi uşile deschise, mă suiam în ea şi îi dădeam înainte, nu? Că doar era norocul meu. Sau dacă mă împiedicam de un portofel cu bani şi acte mi-l vâram adânc de tot în buzunar, că doar era norocul meu, nu? Şi eventual sunam la radio, ca în bancul deja cunoscut multora, şi spuneam că am găsit portofelul pe numele lui cutărică, şi dacă DJ-ul mă felicita că vreau să returnez portofelul omului eu îi spuneam “nu dom’le vreau să-i dau o dedicaţie!”. Mda. Sau, bunăoară, un telefon mobil. Aici suntem campioni. Florin mi-a spus că s-ar fi făcut un test în diferite ţări cu telefoane mobile plantate pe undeva, chipurile uitate, care mai apoi erau sunate, chipurile de proprietar, pentru înapoiere. Şi că România ar fi ieşit pe locul 43 (nu m-ar mira dacă ar fi fost testul făcut pe 43 de ţări), cu 9 telefoane din 10 furate. Şi nu mă miră. De fapt mă miră. Mă întreb ce-o fi păţit ăla de a returnat telefonul proprietarului... S-o fi lovit la cap? O fi fost bolnav? N-o fi fost român? Că la noi, mai nou, povestea cu “norocul meu.... tiii ce telefon şmecher am găsit.... al meu să fie!” nu se aplică doar unei categorii inferioare de populaţie. Să zicem oameni cu mai puţină educaţie, fără şapte ani de-acasă, sau oameni fără principii... mă rog. Nu, această poveste este literă de lege. Şi de la vlădică la opincă o respectăm sfinţeşte. Dacă nu m-ar mira să nu-mi găsesc telefonul mobil căzut din buzunar prin vreo piaţă sau prin vreun autobuz sau prin vreun Mall, tare tare m-aş mira să văd că mi-l pierd pe la Guvern sau pe la Parlament şi că nu-l găsesc. Ştiu, mulţi ar spune "pffff ! care-i diferenţa ?" Şi le-aş spune : păi e vorba de educaţie. Şi le-aş argumenta, probabil, că ţine de educaţie dacă dai sau nu omului (mai ales când ştii că-l poţi identifica) telefonul înapoi. Şi, pe româneşte vorbind, mi-aş lua-o în freză. Pentru că ar rîde toţi de mine. Iar pe urmă eu m-aş duce la teatru. Ştiţi? Teatrul? E chestia aia unde se duc oameni cu un anumit nivel de educaţie şi de cultură? Sau aspiranţi la un anumit nivel de educaţie sau de cultura? Aşa… aşa. Oameni, cum s-ar spune, mişto. Nu ? Şi m-aş ridica la finalul piesei, mi-ar cădea telefonul din buzunar, mi-aş da seama la scurt timp că mi-a căzut, şi m-aş întoarce să-l caut. Nu l-aş găsi. Contrariată (că doar nu se poate la teatru să ţi-l fure cineva) m-aş apuca să mă sun să văz pe unde e omul cel bun, iubitor de teatru, să-i cer să ne vedem la garderobă să mi-l deie. Şi apoi, dublu contrariată, aş spumega de furie când, după două trei reprize de sunat, cineva (acel om iubitor de cultură şi cu un anumit nivel de educaţie), mi-ar refuza în mod educat apelul, trimiţându-mă la locul meu.

"Norocul meu, nu ?"

"Emilia şi Jenică"

Constat că pe măsură ce stratul de mizerie de o culoare incertă de pe maşină formează crustă, numărul de mesaje creşte. Bunăoară, pe lunetă am desenată o frumoasă schemă cu săgeţele şi străzi, semn că cineva a dorit să explice altcuiva cum se ajunge de colo până colo, şi stratul virgin de mâzgă de pe maşina mea era ideal.

Pentru a rămâne fidelă culorii murdar-maronii pe care a căpătat-o, eu am ales să şterg doar oglinzile retrovizoare şi doar sub formă de cerculeţ, într-un unghi atent calculat ca să mă pot orienta corespunzător în trafic.

Astăzi de dimineaţă am plecat în trombă şi la un semafor (nu spui care) am remarcat un bileţel sub ştergător. L-am cules, şi pe dânsul scria: "8:30 Spălătorie". Semnat "Emilia şi Jenică".

Doresc să ştiu: cine sunt Emilia şi Jenică? Cum dau de ei? De ce ora 8:30? Care spălătorie? Au program şi seara? Spală maşini sau doar lasă bileţele?

Cu mânuţele-astea două...

Doresc să semnalez reapariţia unei specii de femei în viaţa mea. Sau mai bine zis în viaţa blogului meu. Pentru că aceste domniţe există de multă vreme, însă bloguleţul nu ştia cine sunt şi de unde vin. De unde nevoia de a le identifica, clasifica, şi apoi arunca la gunoi, unde le este locul.

Contextul: masă la restaurant.

Motivul: biznis.

Exponatul: blondă, ochi transparenţi, dimensiuni acceptabile, standard.

Acest exponat m-a fascinat prin versatilitatea cu care folosea limba engleză, într-o gramatică aproximativă (deşi nu deosebit de incorectă), şi cu o pronunţie la fel de aproximativă (deşi, nici ea, pronunţia, prea rea), dar cu un puternic accent balcanico-românesc. Exprimarea emfatică în limba engleză era acompaniată de un ton ridicat şi de un exerciţiu al mâinilor deosebit de fascinant. Exerciţiul respectiv m-a fascinat, încât primul lucru care mi-a venit în cap a fost "trebuie să scriu pe blog!".

Se ia mânuţa cu unghiuţe lungi şi colorate pastelat, cu cate doua inele pe fiecare mână, pielea fină şi albă, şi se învârte controlat în aer, cu coatele aşezate pe faţa de masă şi poziţia corpului aruncată înainte ca la o partidă de poker. Se mai adaugă şi cealaltă mânuţă, în tandem cu prima, şi ies cam următoarele gesturi:

- mâna făcută cupă, cu palma ridicată în sus, şi o mişcare de sus în jos şi viceversa, pentru descrierea lucrurilor substanţiale.

- mâna îndreptată cu degetele înainte şi un pic în sus, spre privitor, alungite uşor, tot în formă de cupă, pentru punctarea elementului cheie

- ambele mâini postate sub bărbie, cu vârfurile unghiilor unite, şi palmele formând un V întors, pentru momentele de atenţie nemijlocită pentru partenerii de discuţie.

Pe lângă mânuţe am identificat cămaşa din plastic cu model incert între dungi, spirale şi valuri, dar doar negru şi alb. Cerceii neapărat lungi şi atârnători, din argint masiv. Subiectele de conversaţie neapărat pe tema "ce multe ştiu eu despre România şi pot să vă învăţ şi pe voi" pentru străinii de la masă şi "eu am lucrat la Bruxelles, deci atenţie" pentru noi ceilalţi românaşi pripăşiţi pe la banchet.

Dacă n-ar fi fost restul oamenilor de la masă care mi-au ţinut companie într-un mod foarte plăcut, aş fi murit probabil de plictiseală. Asta şi atenţia fascinată pentru exponatul blond m-au ţinut în priză toată seara.

Diverse cu Ali şi nu numai

M-am cam certat în ultima vreme cu fierul de călcat. Îl văd cum stă pe placa de călcat, stingher, trec pe lângă el şi nici nu-l bag în seamă. Alături, pe canapea, nivelul teancurilor de rufe necălcate oscilează ca luminiţele de la casetofon de la o săptămână la alta, iar el stă şi adună praful. Nici placa de călcat nu stă mai bine. Singura care îi dă atenţie cât de cât este Ali, în incursiunile ei scurte dar eficiente în camera respectivă, în decursul cărora deşiră încă o bucăţică şi-ncă o bucăţică, până la distrugerea finală. Nici nu mai ştiu ce calc când calc: cămaşa sau zdrenţele care curg de pe placa de călcat...
Ieri am ajuns acasă mult după ora respectabilă a pornitului de maşină de spălat, dar am făcut-o şi pe asta. Era 00:37 şi maşina mea zgomot făcea. Deci nu este exclus să mă cert şi cu vecinii.
Administratora mea îmi lasă bileţele în uşă. Ea are o singură problemă: care e consumul meu de apă. Nu prea o interesează dacă sunt în urmă la plata întreţinerii. 3 luni, 6 luni, cui îi pasă? Dacă însă nu are consumul de apă la fiecare zi de 1 a lunii, începe bileţiada.
Cafeaua şi ceaiul de pe noptieră nu sunt de vină dacă şi-au găsit drum în jos pe mobilă, cărţi, parchet şi covor. Nici Ali nu e de vină pentru că din săritura efectuată peste pat a aterizat un pic mai departe decât prevăzuse, şi anume pe noptieră, care are cristal, care alunecă, care are cană cu lichide deasupra, care se varsă, care pătează şi care este Ali in big big trouble.
Oricum Ali este complet cretină. Are nişte manifestări pe cât de haioase, pe atât de ciudate:
Dacă îi pun mâncare în farfurie, mănâncă din ea doar cât mă învârt eu pe acolo. Odată ce-am dispărut din raza ei vizuală şi din bucătărie, îşi face de lucru cu mine. Mâncarea poate să aştepte.
Când are acces în sufragerie, care este tapetată cu plante, primul lucru pe care-l face este să se ascundă după ghivece.

Acum două zile a trecut de la rosul de vârfuri de plante inofensive (dar bănuiesc, deosebit de miamm miamm) la ruptul cu totul, răsturnatul cu mare tărăboi şi vărsatul de pământ frunze şi flori pă peste tot prin sufragerie. Am declarat toată casa tărâm sfânt. Cred că în curând o să o închid în maşina de spălat.

Cred că şi eu ar trebui să fiu închisă undeva. Mai acum o săptămână am făcut o piruetă artistică în pat, şi din trecerea de pe o parte pe alta cu tot cu plapumă am agăţat paharul cu vin roşu care şedea cuminţel pe noptieră. Care este uşurel, care deci cade, care vinului nu-i trebuie mult să curgă şi care peretele acum este pătat. Mult pătat. Nu bun pătat. Interesant este că vinul care e roşu a format pete gri pe perete. Nu vreau să încerc cu suc de portocale. S-ar putea să nu se potrivească cromatic.

Printre altele, m-am procopsit cu o lampă mare şi albă de la Ikea. Nici asta nu e bun. Lampa mare şi albă arăta într-un fel în Ikea. La mine arată ciudat rău. De unde ideea că lămpile de la Ikea arată bine doar la Ikea. Mă voi strădui însă să o păstrez pe tavan un timp proporţional cu eforturile depuse pentru instalarea ei.

Casa mea arată oricum de parcă nu ar mai locui nimeni în ea de mult. Ieri seară am lăsat în frigider o cutie de suc cu capacul defect. De dimineaţă aveam o piscină portocalie pe jos în bucătărie. Nu am şters.

Ali a rupt în două o plantă şi a dizlocat pământul din ghiveci. Nu am măturat.

Deoarece are interdicţie la orice din casă în afară de hol şi bucătărie cât sunt plecată, domnişoara Alifie umblă tica-tica toată ziua peste tot. Drept urmare lasă lăbuţe pe chiuvetă, pe dulapuri, pe masă, pe scurt, pe toate suprafeţele albe din bucătărie. Nu am şters.

Ali mănâncă mult şi sănătos. Deci se cacă. Nu am mai curăţat de mult. Deci pute.

În consecinţă las geamul deschis. Deci e frig.

Când ajung acasă trec rapid pe lângă valurile de miros şi rîurile portocalii de suc de pe jos şi mă înfig direct în vârful patului. Am grijă să calc atent ca să nu mă lipesc.

La baie mi-e lene să culeg pufuleţii de hârtie igienică care plutesc peste tot de la Ali. Da. Din când în când are acces la sulul de hârtie şi îl face ferfeniţă. Cred că am luat o decizie bună când am început să cumpăr hârtie albastră (în culoarea băii). Măcar acum se asortează.

Ce-aş mai putea adăuga?

Ah, da. Mi-am plătit cablul. Mi-era dor să văd şi eu ceva mişcare la televizor.

Am butonat aseară. Big mistake. Nu mi-a plăcut nimic.

Probabil de-aia am renunţat la cablu în vară. De ţinut minte.

În rest numai de bine.

:)

E tiră

Lui M. îi place să folosească expresia "e tiră". Nu ştiu dacă o foloseşte des. Dar a folosit-o de vreo trei ori în trei zile. De unde deduc că îi place. Oricum o foloseşte relativ emfatic. Adică e tiră tot ce nu e demn de apreciere, chestiile negândite, neanalizate, un fel de "porcărie" colţ cu "chestie ieftină". Adică un fel de chinezism. Un chinezism al ideilor.

Din categoria "tiră" mai fac parte "treabă" şi "combinaţie", numai că ele sunt în partea pozitivă. Adică e... treabă... :)

Sau, cum ar veni, e o fază, nu?

Cumva.

Pentru că atunci când vrei să... ştii tu... adică pe bune niciodată nu trebuie să... mai ales dacă faza e naşpa... baăi e simplu: tre'să faci în aşa fel ca să fie cum tre'să fie şi crede-mă că phooaaii... dacă încerci... deci pe bune... dacă încerci...?... numa' să nu fie cum .... mă rog.... fazele astea se fac.... mai ales că ni'nu se prinde.... mda... şi... unde mai pui că... adică toată treaba e să... e filingu' ăla... că ai văzut cum se duce... pac! şi ai rezolvat.... ascultă la mine: faza e lejereanu'... ştiu io doi băeţi... ăia.... care cu ăia... atunci.... şi... da mă, să vezi cheste: iese puştiu' de la... ştii tu... şi face mă treaba aia! Să mor io...

:)

...Şi mi-am adus aminte de cele câteva cuvinte des folosite de toată lumea, sub forma lor eliptică de litere. Le conştientizezi şi mai bine când un străin cu puţine cunoştinţe de gramatică reuşeşte să se facă înţeles în scris, transcriind ce aude el:

Ninu

Lască

Poasă

Tresă

Adică e treabă... :)

Memento

Un prieten mi-a spus că atunci când citeşte ce scriu eu pe blog ştie ce se mai întâmplă în viaţa mea.

Cu alte cuvinte, da Paul, nu s-a mai întâmplat nimic în viaţa mea :)

Privesc acest blog ca pe nişte bileţele pe care vreau să le citesc la 20 de ani după ce am terminat liceul. Ca pe nişte fiţuici haioase de care o să mă amuz după ce noţiunea însăşi de extemporal se va fi şters de mult din mintea mea.

Un film interesant şi care mi-a plăcut: Memento.

Aşa sunt şi eu. O amnezică care nu mai ştie azi ce s-a întâmplat ieri. Şi care alege să-şi noteze ideile esenţiale, ca a doua zi când se trezeşte să ştie de unde să reia firul vieţii:

"Asta este mama ta. Aici locuieşti. Asta e maşina ta. În ăştia doi să nu ai încredere. La numărul ăsta poţi suna dacă ai probleme". Cam la asta se rezumă totul.

Lista nu e lungă. Ar mai putea fi completată uşor:

Cu ăştia ieşi în oraş.

La ăştia lucrezi.

Pe ăsta l-ai iubit.

Aici ai vrea să fii.

Asta eşti tu.

Şi lângă aceste bileţele, câteva poze. Polaroid. Cu tine zâmbind la aparat, cu tine cu un copil drăgălaş în braţe, cu tine încrezătoare la birou în spatele unui laptop performant. Şi sub fiecare, scris: "Asta NU eşti tu".

De ţinut minte.

About pickles and men :)

Bărbatul se simte bine atunci când poate să dovedească celor din jur „că poate”. Şi chiar dacă este ca un doberman bine (auto)dresat care stă drept cu pieptul bombat şi ţinuta impecabilă, este în realitate un căţeluş (de pluş) – vorba lui Claudiu – când poate să dovedească „că poate”. Ca un fost sportiv de performanţă care este chemat la o gală aniversară, ciuleşte urechile şi dă din coadă bucuros şi mândru când este solicitat să:

- mute un frigider, dulap sau maşină de spălat, să care mobilă sau să taie un copac îndărătnic
- deschidă un capac de borcan
- repare o clanţă, un telefon, o maşinuţă, o veioză etc.

Iar noi femeile ştim acest lucru, şi ne bucurăm odată cu ei când le propunem să ne facă o vizită să ne ajute la mutat mobilă, când le întindem galeş murăturile îndărătnice sau îi întâmpinăm acasă cu telecomanda stricată.

Slanic

Mi-e groază de bătrâneţe şi de lucrurile stupide pe care le aduce cu ea. Nu vorbesc de bătrâneţea fizică.

Nu vreau pescuit, este boring. Dacă nu mă pasionează aşa ceva înseamnă că sunt tânără şi nestatornică, nu?

Nu vreau grătar, este static şi neinteresant.

Nu vreau partidă de bârfă la terasă. Altceva mai bun nu avem de făcut?

Nu vreau curăţenie de primăvară şi de toamnă. Dacă fac una singură pe an se cheamă că a trecut mai puţin timp? :D

Nu vreau să-mi plătesc ratele la timp şi integral. Poate lansez o nouă modă, mai ştii?

Mă rog, cred că au inovat alţii în domeniul ăsta înaintea mea...

Nu mai vreau să-mi calc hainele înainte să ies din casă. E suficient că sunt curate. Do you mind?

Nu mai vreau să asortez maximum trei culori. Şi ce dacă nu se potriveşte culoarea puloverului cu cea a blugilor?

Mi-e urât de lucrurile făcute corect. Says who?

Ah, mi-e ciudă.

La anul o să vreau să-mi cumpăr pământ pe Lună.

La ce moment al vieţii încetezi să-ţi faci planuri şi te apuci să numeri zilele de pescuit rămase? Hmmm...

Câţi ani o să mai trăiască Ali?

Îmi place Peleşul iarna. O să mor oare la schi?

Cică sunt un geamăn cu ascendent în Săgetător. Cicluri de 28 de ani, de 12, praguri, călătorii la exterior, alesul, copiii, personalitatea, familia... ah... la ce bun?

Îmi aduc aminte de pozele făcute de Mihai Stănescu fiicei lui, la diverse vârste. Mă obsedează imaginile respective. Dacă le înlănţuieşti pe un carneţel de carton şi le rulezi una câte una pe un creion, făcând paginile să mişte, obţii un bizar desen animat caricatural al propriei persoane?

Cine sunt eu? De unde vin? Păi, de la Slănic, mai nou :)

Unde mă duc? Nu ştiu. Nu mă interesează. Vreau doar să ştiu ce se întâmplă mâine. Nu vreau să pun bani deoparte, nu vreau să plănuiesc concedii, nu vreau să mă gândesc dacă pot avea copii.

Mâine mă duc la munte la schi.

Poimâine înot până la epavă.

După aia, mai vedem.

Te pup, zi de azi.

La revedere zi de mâine.

Ai şi venit?

Ciudat, nu eram pregătită....

I R SNOB

Se întâmplă, cred, ceva, cu noi românii, de câţiva ani încoace. Pare-mi-se că traversăm un proces subtil de evoluţie spre ceea ce, cu ani în urmă, detestam şi admiram în acelaşi timp. Am devenit snobi. Şi aici nu mă refer la snobismul tipic românesc care ne face să ne lăudăm că avem televizorul de ultimă generaţie, mobilul cel mai mic şi maşina cea mai scumpă, ci la snobismul xenofob. Dacă acum 20 de ani tânjeam după caracterul rafinat şi democratic care făcea din orice străin care ne călca meleagurile un semi-zeu, şi ne doream să fim într-o bună zi ca ei, sau, cel puţin într-o primă fază, să mergem la ei şi să uităm de unde venim, astăzi începem din ce în ce mai mult să ne dezvoltăm propriile gusturi, şi am ajuns în situaţia în care să spunem « pffft… e nasol acolo…. am fost eu… serviciile sunt de căcat ! » S-au inversat rolurile şi acum noi suntem nemţii cei muncitori, americanii cei bogaţi, olandezii cei libertini, sau francezii cei rafinaţi, toate la un loc.

Românul de după 2000 merge în concediu peste tot în lume. Nu degeaba avem servicii proaste, barem să avem un motiv să ieşim din ţară şi să vedem ce au de oferit ceilalţi. Românul cheltuie banii în Tunisia, în Dubai, în Peru, în Ţara lui Moş Crăciun, călătoreşte în Japonia, îşi cumpără haine de la francezi şi încălţăminte de la italieni, apoi vine în România şi spune « ah ! ce mizerie ! nu mă mai întorc acolo ». Ne permitem acum să scuipăm în locurile în care înainte nu ne-am fi permis să visăm că vom ajunge. Cât avem dreptate şi cât nu ?

Să luăm cazul Parisului.
Pentru unii, capitală europeană de prestigiu, centru cultural, centru al modei, oraş cu istorie, arhitectură cu personalitate, pe scurt – altceva. Pentru alţii, un simbol al decăderii, o cloacă multinaţională, un oraş murdar şi îmbâcsit.

Nu are sens să detaliez motivele pentru care unii ar privi (încă) Parisul pentru ceea ce e bun în el, drept un oraş frumos. Mai bine mă opresc asupra celei de-a doua categorii. Cei care spun că Parisul este îngrozitor, că ei nu se mai duc acolo niciodată, că au fost surprinşi neplăcut, dacă nu şocaţi etc etc etc. De ce spun ei lucrurile astea ?

* Pentru că la Luvru, Versailles, Turnul Eiffel şi Disney Land se stă la cozi inimaginabile şi pentru că aşteptarea nu-şi merită efortul.
* Pentru că în metrou când intri unde întorci capul sunt negri, musulmani, asiatici şi orice altă naţie, numai francezi nu.
* Pentru că un sandviş costă 4 euro. Pentru că dacă încerci 4 restaurante, la trei din ele vinul este prost, servirea mai mult sau mai puţin corectă şi preţurile piperate.
* Pentru muzica magrebiană care a invadat Parisul
* Pentru că prea multe colţuri de stradă miros a urină.
* Pentru că fac cafea proastă.
* Pentru consumatorismul ieftin din locurile istorice şi pentru puhoiul de turişti care au făcut să se dezvolte industria micilor suveniruri, în totalitate kitsch.
* Pentru că Charles de Gaulle este unul dintre cele mai mizerabile şi aglomerate aeroporturi din lume.
* Pentru că în metrou şi în TGV te sufoci la propriu.
* Pentru că sunt cartiere ca cel latin şi les Halles unde ai senzaţia că ai nimerit în altă dimensiune. Şi nu e una franţuzească, cu siguranţă.
* Pentru că întâlneşti acolo toate lucrurile urâte de care ai fugit în primă fază din Bucureşti, de la cerşetori la hoţi, prostituate şi beţivi.

Dar ce înţelegem noi prin francezi ? Cine-şi închipuie că de la aeroport până în centrul Parisului o să vadă numai filfizoni cu bască şi bretele, eventual cu un acordeon atârnat de gât ? Nu ştiu, probabil cei care au încetat să mai aibă ceva de-a face cu Franţa şi cu civilizaţia franceză de la lecţia « Les vacances a la campagne » din clasa a V-a. De ce ar trebui să fie francezii sinonimi cu eleganţa şi rafinamentul claselor superioare, când nu sunt cu nimic diferiţi de restul europenilor ? De ce ar fi trebuit Parisul să rămână la stadiul în care era acum 60 de ani doar pentru că aşa arăta cel mai bine în poze şi în povestiri ? De ce ar fi bătut Parisul pasul pe loc când restul capitalelor europene şi-au deschis porţile generos şi au lăsat să intre toate culorile de piele şi toate limbile lumii în gazdă ? De ce ar fi trebuit ca Parisul să fie mai curat şi mai aranjat decât alte capitale, când parizienii nu sunt cu nimic mai presus (dimpotrivă) decât alte naţii la capitolul curăţenie şi igienă ? Şi întrebările pot continua.

Cred, şi mi-a fost dat să probez lucrul ăsta, că puţini sunt aceia care iubesc cu patimă fără nici o umbră de regret, respectiv detestă categoric Parisul, fără cale de mijloc. Majoritatea sunt aceia care spun că e frumos, că a meritat văzut, dar că nu s-ar mai întoarce acolo de plăcere. Că la suprafaţă e poleit, iar la fund zace hoitul. « Paris. The most gorgeous place in the world. The city of Light. Romantic and sexy, Paris beckons people from all over the world to bask in its’ splendor. But scratch beneath the surface…” … şi aici ne place nouă să intervenim. Avem, în sfârşit, dreptul de a spune cu cuvintele noastre ce am găsit în spatele gardului vopsit. Şi putem atâta convingere în enumerarea lucrurilor proaste care ne-au surprins în Paris, încât uităm că toate sunt ca o listă deschisă a ce ne aşteaptă pe noi peste câţiva ani. Şi nu suntem nici pe sfert pregătiţi pentru ce vine peste noi. Ne bucurăm că am scăpat de vizele pentru restul Europei ? Foarte bine. Putem să ne plimbăm în voie. Dar în timp ce pe noi ne preocupă unde să ne mai plimbăm pudelii vara asta, în România numărul imigranţilor care depun cereri pentru cetăţeni creşte de la an la an. Şi nu, nu sunt francezi, elveţieni sau americani. Nu ne place mizeria din Paris ? Cui îi place ? Dar la noi treburile stau şi mai rău. Se va spune « da, dar ei sunt o naţie civilizată, avem pretenţii de la ei » - mă bucur că întotdeauna avem pretenţii de la cei de lângă noi, niciodată de la noi. Cozile de la muzee ? Pfft ! Măcar ei le au, şi au grijă de ele. Restaurantele ? Sigur că da, în Bucureşti stăm mai bine. Avem şi multe !

Ce evoluţie ! Cât am aşteptat să putem să spunem şi noi « nnnaaah, nu mă duc la Paris, e… boring ! » Mai rău este că unii din noi nici nu au aşteptat prea mult. Au spus-o direct, de teamă să nu facă parte dintr-un curent prea entuziast, prea optimist, să nu fie consideraţi pămpălăi.

Ca de obicei, în evoluţia tuturor lucrurilor pe planeta asta, what goes up, must go down. Ce era frumos acum 10 ani trebuie să fie hulit astăzi, pentru că altfel nu mai eşti la modă. Este în ton acum să fii anti-orice doar pentru că la un calcul matematic simplu au trecut prea mulţi ani de când toată lumea zice că e mişto. Cine ştie ? Poate asta ne va face să fim mai mult pro-noi ?

Ce ironie… :)

[Later edit]: însemnarea e scrisă ca o reacţie la experienţe personale recente. Şi ca o prelungire firească a sentimentului meu dintotdeauna de a mă găsi "acasă" când ajung la Paris. Nu este deci întâmplătoare alegerea cazului Paris pentru exemplificare. Cine are altă părere, îl/o rog să o expună.

Jimmy the parquet cleaner

Ţin pe această cale să mulţumesc neobositului şi neostoitului Jimmy pentru eforturile sale suprapisiceşti de a păstra curăţenia şi ordinea în casă. Îi mulţumesc de asemenea pentru minunatele sale descoperiri, fără de care cutia mea de bijuterii ar fi fost mai săracă. Dacă aş fi ştiut că se pricepe atât de bine la măturat câlţii de sub mobilă şi la adunat pixurile, brichetele şi agrafele rătăcite pe sub canapele, nu aş mai fi angajat nici o femeie de serviciu. De asemenea, dacă aş fi ştiut că el, cu lăbuţele sale, poate să aducă din adâncul fundului dulapului brăţara din piele pierdută acum două luni şi cerceii "rătăciţi" acum trei, nu l-aş mai fi bătut cu băţul la momentul respectiv. Este totuşi foarte posibil ca descoperirile recente să fie rezultatul terapiei de atunci. Sau e doar norocul meu. Sper din tot sufletul să mai facă scamatorii de genul acesta în viitorul foarte apropiat, poate dezlipeşte şi de pe sub maşina de spălat chestii căzute şi uitate acolo. Sper doar să se întâmple foarte foarte rapid, pentru că creşte atât de repede încât nu cred că prinde toamna la dimensiunile actuale. Acum vreo săptămână căutam făraşul din bucătărie şi nu-l găseam. Mai aveam unul, deci m-am folosit de înlocuitor pentru moment. Şi aşa câteva zile la rând. Astăzi când am ajuns acasă l-am găsit fix în mijlocul bucătăriei. Mulţumesc Jimmy.

Îi mulţumesc şi pentru serviciul de lustruire de parchet pe care îl face zilnic. Este adevărat că nu se foloseşte exclusiv de blana lui pentru munca asta de jos. Nuuu, el este un animal evoluat. A învăţat să folosească unelte. În curând o să-şi sculpteze propriile ustensile şi o să-l găsesc udând florile sau spălând geamurile. Până atunci însă utilizează intens renuţul de pluş de la Andreea: se pune pe burtă, cu lăbuţele flexate a pândă, burta lipită de parchet, dar un pic săltată, urechile pe spate, coada zburlită, botul înfipt în renuţ, ochii maaari maaaari, şi împinge înainte biata jucărie, ascunzându-se în acelaşi timp în spatele ei. Face în acest fel două lucruri de importanţă capitală: o pândeşte pe Ali de la adăpostul pluşuleţului, astfel încât atacul final să o ia prin surprindere, şi şterge parchetul pe toată lungimea şi lăţimea lui, spre fericirea mea. Bietul renuţ stă acum cu faţa la podea, în spatele canapelei, după ce a fost călcat în picioare generos de cele două bestii. Mă gândesc să-i înfig un băţ şi să-l folosesc ca mop după ce n-o să mai fie de interes pentru Jimmy....hmmm?

Brzo!

Prietenia între popoarele român şi bulgar funcţionează.

Iată reţeta: se ia o plajă pustie din Bulgaria, preferabil cu nisip foarte fin şi ierburi pârlite pe alocuri, se dă o maşină mică cu cauciucuri de vară, uşoară, sprintenă, făcută toată dintr-o caroserie care se dezmembrează dacă tragi un pic de ea şi doi cretini care au senzaţia că sunt cu jeep-ul. Neapărat: maşina trebuie să fie împrumutată.

Se merge binişor pe drum bătătorit până se remarcă un drum pe nisip până pe plajă. Se virează brusc spre drumuleţ pe principiul „acţionăm, nu gândim” şi se regretă imediat după. „Imediat după” se defineşte în termeni de câteva secunde, două-trei maxim.

După această etapă pregătitoare, se trece la acţiunea propriu-zisă: se face schimb de şoferi, se îngenunchează în nisip şi se sapă cu mâinile goale găuri pentru roţi.

Se ambalează „uşor! uşor! nu tura mult! aşa! încă un pic!” Se înjură, după modelul „futu-i *** ” Operaţiunile se repetă ritmic de ambele părţi ale maşinuţei. Din când în când se înghite nisip cu polonicul, se clipeşte des şi buimac, se şterge nisipul de pe faţă, le linge sarea de pe buze şi se trece la o nouă rundă de „stai! nu încă.... aşa... acum.... uşor.... hopa! futu-i! *** ” Nisipul trebuie să fie foarte fin, maşina foarte uşoară, mâinile foarte dibace, tricoul foarte transpirat şi pantalonii foarte juliţi în genunchi ca să fie reţeta cum scrie la carte. Buun.

Se trage de aripa din faţă a maşinuţei şi se rămâne obligatoriu cu spoilerul în mână. Se lasă pe mai târziu reasamblarea sub deviza "lasă că vedem mai încolo" şi se comentează ceva de genul "i-am stricat maşina, să vezi ce ne face".

Se ia în considerare „hai să le cerem ajutorul ălora”, nu înainte de a fi repetat schemele de mai sus de cel puţin patru-cinci ori.

Se merge la cele-două-jeepuri-impresionante-parcate-la-umbră-de-copac-100-de-metri-mai-incolo şi se negociază cu un grup de bulgari. Grupul de bulgari trebuie să fie neapărat nudişti.

Se aşteaptă colacul de salvare de la naţiunea vecină şi prietenă. Se ia în considerare că grupul de vecini cu ceafa groasă trebuie să fie compus din mama/tata/suficienţi copii + câine gudurător şi curios, altfel reţeta nu reuşeşte.

Se schimbă politeţuri şi se trece la fapte.

Se caută timp de 5 minute minim prin portbagajul plin de ziare, reviste, pantofi, pungi, dosare, şosete, ochelari de soare, şepci, peturi, bonuri şurubelul minune care serveşte remorcării maşinuţei celei uşoare.

Se dă roată obligatoriu şi printre scaunele maşinii şi se trece în revistă colecţia de cd-uri, brichete, hands-free-uri, cosmetice, ziare, pungi de rafie, ţigări, pliante, tricouri, chei, acte, bani doar doar s-o găsi poate pe acolo şurubelul, după care se renunţă.

Se trece şufa rezistentă a bulgarului cu jeep-ul peste puntea maşinuţei şi se remorchează aşa, că n-avem alte posibilităţi.

Se trage un picuţ, se mai îndreaptă, se mai virează un pic, se ambalează în marşarier, se repune pe linia de plutire şi se iese din nisipul cel fin în mai puţin de 2 minute.

La final se strânge mâna cu vecinii prieteni, se rîde mânzeşte şi se formulează pentru a n-a oară scuze pentru imbecilismul care a cauzat toată tevatura, se face schimb de cărţi de vizită şi gata.

Se serveşte fierbinte pe înserat, cu hainele pline de transpiraţie şi de nisip, la răscruce de nicăieri, între soarele care apune şi luna care răsare. Se răsuflă şi se face baie în mare.

Eventual cu castraveţi.

Despre cacofonii, aşa, în general

Avem tendinţa să folosim o grămadă de cuvinte inutile, doar de chichi, ca să ne complicăm limbajul. Auzim prin jurul nostru că se "uzitează" şi hop! şi noi să le folosim. Şi uite-aşa se clădeşte limba noastră ca o comoară. Aşa a ajuns românul să folosească extensiv cuvinte ca "consens", "carosabil", "fonduri structurale" şi alte drăcovenii asemănătoare. Nu că ar şti lumea ce e una, ce e alta, dar sună bine să le foloseşti.

De aceleaşi favoruri se bucură şi micile formaţiuni cum ar fi "de către" în loc de "de" simplu sau "ca şi" în loc de "ca" (chiar dacă nu e vorba de nici o cacofonie la mijloc).

În urmă cu câteva luni o fostă colegă îmi semnala că alăturarea a două cuvinte ale căror silabe de final, respectiv de început, sunt asemănătoare, se numeşte tot cacofonie, indiferent de sunetele dublate. Măi să fie, am zis, eu, chiar aşa paranoici am devenit? Şi ce e rău să spui "am fost la lansarea nuş'care"? "E o cacofonie", mi-a precizat colega. O lalofonie deci. Prin extensie, înseamnă că formaţiunea "lala" are aceeaşi conotaţie urâtă ca "caca" (observaţi vă rog dubla cacofonie din fraza anterioară). Mă bucur deci să aflu că vocabularul murdar al limbii române cunoaşte o evoluţie spectaculoasă. Îl îmbogăţim pe zi ce trece cu noi şi noi cuvinte obscene. Lala, rere, tete, sasa, cici. Vreau să ştiu totuşi de ce nu este documentată ca formaţiune nerecomandată pipofonia, sau pipifonia. Pornind de la raţiunea cacofoniei, nu ar trebui să evităm construcţiile de tipul "copii pioşi"? În anumite medii, îmi închipui deja că "lala" este o injurie de cea mai joasă speţă. Aştept cu nerăbdare ziua în care ni se va recomanda evitarea rerofoniilor de genul "aplicare retroactivă", pe motivul că "rere" este un cuvânt murdar, a alalofoniilor de genul "principiul fundamental al", a ororofoniilor - "noilor organizaţii" (aici mi se pare logic, nu? e vorba de o oroare), a sasofoniilor (eşti sasalău, nu e de bine) - "fiica sa s-a...", a şişofoniilor (e cu şişuri, nu te bagi) - "roşii şi castraveţi", a lulufoniilor - "calu' lu' Mihai Viteazu'" etc.

Astfel, dacă vom şti din capul locului ce nu e bine să foloseşti într-o discuţie elevată, vom avea în schimb un câştig pe partea argoului. Nu ne vom mai limita la a folosi anostele cuvinte de alint "popo" sau "caca" şi vom atinge noi orizonturi obscene cu "lolo" sau "veve". Iar oamenii alintaţi Titi sau Mimi se vor ascunde pe stradă când vor fi strigaţi şi lumea îi va arăta cu degetul şi va zice: "hăă hăăăă! Ce nume murdare au ăştia.... hăăăă..."

Nu în ultimul rând dacă vom dori să fim deosebit de obsceni, vom putea construi chiar fraze elaborate, compuse din mai multe cacofonii murdare, după exemplul "mama sa s-a căcat". Iată o realizare frazeologică de excepţie! Şi genul de exprimare pentru care mame grijulii de pretutindeni vor acoperi gingaş urechiuşele copiilor lor, să nu auză bieţii hal de exprimare pe stradă. Huo!

Oare "...sm sm..." este o smasmofonie??

Povestea cu frigideru'

N-am putut niciodată să:

- prind o muscă cu mâna goală (chiar acum mi se învârt vreo două prin faţa ochilor - de la povestea cu frigiderul - şi nu reuşesc să scap de dânsele)

- mănânc seminţe ca Mărgelatu' (le bagi cu tot cu coajă în gură, le molfăi un pic şi separi chestiile interesante de coajă direct în gură.... nnnnnnaaaaaaaaaaaah)

- fluier cu degetele în gură (iese numai un soi de pfiu pfiu fără succes)

Iată-mă om matur şi fără a fi reuşit să realizez măcar atâta lucru în viaţă.

Care e povestea cu frigiderul?

Bătrânul Zil al bunică-mii a binevoit să-şi ia concediu fără plată fix pe căldurile astea. Aşa că a fost înlocuit, e drept fără pompă, din respect pentru deceniile în care a fost un fidel slujitor. Până să-i vină însă înlocuitorul de la magazin, au trecut vreo trei zile în care tot ce aveam mai de preţ a fost etalat pe masa din bucătărie şi a aşteptat aşa, la peste 30 de grade, venirea noului frigi-frigi. Aşa se explică drăguţele drosophile care nu mai contenesc acum să roiască înebunite prin toată casa, căutând strugurii şi nectarinele din care s-au tot înfruptat de două zile încoace. Ei, ghinion, drăguţelor. Am deschis toate geamurile şi tot nu ies, ale dracului, afară. Parcă ar şti :) Şi pentru că stau în casă în beznă şi scriu la laptop, normal că-şi găsesc de lucru prin faţa ecranului şi tot mă enervează pe mine.

Oare cât trăieşte o drosophilă? Ar fi trebuit să ştiu de la biologie, e adevărat.

2! Stai jos!

Deh, măcar ştiu că oaia are 8 cromozomi.

Şi că 0 dă la toată lumea şi AB4 primeşte de la toţi.

La curte, birjaar!

Săptămâna trecută, la ceas de seară, mi-a venit brusc inspiraţia că mirosul şi debandada din casă nu mai pot continua la nesfârşit, deci la un calcul simplu reieşea că o pisică mai puţin ar fi dat, cel puţin parţial, nişte rezultate mai bune la hectar. Mai puţină caca, mai puţin dezmăţ, mai puţine chelălăituri şi încăierări. Care încăierări rezultau inevitabil în împrăştierea bijuteriilor de care dispun prin toate colţurile dormitorului, rostogolirea lor - dar de cele mai multe ori a unor bucăţi din ele, sniff snifffff - până prin sufragerie, cu mari şanse să fie de găsit după săptămâni de căutări prin spatele maşinii de spălat din baie sau sub covorul de lângă uşă. Aşadar am zis "stop!". Afară! Afară cu pisicile din ţară! Şi mi-a căşunat pe Ochişor, cea de-a doua sosită, pe care de mult nu prea o mai suportam. Şi consideram eu că de vină pentru desele certuri cu Jimmy nu putea fi decât ea (sămânţă de scandal, femeile astea... offf... offff.....).

Am luat rucsacul în spinare, am vârât Ochişorul şi am tras fermoarul peste. Am încălecat pe-o şea (ha!) şi m-am îndreptat spre cartierul de case în care stă maică-mea.

Prin dreptul bisericii Bazilescu (asta e pentru cine a auzit de cartierul Bucureştii-Noi) am dat de un taximetrist care rula cam cu 5 km la oră şi era deosebit de preocupat să-şi mângâie şi să-şi drăgălăşească partenera de drum. Eu, cu bicicleta, m-am gândit că nu se cade să-l depăşesc, că oricum voiam să fac pe prima stradă la dreapta. Şi am aşteptat cuminte în spatele lui, e adevărat că şerpuiam ameninţător în încercarea de a ţine direcţia cât de cât stabilă la viteza aceea. Ajunsă la colţ de stradă văd că musiu dă şi el de volan dreapta pe strada mea. Hait! Na că n-am scăpat de dânsul! În tot acest timp nea taximetristu' nu s-a uitat deloc în retrovizoare (check: don't forget to buy a bell and a night light). Cum spuneam, mă dau în dreapta, hop! şi taximetristu' în dreapta. Aştept un picuţ să văz ce face, văd că nici gând să meargă mai repede, decid să-l depăşesc prin stânga şi să-mi văd de drum. Mă avânt spre mijlocul străzii şi când mi-era aplombul mai în floare domnu' decide că a mers prea mult şi că probabil e cazul să se odihnească niţel. Calcă frâna, iar eu mijesc ochii şi apuc doar să mă văd catapultată peste portbagajul lui şi făcută grămadă cu tot cu bicicletă la câţiva centimetri de roata lui din spate. Mă ridic înjurând de mama focului şi încep să împrăştii cu generozitate puli şi morţi şi cristoşi şi mame şi răniţi şi căcaţi şi nenorociţi, iar pe alocuri, unde mamele şi răniţii se repetau prea des, reluam partitura până la epuizare. Liantul era, binenţeles, verbul "a fute". Frumos verb, n-am ce zice. Numai că taximetristul ştia şi el acelaşi cântec, şi ne-am pomenit împroşcându-ne unul pe celălalt cu invective plictisitor de asemănătoare, diferea doar genul :) Mă întreabă de ce înjur. Îmi stăpânesc pornirea vikingică de a înşfăca bicicleta şi de a i-o plasa drept între ochi şi îi spun "de plăcere futu-te-n gură!" "Mă simt deosebit, de-aia înjur!" El ripostează şi insistă să ştie de ce nu mă uit pe unde merg şi de ce nu merg pe trotuar. Eu îl rog să meargă el pe trotuar cu Loganul lui şi să-mi spună dacă are pe unde să se suie şi să circule. Decidem amândoi totuşi că e mai practic să ne înjurăm decât să facem teoria regulilor de circulaţie aşa că îi doresc să trăiască senzaţia de a fi aruncat peste capota unei maşini. Domnu' se umflă şi dă să se repeadă spre mine, tras cu disperare de prietena lui care se străduie din răsputeri să-l ţie. Îl întreb dacă i-a trecut prin cap vreo secundă să mă întrebe dacă sângerez sau dacă mi-am spart capul, dar în timp ce perorez aceste intrebări retorice realizez că faptul că sunt pusă pe harţă şi gata de lupta finală nu-l va face pe domnul cu pricina decât să concluzioneze că sunt sănătoasă tun şi că probabil am o doagă lipsă. Drept pentru care şedinţa se termină cu încă o sesiune de morţi şi de căcaţi, cărora nu le mai pot pune stavilă, iar omul renunţă la orice război cu femeia nebună şi se suie la volan şi pleacă. Înjurând în continuare tot neamul taximetriştilor, al deţinătorilor de Dacii şi al naţiunii conlocuitoare de culoare m-am umplut de draci şi de ulei negru de la lanţul bicicletei în încercarea de a readuce bicicleta pe linia de plutire. În momentul acela am realizat că în sacul din spinare aveam o pisică, pe care căzusem şi probabil era storcită toată. Am luat sacul de jos şi am constatat că mişcă, deci am decis să-mi văd de drum. M-am pictat pe faţă şi pe braţe cu vaselină şi am pornit scârţâind spre maică-mea. Atunci am realizat că piciorul drept mă doare îngrozitor şi că probabil o să descopăr nişte vânătăi de toată frumuseţea a doua zi.

Am mai mers o vreme, am găsit o curte fără câini şi oarecum ferită, am dat drumul la bestia din sac şi am lăsat-o pe stâlpul unui gard. Nu a părut nici surprinsă nici supărată. Probabil comparativ cu experienţa din sac libertatea de pe gard era un vis împlinit. Am mângâiat-o a părere de rău şi am pupat-o pe cap şi în bot. S-a cuibărit cu coada sub fund şi a rămas acolo privindu-mă cu ochi curioşi. Nu a încercat să vină spre mine când m-am îndreptat spre bicicletă. A stat acolo şi m-a petrecut cu privirea. M-am dus la maică-mea plângând şi de furie şi de părere de rău şi m-am oprit direct în baie. M-am calmat încetul cu încetul şi când m-am întors acasă mai târziu nu am putut decât să mă simt vinovată pentru tot ceea ce se întâmplase, şi să simt cumva că accidentul fusese pedeapsa mea pentru ce făcusem.

Îmi pare rău Ochişor.

[later edit]

Sunt plină de vânătăi de la coapsă până la gleznă.

Dragă Mioriţă

Dragă Mioriţă,

M-am întors, după cum bine au scris ziarele de pretutindeni, în sfârşit, în ţară. Am revenit, cu alaiul ce mi se cuvenea, acasă.

La început îmi propusesem să scriu zilnic ce mi se întâmpla notabil în mica mea incursiune în ţara broscoilor. Dar pentru că timpul de scris pe blog se limita la o amărâtă de jumătate de oră, şi aia în fugă, la sfârşitul zilei, nu am avut chef să mai povestesc nimic. Acum că au trecut cele trei săptămâni, I don't quite see the point any more.

Aşa că o să o iau pe sărite, şi o să povestesc ce-mi aduc aminte.

Un episod ar fi cel cu cartela.

Mi-am propus să-mi iau o cartelă pre-pay ca să am de pe ce vorbi în voie. Trec peste faptul că individul de la magazinul GSM mi-a oferit amabil o cartelă la "doar 20 de euro" pe care mi-a vândut-o apoi la 30 de euro, pentru că încurcase oferta şi apucase să-mi completeze fişa. Trec şi peste faptul că pentru a o procura nu mă puteam adresa decât unei reprezentanţe GSM şi altundeva nu. Am să încerc să uit şi faptul că procedura a durat nici mai mult nici mai puţin decât o jumătate de oră, timp în care am fost fotografiată din toate unghiurile şi mi s-au pus întrebări din cele mai ciudate, şi astea pentru o amărâtă de cartelă pre-pay. După o luptă crâncenă cu mine însămi să nu izbucnesc în ţipete, am reuşit să trec cu bine proba "cumpără-o-cartelă-pre-pay-în-Franţa-şi-să-vezi-ce-o-să-te-distrezi" şi mi-am văzut liniştită de convorbirile mele naţionale.

Primul hop, şi care s-a dovedit a fi şi insurmontabil, a fost acela că nu-mi puteam dezactiva căsuţa vocală. Evident că orice firmă de telefonie mobilă procedează în acelaşi mod cretin, vânzându-ţi la pachet cu cartela ocazia ca toţi amicii care te sună să înjure copios robotul telefonic. Am încercat să sun la relaţii cu clienţii, după ce m-am convins că telefonul (care era al meu, mind you) nu avea nici un fel de deviere de apel activă. Deşi ţineam în mână o cutie plină cu fel de fel de pliante şi cărţulici frumos colorate care conţineau informaţii despre compania de telefonie mobilă, nu m-am putut folosi decât de numărul de relaţii cu clienţii. Ca orice consumator păţit, am întors pliantele pe toate feţele în căutarea unei informaţii privitoare la costul apelului. Nu scria nimic. Am sunat deci la relaţiile cu clienţii. Şi a-nceput. Cu oferte, cu reduceri, cu hau, cu bau, nimic de mesageria mea. Cu greu am ajuns să aflu şi ce tastă să apăs pentru configurarea mesageriei vocale. Din momentul ăla a început dansul. Ba apasă 1, ba 2, ba revino la meniu că nu pricepusem, iar 1, iar 2, aha, deci era corect, revino 1, bagă 3 în loc de 2, taca-taca, mesageria mea vocală pe nicăieri. Cum să configurezi, cum să asculţi, dar nimic despre cum să dezactivezi. După un circ care a durat câteva minute bune, am decis că trebuie să mă contectez cu cineva să mă lămurească. Şi am mai vâslit un pic prin noianul de informaţii, ajunsesem să compun ceva de genul 13212*12*13*211322*90 pe ecranul telefonului şi mă plictisisem, dar am ajuns în sfârşit să aud din gura doamnei robot că mă va conecta cu maaare plăcere la un operator, şi că mă avertizează că se taxează cu costul unui apel local. Hait! Adica cum vine asta? Furioasă, am renunţat şi la robot şi la mesaje şi la doamnă şi la telefon şi l-am aruncat dracului cât colo. Şi cu mesageria am şi rămas până am plecat de acolo.

Al doilea hop. Costul apelului. B. m-a informat cu bucurie în glas că pe mine mă costa la fel un apel local de pe cartelă cât de pe abonamentul meu românesc în ţară. Cu roaming. În jur de 50 de cenţi. Am ridicat din umeri. Ce să le fac? Nu eu stabilesc tarifele. Dă-i dracului.

Apoi, o chestie haioasă. La nici o zi după ce mi-am luat cartela, am început să mă bucur din plin de serviciile oferite de cartela pre-pay. Primesc un mesaj. Mă uit: "Sunt Cynthia, şi sunt umedă şi fierbinte, sună la ..." M-am frecat la ochi nevenindu-mi să cred. Mda... M-am simţit iubită :)

Data viitoare daca mi se mai întâmplă, vreau să fie un nume de bărbat. Nu ştiu de ce, dar Cynthia nu părea prea masculin :) Asta e discriminare. De ce să fie mesajele astea doar pentru bărbaţi? :)) Să primescc un "...ah, oh... sunt Ciryl şi mi-e foame... nu vrei să mâncăm o pizza împreună?" hihi :))

A bientot...

28

Vineri. Căldură, zi plină. Telefon. Grabă, bagaj la repezeală, un moment de repaos furat între o periuţă de dinţi şi un prosop înfundat în geantă. Pisici la tot pasul. O coadă stufoasă de Ali matură şi tacticoasă trecând pe sub linia patului şi dispărând într-un unghi de parchet. Ochişor şi Jimmy, într-o luptă perpetuă. Îngheţată Nirvana în congelator, pe jumătate topită. Week-end la mare.

Sâmbătă. Somn. Soare. Magicianul. Mură. Nectarine. Struguri. Umbră. Cearşafuri albe. Drum de seară. "Hei, omule de nea". La mulţi ani. Un sărut furat peste bancheta din spate a maşinii. Prosoape ude, nisip, vin roşu, chitări, narghilea, mare limpede.

Duminică. Mare. Înorat. Bălăceală. Pica-pica, steluţe la suprafaţa apei. Ploaie torenţială. Un ceai cald, un prosop ud. Salată de fructe, Flori şi o frântură de viaţă în Spania, căldură, încă o tură de îngheţată.

Bucureşti - câh. Noapte. Linişte. O mână aruncată peste un spate gol, senzaţia pielii în buricele degetelor. Jimmy atingând pufos şi torcător mâna căzută peste marginea patului. Tramvaie. Depou. Linişte.

La mulţi ani.

Listă

Chestii noi care au intrat în inventarul umilei mele case:

Bicicleta
Jimmy

Ar mai fi cutia cu Nirvana, dar nu am poză. Am mâncat-o.

Nirvana.

Nu poza.

Trebuie să fie ILEGAL să faci o îngheţată atât de bună ca Nirvana Pralines&Cream.

Hmmm....

Am tot încercat să scriu o însemnare, dar este prima dată când nu reuşesc din prima să exprim ce simt. Mi se pare o nedreptate, şi mă supăr, cum nu cred că m-am supărat până acum. Adică mi s-a întâmplat să vreau să scriu ceva, să iasă prost, şi să renunţ cu totul. Am mers tot timpul pe ideea că scriu pentru că am chef şi-mi face plăcere, şi nu pentru rezultatul în sine. Nu studiez însemnarea înainte să o public, cel puţin nu mai mult decât este decent, ca să corectez greşelile de ortografie şi să intre frumos în pagină. În rest, mă aşez la tastatură, scriu ce scriu, public, şi am terminat bâlciul. Nu am făcut niciodată nici o ciornă. Până acum. Şi acum nu fac altceva decât să mă uit la blestemata de ciornă, la cum am început-o, şi să realizez că VREAU să scriu lucrul ăsta, dar că nu-l scriu bine. Şi este atât de important pentru mine, încât ştiu că-i datorez măcar atâta lucru: să iasă bine. Vreau să scriu despre distanţa dintre ani, despre epava din Vamă de anul trecut şi despre epava de anul ăsta. Despre asta vreau să scriu. Anul trecut a fost pentru prima dată când m-am uitat la epavă cu sentimentul că ŞTIU că este acolo, pentru că până atunci nu o priveam decât ca pe un element al decorului. O priveam, dar nu o vedeam. Sau o vedeam, dar nu reprezenta nimic interesant. Un pic cam ca o stâncă. Nimic special.

Exista, atunci ca şi acum, în mine, o decenţă a admiratorului-care-nu-e-fan, a studentului-care-nu-vrea-bursă. Mă mulţumeam cu satisfacţia privitorului care nu are curaj să atingă o sculptură celebră. N-am ştiut că în urma gestului de a întinde mâna şi a atinge pânza unui tablou nu te alegi doar cu senzaţia tactilă specială de a fi atins frumuseţea ci şi cu minunata senzaţie că gestul tău te face puternic. Că e nevoie de curaj pentru a întinde mâna. Că eşti altfel decât cei care se mulţumesc să privească. Numai rezultatul.

Aşa m-am simţit eu anul trecut, într-o zi de august. M-am alăturat unui mic grup care înota până la epavă. Iniţial am zis "da, merg şi eu" şi am ţâşnit în picioare gândindu-mă că trebuie să fac chestia asta, că ar fi interesant, şi că nu pot să nu profit de ocazia asta. Cu cine altcineva aş fi avut eu ocazia să merg înot atâta drum? Nu mai înotasem niciodată atât de mult. Alegeam să sar cu paraşuta deşi nu făcusem decât pregătire teoretică. Poate comparaţia e un pic deplasată, dar nu eram departe. A şti să înoţi şi a înota doar lungimea unui bazin, ca la capătul lui să te bucuri că simţi gresia sub picioare nu înseamnă neapărat că eşti pregătiti să înoţi 30 de bazine fără oprire. N-am ezitat, şi am pornit la "înot" cu oamenii. Nu mi-a fost uşor. Dar nici imposibil. Şi pe măsură ce mă opinteam mai tare şi mă ţineam să nu rămân în urmă, realizam că treceam un prag al încrederii în mine pe care nu-l atinsesem niciodată. Şi mă forţam să rezist până la capăt. Şi până la urmă nu a fost cine ştie ce. Mă gândeam doar că nu poate fi aşa de greu, la urma urmei cei cu care mergeam înot păreau să o fi făcut de nenumărate ori şi nu păreau prea îngrijoraţi. Realizam în acelaşi timp ce în urmă eram dacă mă gândeam la o blestemată de partidă înot ca la un lucru atât de mare, când oamenii aceia rîdeau şi povesteau chestii în timp ce înotau.

Am ajuns la epavă. Nu-mi aduc aminte să fi simţit deseori atât de puternic senzaţia că eşti o chestie mică ce poate fi strivită într-o clipă de forţe cu mult mai puternice decât tine. Mă uitam la catargul ruginit şi mă închipuiam supravieţuind acolo zile sau săptămâni în şir. În final am făcut câteva sărituri în apă, de pe urma cărora m-am ales, ca o proastă, cu nişte dureri la coloană de care nu am scăpat nici acum, dar nu a contat. Şi nu cred că voi regreta vreodată. M-am simţit puternică. Şi bine.

Ce deziluzie anul acesta. Epava nu mai este ce era anul trecut. O bucată din ea s-a desprins şi a căzut sub apă. Ce a mai rămas a luat-o la vale şi este mai înclinată decât era anul trecut. Ca să urci acolo unde am stat anul trecut în fund, cu genunchii cuprinşi cu mâna, şi m-am uitat la mal, de la stânga la dreapta, şi m-am simţit atât de bine, trebuie să o iei un pic de-a buşilea, iar cum am stat eu nu mai poţi sta. Unghiul e prea mare. Nu am vrut să-mi pară rău. Nu am vrut să mi se pară urâtă. Dar aşa a fost. La jumătatea drumului spre epavă am realizat că nu mă sperie distanţa până acolo, chiar a fost incredibil de uşor, de odihnitor, ci faptul că nu o să o mai găsesc cum era. Că o să fie doar o bucăţică din frumuseţea care m-a încântat anul trecut. Şi aşa a fost. Simţeam ca şi cum aş fi venit acasă şi aş fi găsit casa arzând din temelii. Ca şi cum anul ce a trecut ar fi fost în bucata care stă acum sub apă. Cum să saluţi aşa ceva? Să-i spui: "bună, sunt eu, ce mă bucur că nu ai dispărut cu totul...." sau să oftezi "bună, ah, doar atât a mai rămas din tine...?" Îngrozitor de trist. Îngrozitor de puţin. Ştiu că a fost atâţia ani nemişcată, şi acum brusc s-a înjumătăţit. Mă sperie lucrul ăsta. Câţi ani vor mai fi până nu va mai fi deloc? Anul trecut am trăiat bucuria pe care numai un copil poate să o aibă când ştie că are dosiţi în puşculiţă bani pentru o îngheţată. Tot drumul până la ea, şi acea oră petrecută pe puntea ei. M-am bucurat cu bucuria mea, fără să-i las pe alţii să o vadă, şi am crezut în mine mai mult decât îmi fusese dat să cred până atunci. M-am simţit deasupra tuturor, deasupra mea, deasupra tuturor momentelor dificile trecute şi care aveau să vină. Am fost satisfăcută de mine. Şi de atunci mă întorc inconştient la momentul acela şi îl privesc în momentele mele de singurătate cu satisfacţie şi cu poftă. Şi-mi dau seama că mai vreau unul. Mai vreau un moment real, al meu cu mine şi pentru mine. Dar epava nu mai e cum era anul trecut.

Oare trebuie să-mi găsesc o altă epavă?

Cu liftul

Ce ţi-e şi cu tehnologia asta...

Clădirea de birouri în care prestez săptămîna asta are neşte lifturi demne de o construcţie mai de soi. Să mă explic. Ele, lifturile, sunt 6. Nici unul nu e niciodată la parter. Nici unul nu e niciodată la 12. Nici unul nu e niciodată nicăieri. Dacă stau să mă gîndesc, nu am văzut niciodată două lifturi deschise la acelaşi etaj în acelaşi timp. Ceea ce mă face să mă gîndesc că de fapt e un singur lift, care, în spatele frumoaselor uşi de aluminiu sau de mai ştiu eu ce material se foloseşte în industria constructoare de lifturi în ziua de azi, face nişte scheme complicate pe verticală şi pe orizontală, şi sare de pe şine, schimbă cabluri, ca un veritabil SpiderMan al lifturilor, murmurînd ca pentru sine "apel de la parter, uşa 4! trebuie să fug!"

Sistemul de chemare a lifturilor este şi el deosebit. Există cîteva console cu butoane mari şi cărnoase, în dreptul cărora te postezi cînd te apucă un puseu violent de luat liftul, şi tastezi spre exemplu 9. Etajul la care doreşti să ajungi. După care aştepţi ca afişajul deosebit de inteligent al acestei industrii liftiere să-ţi afişeze uşa la care să te aşezi ca să-ţi vină liftul. Uşă la care te aşezi, şi-ţi vine. Cheful să o iei la fugă pe cîmpia din spatele clădirii, să-ţi tai venele, să îi omori pe turcii care au construit-o şi au ales sistemul ăsta blestemat de lifturi. Orice, numai liftul nu vine. Liftul are treabă pe alte meleaguri. Pînă vine el eşti deja ud (în cazul în care aveai nevoie la budă), deja în întîrziere (dacă aveai o întîlnire) şi deja divorţat (dacă aveai o nuntă programată la etajul al 11-lea). Asta pentru oamenii care lucrează în clădire.

Mai există varianta în care eşti un începător în ale liftului, şi cînd ajungi prima dată în holul cu multe uşi de lift, deschizi gura într-un început de rînjet tîmp, laşi să curgă o bală mică în faţa cuceririlor tehnice care au făcut posibilă naşterea unui astfel de Volvo al lifturilor, şi te duci la prima uşă de lift. Cauţi, ca bou', un buton cu "sus" şi "jos", ca la mai toate lifturile cunoscute, şi constaţi că ai doar consola minunată, ca un telefon, cu cifre, steluţe şi diezuri care mai de care mai frumoase. Şi un afişaj. Şi stai. Şi trece un micuţ funcţionar de bancă pe lîngă tine, tastează din viteză un 2, aşteaptă să vază ce îi ghiceşte oracolul lifturilor, ţuguie buzele într-o repetare fugară a "E"-ului afişat de consolă, şi se înfiinţează în dreptul uşii indicate. Ochii tăi sclipesc invadaţi de inteligenţa sistemului, şi ca o maimuţă tastezi 8-ul care te interesează pe tine. Afişajul zice "E" şi faci şi tu ca funcţionarul antemenţionat. La capătul unei aşteptări de 3 generaţii şi o urcare cu liftul tapetat cu oglinzi jenant de precise ajungi sus şi esti brusc satisfăcut.

Dacă însă eşti din categoria oamenilor ca Bondan, tastezi de exemplu "0" cînd eşti la parter. SpiderLift inspiră adînc, sub acoperirea întunericului în care îşi duce, zi de zi, existenţa ternă, şi exclamă: "WTF?!?" Şi dintr-o mişcare abia perceptibilă a buricului degetului mic comandă afişajului consolei pe care şi-a depus Bondan degeţelul în urmă cu trei milisecunde două mari semne de întrebare. Bondan, convins, mai tastează o dată "0". Semnele de întrebare persistă. Ne luăm totuşi seama şi tastăm "8". SpiderLift clipeşte a înţelegere şi-şi face datoria: "F". Apoi se avîntă către următoarea destinaţie. To boldly go where no elevator has ever gone before.

Am uitat de unde începusem. Ah, da. Spuneam că sunt nişte lifturi foarte frumoase. Dar complet inutile. Sunt 6. Şi la parter sunt dimineaţa 879 de indivizi dornici să meargă la lucru. Şi toţi URCĂ. Şi toţi tastează cîte un etaj. Şi tuturor le afişează aceeaşi literă. Şi toţi aşteaptă ca proştii în dreptul aceleiaşi uşi. Care uşă se deschide după ce ar fi avut timp să urce şi să coboare de două ori un lift într-un bloc de 10 etaje din Berceni. Nu poţi să te urci în alt lift decît cel pe care ţi-l indică afişajul, pentru că rişti ca liftul să nu se oprească la etajul dorit de tine. Lifturile sunt programate să se oprească numai la etajele tastate pe consolă. N-ai tastat, nu primeşti. Tastezi, trebuie să aştepţi. Dacă ajunge din greşeală un lift la parter în timp ce tu aştepţi cu ceilalţi 878 de fraieri liftul "B", acel lift nu este pentru tine. Şi nici nu-l poţi lua. De ce? Pentru că nu-l meriţi. El este pentru alţii care probabil se dau cu capul de pereţii de la etajele 7, 11 şi 12 de vreun sfert de oră. În rest nu se mai întîmplă nimic. Dacă totuşi sistemul minunat se prinde că un pic peste o jumătate de milion de funcţionari doresc să urce la 9, după ce coada la uşa "B" a atins lungimi nebănuite, consimte să informeze tastatorii veniţi mai pe urmă să se aşeze la uşa "A". Şi schema se repetă.

Ieri am greşit. Am uitat că mă aflu într-un sistem şi că trebuie să mă supun lui. Şi, fiind la etajul 8, am procedat conform regulamentului, şi am aşteptat liftul "F" (ca o paranteză, se pare că de la 0 la 8 şi invers numai F prestează. Probabil că e ca trenurile. Mai ştii?) Şi gîndindu-mă la alte chestii, am uitat că nu am voie să mă uit la alt lift decît la liftul ales pentru mine de sistem. S-a deschis o uşă undeva în perimetrul holului, şi m-am băgat în lift. În lift un domn. Domnul urca la 11. Uşile s-au închis. M-am prins prea tîrziu că am făcut greşeala vieţii mele. Am urcat la 11. Acolo, pentru că în lift nu există buton de etaj, trebuie să ieşi pe hol şi să te conversezi cu consola. Ceea ce am făcut. Liftul a rămas în urma mea, gol, cu uşile deschise. Am tastat repede 0, şi am considerat că ar fi firesc să mi se indice liftul "F" pentru coborîre. Ei bine, nu. Consola mi-a indicat "B", după care uşile liftului meu "F" s-au închis, iar eu mi-am îndreptat privirea către "B". Şi am aşteptat. Şi am aşteptat. Şi am aşteptat. Presupun că etajul 11 este un etaj rău, pentru că liftul meu "B" nu a venit, deşi eu eram cuminte. Am avut timp să cînt trei strofe din "Il pleut bergere" pînă a ajuns liftul la mine. De menţionat că nu s-a mai deschis nici o altă uşă de lift. Şi chiar dacă s-ar fi deschis, nu aş mai fi repetat greşeala. M-a costat scump momentul meu de rătăcire. În loc să ajung de la 8 la 0 în 10 secunde, am făcut vreo 10 minute, cu escală la 11.

Cioc guzel. Halal să ne fie!

Serviciu contra serviciu

M-am întors în cadrul destul de familiar al şedinţelor pline de apret şi plict. Ieri mi-am petrecut prima jumătate a zilei şezând confortabil pe scaun la o şedinţă la care am participat doar cu urechile. La un moment dat urechile mele refuzau să mai asculte, şi mă apucase o toropeală demnă de o cauză mai justificată. Măcar dacă mi-aş fi pierdut nopţile... Aş! Mi-am pierdut antrenamentul. După trei cafele eu tot încercam din răsputeri să mă ţin trează, dar pleoapele o tot luau la vale, şi mă gândeam îngrozită că în toată zumzăiala aia cuminte din şedinţă o să fac senzaţie dacă îmi pică brusc capul pe birou, cu un zgomot înfundat. Buff! :) Am resistat, though...

Greu a fost că în afară de tabelurile plicticoase desfăşurate pe ecranul de proiecţie nu părea să mai fie nimic altceva care să-mi distragă atenţia de la somn. Printre participanţii la şedinţă s-a numărat un spaniol cu faţă de jeleu, ochi migladaţi, obraji umflaţi şi nărişoare dilatate într-un soi de curiozitate porcină faţă de ce se petrecea în şedinţă. Şi-a petrecut întreaga zi ascultând cele spuse, şi a vorbit numai când a cerut ajutorul colegei mele Flori ca să facă rost de nişte timbre să trimită o scrisoare acasă. Idiomul folosit a fost un fel de spangleză stricată, cu un excelent "th" în loc de "s". Mai era un francez à la Tom Cruise, cu freză de Grease şi maniere de bar, aplecat încruntat peste laptopul la care a butonat fără încetare toată ziua. Utilizator de franceză ultra-rapidă din care am făcut eforturi să prind câteva cuvinte cunoscute, şi vorbitor de un soi de spaniolă cu accent atât de evident franţuzesc încât m-am prins destul de greu că făcea switch între cele două limbi. În rest, omul şi-a văzut de laptopul lui, fără să-i pese de ce se petrecea în şedinţă. De vreo două ori a fost întrebat ceva, şi văzând că nu răspunde, pentru că el nu are nici o treabă cu ce se petrece în jurul lui, am urmărit cu toţii amuzaţi cum reacţiona, ca un om trezit din somn, ridicând brusc capul din laptop, mijind ochii spre cea mai apropiată sursă de zgomot, şi încercând, cu sprâncenele încruntate a "oops, ăştia vorbeau cu mine" să înţeleagă sensul întrebării. Turuia rapid un răspuns, conversa cu unul sau cu altul, după care pac!, capul la loc în laptop. Capul de afiş al şedinţei a fost un spaniol care nu vorbea franceza, însoţit de o damă fină şi un domn manierat, amândoi francezi, care au făcut slalom între cele trei limbi. Scopul şedinţei era clarificarea unor cerinţe tehnice pentru realizarea unei interfeţe între două aplicaţii. Una făcută de spanioli, cealaltă făcută de francezi. Documentaţia fiind în engleză. Spaniolul nu vorbea franceză, francezii nu vorbeau engleză, nici prea multă spaniolă, şi deci a fost fun să-i văd chinuindu-se. Am stat cuminte în colţul meu, luptându-mă cu somnul.

Am avut din nou ocazia să aplic îngrozitoarele scheme de imaginaţie la care ajung din prea mare plictiseală, şi mi i-am închipuit, rând pe rând, pe colegii de şedinţă, dezbrăcaţi (evident :)), mai bătrâni cu 30 de ani, făcând sex, alergând după autobuz, cu sau fără ochelari, pe bărbaţi machiaţi şi cu pălării cu pene în cap, pe femeie vânzătoare la un aprozar sătesc etc. După ce m-am plictisit şi de asta, am început să joc biscuitele de una singură, am înşirat coduri de cifre şi le-am însumat, până când s-a făcut spre seară. Mi-am dorit în nenumărate rânduri să fi avut şi eu un laptop în braţe şi să scriu pe blog dacă altceva nu puteam face, sau să fi putut continua de citit cartea la care trudesc de două săptămâni.

Am fost singura cu blugi din sala de şedinţe. Restul erau costumaţi corespunzător. Adică îngrozitor. În costume, cu cravate. Până acum un an şi ceva aşa eram şi eu. Nu mă mai pot însă întoarce la o astfel de rutină. Fug de ea cât pot de mult.

Senzaţia cea mai urâtă a fost însă cea de la intrarea în clădirea de birouri: un hol de intrare, şase lifturi, ora 9. De afară curgeau spre clădire, din toate direcţiile, valuri valuri de domnişori şi domnişoare îmbrăcaţi identic, parfumaţi, cu nelipsite sacouri sau taioare, cravate şi cămăşi, pantofi lustruiţi, genţi de laptop şi dosărele în braţe. Să nu uităm evident şi de ecuson. O parte îşi scuturau încă absenţi cheile de la maşină, conversau unii cu alţii în aşteptarea liftului, se hlizeau mai mult sau mai puţin pe teme legate de trafic, ore de lucru sau vreme. Am văzut în fiecare din ei bucăţi din acele lucruri care fac un angajat de bancă/multinaţională să iasă în evidenţă ca nici un altul: timesheet, reporting, internal memo, Lotus Notes, lunch break. Am simţit mirosul de hârtie de copiator, am auzit aievea clipocitul a sute de calculatoare aglutinate într-un open space ale cărui geamuri dau peste praful cărămiziu al vreunui cartier, oferind vederea de ansamblu a etajului al 12-lea, mi-am închipuit pauza de ţigară la parter, cantina firmei şi ritualul aprovizionării cu iaurt şi cornuleţe pentru că "azi ţin regim fată", aerul condiţionat care niciodată nu se închide, geamurile care niciodată nu se deschid, recepţia frumos luminată, şedinţele cu videoproiector şi feţe plictisite, tocurile şi fustele drepte şi fără fantezie, cariera perfectă, maşina perfectă, vacanţa perfectă, "când îţi iei anul ăsta concediul?" etc. M-am uitat la unghiile mele tăiate în carne şi la blugii mei tociţi, la MP3 playerul atârnat neglijent de gât şi la toată firăraia care îl însoţeşte, şi mi-am adus aminte de insuportabilul sentiment de claustrofobie pe care l-am simţit în scurta mea experienţă de muncă într-una din firmele din "Big Four". Opt ore de muncă pe zi mă goleau pe dinăuntru de orice fel de chef de a mai face ceva în ziua respectivă, şi chiar dacă orarul de lucru era generos cu mine şi-mi permitea să apuc suficient din zi încât să mă întreb chiar ce aş mai putea face, urlam pe dinăuntru de disperare şi cu acuta senzaţie de disconfort pe care ţi-o dă numai statul într-o cuşcă. O cuşcă aurită.

O să-mi trăiesc viaţa fugind de aşa ceva. O să îmbătrânesc. Şi o să-mi doresc să sufăr de bolile mele. Nu de bolile vreunei multinaţionale. O să vreau să fiu mioapă pentru că am citit mult şi fără multă lumină şi mi-am stricat vederea buchisind cărţile preferate de science fiction, de exemplu, şi nu pentru că am stat ore suplimentare fără număr să termin rapoartele pentru firmă. O să vreau să am probleme cu coloana pentru că am sărit de pe epava din vamă şi mi-am tasat două vertebre, nu pentru că mi-am tocit curul stând pe scaunul cu spătar perfect din biroul perfect al firmei perfecte situate în clădirea perfectă. O să vreau să am ulcer pentru că am mâncat aiurea şi picant şi fast food, şi nu pentru că am fumat două pachete de ţigări pe zi în pauzele dintre şedinţe şi nu am mâncat decât un biscuite în anii mei de lucru la fima perfectă. O să vreau să am cicatrici pentru că m-am tăiat încercând să montez cortul la munte sau rupându-mi piciorul la schi, şi nu tăindu-mă cu hârtia de la imprimantă sau cu cutterul. Şi apoi o să mor :)

Asta dacă nu mor de plictiseală în şedinţele programate pentru următoarele 3 săptămâni :)

Ochişor

Lui Ali i se pregătea ceva de mult. De multă vreme nu mai avusese ea un competitor pe măsură. O altă pisi pisi. Şi iată că a apărut Ochişor.

După cum se poate vedea în imaginea alăturată, Ochişor este o bestie bicoloră, cu o personalitate cel puţin la fel de controversată ca a lui Ali, şi un trecut tumultuos. Manifestă aceleaşi trăsături de caracter şi aceleaşi obiceiuri proaste, care sunt, fără îndoială, semănate genetic, pentru că educaţia de pension pe care ne-am străduit să i-o dăm de când stă la noi nu poate fi considerată a fi de vină. Pentru ce? Pentru faptul că muşcă, zgârie, sare, se luptă, scuipă şi muşcă din nou, fără a fi atacată, fără nici o urmă de ostilitate. Coatele, antebraţele şi degetele i se par de o frăgezime nemaiîntâlnită, drept pentru care se înfruptă din ele cu mare pasiune. Stă pe spate, cu lăbuţele în sus, urechile date pe spate, şi din picioarele de dinapoi împinge cu sete obiectul torturii, lasă colţii să se înfigă în carne şi parcă aşteaptă să se scurgă veninul, dar se vede treaba că nu prea-i iese. Nu e prea târziu cred să avem o discuţie cu ea despre părinţii ei. Nu, Ochişor, părinţii tăi nu erau veninoşi... :)

Pentru eternitate, o mică poză cu Ochişor.

Restul, mai târziu. Acum duşmanul de moarte mă pândeşte şi vrea să-mi ia laptopul.

Am fugit.

Cu bicicleta prin Bucureşti

Aşadar. Am luat-o la roată cu bicicleta prin oraş, şi am început printr-o sesiune de testare aseară târziu, gândind că ar fi bine să fac traseul spre serviciu pe răcoare şi linişte, să mă cronometrez, şi să văd pe unde ar fi mai bine să o apuc. Drumul la dus a fost ok, am testat şi piatră cubică şi asfalt, bicicleta se ţine foarte frumos pe dâmburi şi hopuri, nu se simte. Am văzut şi cât de bine sunt gândite trecerile de pe trotuare pe carosabil de la un cartier la altul, şi m-am bucurat chiar foarte tare că pe la mine pe aproape trotuarele sunt largi, trecerile line, şi e mai mare plăcerea să pedalezi în largul tău. Am luat-o pe la piaţa Presei, pe la Arcul de Triumf, am ajuns pe la Piaţa Dorobanţi şi apoi am făcut cale-ntoarsă. La întors nu mi-a mai ieşit totul atât de bine :), m-am înfipt într-un jeep parcat regulamentar, şi după ce mi-am cules stelele verzi şi minţile împrăştiate, am continuat vitejeşte, strângând din dinţi la usturimea din cot. Şi cum cu două nu te plouă, la Televiziune am comis-o a doua oară, dar grav, în încercarea de a trece de pe carosabil pe trotuar, şi am luat o trântă pe asfat, de pe urma căreia mă refac şi acum. Adicătelea în dreptul unui restaurant era o deschidere din trotuar spre carosabil, suficient de largă încât să încapă şi o maşină prin ea, drept pentru care restaurantul a considerat util să blocheze trecerea cu un lanţ maaaaare maaaaare, ca să nu mai urce maşinile pe acolo. Hait! Şi m-am nemerit eu pe-acolo, cu avânt, şi pe bezna din zonă am luat lanţul în plin. Clangg! Zdrangg! Un paznic nedumerit a admirat un picuţ peisajul, din restaurant nişte feţe palide au ridicat capul să vază de unde vine zdrăngăneala, eu m-am cules înjurând şi frecându-mi piciorul, am îndreptat ghidonul care arăta suspect de şui, şi m-am înturnat spre casă.

Per total, experienţa a fost foarte foarte bună.

Am făcut un duş bun (mult mai bun după un picuţ de efort) şi am adormit buştean, după ce m-am oblojit cu cârpe ude şi gheaţă pe piciorul rănit.

Astăzi am luat traseul pe lumină. Ei bine, nu mai era aşa de bine ca ieri seară. Ce nu era ieri seară da' era din belşug azi dimineaţă?

1. Trafic. Mult trafic. Claxoane, maşini parcate, trotuare înţesate cu maşini parcate, pietoni (deh, trebuie să circule şi ei pe undeva). Pe unde mai rămâne unui sărman biciclist să o ia? Păi pe carosabil. Unde maşinile una două vâjâie pe lângă tine şi din 10 se găseşte una care să urle "huooooooooo......!" sau "vezi pe unde meeeergi.....!" La un moment dat am luat-o pe un trotuar drăguţ, care mi s-a frânt în faţă, şi am decis să ies pe carosabil. Numai că strada era cu sens unic. Dar am continuat. Şi nu am avut nici o problemă cu autobuzele care veneau spre mine, loc era suficient. M-am împotmolit însă în dreptul unei pietonese care încerca să se introducă într-un autoturism parcat. Doamna în chestiune a avut prezenţă de spirit şi a anticipat în ultima clipă impactul nefericit între mine şi portiera ei, drept pentru care s-a ferit, ţopăind pe nişte tocuri cui roşii şi trăgându-şi geanta la fel de roşie din dreptul iureşului (la fel de roşu :D - da, bicicleta e roşie :D hihi...), nu fără a exclama: "Măi" Ia uite-o măăăii!! Pe contrasens!!!!" Restul probabil e istorie, că nu am mai prins continuarea.

2. Ţopârlani. Cel puţin trei la număr. Unul care stătea în staţia de autobuz m-a tras de geantă în timp ce stăteam şi eu la semafor. Altul s-a făcut că se dă către mine să mă sperie, de pe trotuar, când din spatele meu tocmai se scurgeau rîuri rîuri de maşini scăpate pe culoarea verde. La numărul trei s-au clasat muncitorii de pe o clădire în construcţie care au exclamat ceva despre mâncare, bicicletă, fată şi nişte dorinţe trupeşti incerte.

3. Priviri mirate. Majoritatea pietonilor m-au privit cam şui, de fiecare dată când urcam pe trotuare să mă deplasez. Unii cu curiozitate, alţii cu respect. Nu ştiu ce le trece prin cap, dar pot să-mi închipui. Până mai ieri şi eu făceam parte dintr-una din cele două categorii.

Ideea e că Bucureştiul are loc doar pentru două tipuri de călători: pietonii şi automobiliştii. Pe carosabil nu e loc din cauza autoturismelor, până la urmă e locul lor de desfăşurare. Pe trotuar nici atât, pentru că acolo se întâlnesc şi pietonii (care nu au reflexe de ferit sau stat pe o singură parte, aşa că pe ei îi urneşti foarte greu, mai ales dacă merg în lanţ de-a latul trotuarului) şi maşinile parcate, care mai de care mai aproape de ziduri sau de garduri. Mai treci cu bicicleta dacă mai ai pe unde. Dacă ieşi în stradă, ţi-o iei în freză de la vreo maşină. Nu mai vorbesc de autobuze sau troleibuze. Dacă te-ai nimerit în spatele vreunui troleibuz, o să ai o relaţie de "depăşeşte-l că stă în staţie" / "prinde-l din urmă că te-a depăşit" continuă, atâta timp cât traseul e comun. Dacă stai pe trotuar, te loveşti de pomi, pietoni, maşini parcate, şi iei nişte borduri în plin, acolo unde între trotuar şi carosabil nu e făcută pantă. Offf. Greu. Nici unui scuterist sau motociclist nu-i e uşor, aşa că nu mă mir. Avantajele sunt că poţi să te hlizeşti la coloanele de maşini care abia se târăsc de la un stop la altul, în timp ce tu pedalezi de numa-numa şi îi laşi în urmă muuuuuuult muuuuuult :) Poţi să treci pe trecerea de pietoni, s-o iei prin parcări, pe trotuare, prin parcuri etc. Din punctul ăsta de vedere nu ai restricţii.

Mi-am luat şi un antifurt, dar deocamdată mă limitez la a mă parca cu bicicleta în spaţii închise, de unde să nu-mi fie frică că o să mi-o ia cineva.

Aştept de la Bobby MP3 player-ul meu, că m-am plictisit să nu aud decât "vrrrrâânnnnnncccc.... vrrrrrrââââânnncccccc...." de la spiţe, şi vreau neapărat să-mi cumpăr un claxon. Pentru pietoni. Nu prea merge să zici "pardon" sau "pârtie". Sună aiurea :)

Într-o însemnare viitoare, poze cu bestia.

Pe curând.

Back to the subway

Prietenul meu metroul loveşte din nou.

Fraţi bucureşteni, am început din nou să frecventez dedesubturile capitalei, de parcă experienţa din ianuarie nu mi-ar fi fost suficientă. Şi care orice om care face lucrurile cu cap, de data asta intenţionez să-l frecventez timp de trei luni, nu una, că doar aşa e mai frumos. Mă întreb oare ce urmează? Un an? Forever? Doamne fereşte!

Astăzi am stat din nou la coadă la urcat scările. Şi la Victoriei, şi la Universitate. Am stat în picioare într-un metrou înţesat de oameni care sufereau de aceleaşi probleme ca şi mine: de ce să te apuci şi cum să-ţi ţii echilibrul. Geanta de laptop mi-a fost din nou duşman de moarte, pentru că am reuşit cu ea să agăţ diverse chestii în drum şi la momentul ieşirii din vagon mi-a cam îngreunat mişcările. Îmi luasem o carte cu mine să citesc pe drum. Ha! Ce glumă bună...

Dacă am noroc şi timp şi-mi ajung banii, diseară mă duc să-mi cumpăr o bicicletă. Îl dau dracului de metrou şi de transport în comun, şi intenţionez să nu dau un sfanţ la taxiuri.

Pe mâine! Cliiing cliiiiggg

Şi despre vot

Întrebarea mi-a fost pusă de câteva ori în ultimele două săptămâni, cu variaţiuni pe aceeaşi temă: "cum votezi?" Răspunsul meu a fost cel pe care-l consider firesc: "îmi pare rău, nu comentez", şi care a smuls de la toţi aceeaşi reacţie: de stupoare.

Nu înţeleg de când este discreţia o stare de anormalitate. De unde şi până unde avem dreptul să chestionăm alegerea celui de lângă noi şi să-l forţăm să se exprime? Chiar atât de perverşi am devenit încât nici măcar dreptul la a-ţi ţine pliscul îl negăm celor din jur? Avem chiar atâta nevoie să ştim ce e vecinul? Şi cu cine votează? Adică nu am reuşit să trecem peste momentele '90 când ori erai fesenist ori erai ţărănist? Sau, dacă tot ne referim la aceeaşi perioadă, depeşăr, rocker sau rapper? Ce e cu vehemenţa asta în exprimarea opiniilor politice? De când suntem obligaţi să avem o părere? Şi dacă da, de când suntem obligaţi să o raportăm? Vă rog frumos să mă iertaţi, stimaţi concetăţeni, dacă eu consider că opţiunea mea politică, ca şi venitul meu lunar şi frecvenţa relaţiilor sexuale, mă priveşte personal, şi nu sunt obligată să o anunţ cu voce tare. Dacă eram obligată, nu mai era votul secret, sau...?

De când a-ţi ţine gura echivalează cu "aaaa, deci votezi NU! Gata, m-am prins!"?? Sau cu "cum adică nu spui? Ce? Ţi-e ruşine?"

Am să răspund. Mi-e ruşine de privirea tuturor celor care ar putea să mă vadă cu alţi ochi doar prin prisma alegerii politice. Pentru că dacă pui o astfel de întrebare, vrei să te lămureşti dacă omul ăla e alb sau negru. Pentru că tu eşti alb. Şi vrei să vezi dacă ăla e negru. Sau invers. Pentru că zilele astea cu toţii ne împărţim în două tabere. Cei albi şi cei negri. Şi uităm din păcate că aceste două tabere sunt fictive. Pentru că atât cei care votează DA cât şi cei care votează NU fac tot acelaşi lucru! Îşi exercită puterea suverană prin exprimarea opiniei lor politice libere! Iar faptul că votează NU sau DA nu îi diferenţiază cu nimic unul de celălalt. Totul e o chestiune de percepţie. Dar toţi cei care votează o fac pentru că au convingerea că votul lor va aduce un viitor mai bun, şi cu asta basta. Din păcate alegerea politică pare să fie mai importantă decât gestul în sine. Cum ar fi să critici două rude care duc flori la patul unui bolnav şi să-i categoriseşti în funcţie de floare. "Aaaa, ce bou e ăla, i-a dus garoafe.... hă hăă". Sau: "Eee, frumoase frezii, îţi dai seama cât or fi costat?". Prostii. Bolnavul tot e fericit că i s-au adus flori. Sunt de acord, nu i-ai adus flori, eşti cam nesimţit, şi asta te expune unei critici mai justificate. Aşa şi la vot. Sunt împotriva abţinerii de la vot, pentru că orice abţinere este de fapt un refuz de a participa, şi nu este o sancţiune a unuia sau altuia din partide, ci un act stupid de ignorare a realităţii şi de evitare a responsabilităţii.

Ne preocupă prea mult ce au ceilalţi în curte. Şi suntem ipocriţi. Deşi 364 de zile pe an nu facem mare lucru pentru ţară, brusc în ziua referendumului suntem patrioţi sau hoţi. Suntem buni sau răi. Fals. Suntem la fel de buni sau la fel de răi tot timpul. Aşa eram şi în ianuarie. De ce nu m-a întrebat nimeni în ianuarie ce gândesc despre Băsescu? De ce m-ar întreba acum? Pentru că e la modă? Pentru că dai senzaţia de spirit civic dacă te înflăcărezi şi-ţi trâmbiţezi opinia în gura mare? Ne doare în cur de consecinţele actelor noastre, pentru că nu reuşim nici măcar în proporţie de 1% să înţelegem ce înseamnă implicarea socială (nu vorbesc de cea politică), iar când vine ziua de vot, suntem brusc democraţi, liberali, pesedişti sau conservatori. Şi ne permitem să-i judecăm pe ceilalţi în funcţie de ce au votat.

Eu nu judec pe nimeni şi nu vreau să ştiu ce a votat fiecare. Aşa cum nu mă interesează consistenţa scaunului de dimineaţă al vecinei de la 4, nu mă interesează nici ce a votat. Mă interesează rezultatul. Mă interesează doar să nu pută pe coloană până la mine la parter.

Şi nu, nu apreciez mesajele bulk pe messenger sau mailurile cu tema "votează DA până nu e prea târziu" etc. Pentru că nici unul din cei care le trimit nu o face din convingerea că el ştie mai multe despre subiect, ci din spirit de turmă.

Ce-am vrut să spun cu toată povestea asta? Nimic. Lăsaţi-mă în pace doar. În fond, lumea va fi la fel şi mâine după referendum, indiferent că ştiţi sau nu cu cine am votat eu. Poate chiar mai bună.

Răpire

E clar. Am nevoie de o maşină mai mare. Adică dacă ar fi să fiu răpită şi transportată în portbagajul propriei maşini, ar exista câteva mici probleme de "acomodare". Şi hai, trecând peste asta, că doar eu aş fi răpită, nu ar conta cât sunt eu de confortabil instalată, dar răpitorii??? Să se vază chiar aşa corpul delict de la o poştă?? Nu merge.

Apel disperat către toţi oamenii cu inimă. Ajutaţi un biet sărman să-şi ia 4x4....

Corbu

Plaja de la Corbu. Pentru cine nu ştie, este la nord de Constanţa, la o jumătate de oră de mers cu maşina. Nu recomand nimănui să meargă acolo, nici măcar în vizită. Este un loc rău. De la intrare te întâmpină un panou care te anunţă că este proprietatea unui minister, nu spui care. Scrisul galben pe fond roşu şi semnuleţul de cap de mort extrem de expresiv sunt tot atâtea semne că e de rău dacă zăboveşti mai mult decât e cazul colo. Dacă ai venit cu chef de mici, bere şi muzică, ai greşit drumul. Ce cauţi e fix în direcţia opusă. Spre Costineşti. Aici când ajungi nu ai voie să asculţi muzică făcută de mâna omului. Poţi eventual să stai să priveşti diverşi ţopârlani care şi-o aduc cu ei pe a lor, fie că e pe CD-uri, fie că e la postul de radio Fantastik FM. Cu ocazia asta poţi să te întrebi într-o doară cu ce ai greşit de te urmăresc până şi aici pe ploaja de la Corbu tocmai de la buticul din colţul blocului tău din Berceni, sau poţi să nu te mai întrebi nimic. Poţi să te minunezi de veselia unui câine care aleargă păsărele şi diverşi alţi patrupezi prin nisip şi apă, şi să faci abstracţie de cei şase zgârie-brânză în bermude şi tricouri suflecate care vorbesc tare şi rîd de parcă plaja ar fi toată a lor. Care plajă se întinde toată toată, fără să o poţi cuprinde cu privirea de la un cap la altul.

Şi care e presărată toată cu scoicişoare de toate culorile şi formele, într-un morman dezordonat de sidefiu şi alb orbitor, ca o dâră de sare presărată de-a lungul plajei.

Drumul până la plajă trece prin nişte lanuri care par să nu se mai termine, de rapiţă şi grâu. Mai mare frumuseţea. Nu ai senzaţia că eşti într-un loc special până nu ajungi fix aproape de plajă. Abia atunci peisajul monoton de câmpie lasă loc unei privelişti absolut senzaţionale, pe care o poţi admira de pe vârful unui mic deal care e foarte aproape de ţărm. Dacă timp şi inspiraţia să ai aparatul foto la tine să prinzi în poză o pasăre extrem de frumoasă care bântuie pe acolo şi care e foarte colorată, te poţi considera norocos. Dacă nu, te scuturi de praful gălbui cu care din abundenţă te umple terenul prin zona respectivă, îţi iei bagajul la spinare şi cobori o rîpă nu foarte uşoară, mai mergi 200 de metri şi ajungi la plajă.

Totul este breathtaking. Chiar şi simplitatea peisajului înţesat de ciulini şi tufe urâte, la margine de nisip, are ceva absolut încântător. Poate simplu fapt că sunt încă acolo, şi că în locul lor nu s-a înălţat un birt. Încă.

Altceva nu prea aş mai putea spune. Totul e mult prea simplu acolo ca să mai ai ce spune. Plajă, mare, briză, ciulini, câini veseli, scoici frumoase. Şi midii :) Midii multe. Şi cam vii :( Pe plajă...

J'veux pas de visite

Cam aşa zice una din melodiile Lyndei Lemay, o cântăreaţă canadiană despre care am aflat în urmă cu câţiva ani, şi care-mi place tare. Dar nu despre cântăreaţă este vorba. Ci despre chestia asta: "j'veux pas de visite". Ideea în sine. Ideea că vrei să fii singur cu tine şi să nu te deranjeze nimeni. Nu vrei să te viziteze nimeni. Nu vrei să-ţi sune nimeni la uşă, nu vrei să ştie lumea că eşti acasă, nu vrei, uite, ei bine, nu vrei să-ţi împarţi viaţa cu nici un oaspete, vrei să nu ştie nimeni de existenţa ta. Pentru unii dintre noi este o stare cvasi-permanentă (:), majoritatea... mă rog... fiecare ştie pe unde se situează. Poate că nevoia asta vine din supraexpunerea pe care o ai peste zi, când dai mâna cu opt sute de oameni, vorbeşti la telefon mii de minute, semnezi o sută de hârtii, alerg în cinşpe direcţii, şi când vii acasă te mai aşteaptă şi un teanc de rufe necălcate, copiii urlă de foame, n-ai udat grădina, puii mei, nu ştiu, lucrurile nu se mai termină, s-a făcut ora 01:00 şi tu tot alergi de colo colo teleghidat prin casă, cu handsfree-ul agăţat de ureche, şi te întrebi dacă o mai fi deschis la Metro să te duci să iei mâncare pentru câine. Dacă între toate astea reuşeşti să strecori şi un telefon la mama, care te roagă de două săptămâni să treci pe la ea să o ajuţi să mute un dulap, eşti foarte capabil. Sau un mic accelerat. Şi eşti pe drumul cel bun către un ulcer perforat, pentru că nu apuci să mănânci nici sănătos, nici regulat, nici.... apropo... ai mâncat pe ziua de azi?

E posibil ca momentele tale cu tine să lipsească cu desăvârşire, în afara celor petrecute în maşină, în vreun ambuteiaj. E posibil să-ţi doreşti să ieşi la o terasă după serviciu cu nişte amici, şi probabil şi reuşeşti, şi eşti foarte mulţumit de tine dacă se întâmplă de două-trei ori pe săptămână. Apoi te gândeşti câte din lucrurile alea care te leagă de prietenii cu care te-ai văzut au apucat să fie rostite, şi cât a fost politică, treabă, datorii, soţie, concediu, rată la maşină... Şi eşti iar doar tu cu tine.

Ajungi acasă, te tolăneşti pe canapea, arunci pantofii care încotro, deşi ştii că tot tu va trebui să-i ridici, şi rămâi inert acolo, gândindu-te dacă merită efortul să te schimbi, sau mai trebuie să faci ceva înainte de asta... parcă mai era ceva?...

E posibil să-ţi petreci timpul pe messenger. E şi asta o soluţie. Adică ordinea lucrurilor la tine când ajungi acasă să fie descuiat uşa, aprins lumina, dat drumul la calculator, aruncat servieta/geanta/cheile de la maşină, conectat la messenger în timp ce-ţi desfaci cureaua, apoi aşezat la birou pe jumătate dezbrăcat, cu ochii pironiţi în monitor, eventual molfăind dintr-un castron cu salată de boeuf lăsat de mama în frigider de sâmbătă, să tastezi frenetic şi să te conversezi cu cine apuci. Îţi pare rău că nu e online nu ştiu cine şi nu ştiu cine, dar dai buzz cu convingere la toţi din listă, fugi să te dezbraci în dormitor, şi faci apoi ture prin casă combinând messengerul cu restul operaţiunilor. Nu uiţi, evident, să-ţi schimbi status-ul de fiecare dată când faci ceva diferit, ca să ştie lumea cu ce te ocupi. Bunăoară, completezi cu conştiinciozitate la status "mă uit la un film" sau "am ieşit să mă plimb", ca să nu moară de dragul tău oamenii care sunt online oricum şi ei doar ca să mai completeze câte ceva la status, că în rest nu prea au chef de tine. Probabil că şi ei sunt "busy having a shower", "mă epilez :)" sau "ascult X. Daţi buzz!"

Eşti foarte comunicativ. Doreşti să te întrebe lumea ce-ai mai făcut, te bucuri dacă cineva răspunde la buzz şi-ţi spune ce s-a mai întâmplat de acum două ore şi până acum (eventual de când a plecat de la servici şi a ajuns acasă), cu toate astea nu ţi-ar conveni ca cei cu care vorbeşti să fie în faţa ta şi să te vadă aşa cum eşti, într-un papuc şi pe jumătate demachiată de exemplu. Foloseşti emoticoane pentru a înlocui cuvinte, ştii toate combinaţiile din tastatură ca să iasă dracul cel supărat, hmmmm-ul sau pupăturile etc. Cu toate astea, dacă ai lua un pix în mână probabil că ai scrie mai încet decât tastezi. Îţi permiţi să ignori oamenii care te enervează, îi blochezi să nu te vadă online, ca atunci când nu vrei să răspunzi la telefon. Messengerul ocupă un loc atât de important în mijloacele tale de comunicare, încât îţi permiţi să spui la telefon "da' mai bine scrie-mi pe messenger, că nu am timp acum de poveşti.... vorbim... pa pa..." şi vezi tu ce faci cu informaţia mai apoi. Dacă nu ai chef de nimeni ai putea chiar să-ţi închizi telefonul. La urma urmei... ce ţărănoi neciopliţi mai sunt şi ăia care te sună pe mobil? Ce? Nu au messenger? Să-ţi scrie un sms, tu nu ai chef azi să vorbeşti cu nimeni. E ca într-un lanţ trofic în care poşta a omorât mesagerul, telefonul poşta şi messengerul telefonul. Mâine o să avem pe frunte şi în cur probabil câte un electrod prin care o să comunicăm cu cine vrem noi şi la ce oră vrem noi, şi căratul telefoanelor prin buzunare va fi o chestie demodată, de generaţia bunicilor.

Facem nişte combinaţii ciudate între nevoia de a fi singuri în intimitatea noastră, şi totuşi cu toţi în contact permanent. Vorbim la telefon în duş, de parcă nu ar mai putea să aştepte până ieşim din cadă, ne plimbăm cu laptopul prin bucătărie să descărcăm mailurile venite după ora 19:00 când am plecat de la birou. Vrem să fim singuri, dar vrem să le ştim pe toate. Ne facem planuri să rupem norii în week-end şi să ne vedem cu o grămadă de oameni, şi când vine sâmbăta dormim până la 13:00 şi nu mai apucăm să facem nimic toată ziua. Nu zic că o să murim de epuizare ca Raluca Stroescu, aici am şi eu părerea mea personală, dar dacă deja am ajuns să-i plătim pe alţii să facă lucrurile pe care, firesc, ar trebui să le facem noi pentru noi, suntem pe drumul cel rău.

Ne-am tâmpit de tot. Nu mai bem apă de la chiuvetă pentru că are microbi, dar uităm că în copilărie tot apa asta o beam, şi n-aveam nici pe dracu'. Când e ziua vreunei colege de birou, facem chetă şi-i luăm fetii un buchet de milioane cu nişte flori superbe, strâmbăm din nas a regret când constatăm, pentru a nu ştiu câta oară, că florile din comerţ nu miros, dar am uitat să preţuim o amărâtă de păpădie care miroase mai natural decât toţi trandafirii ţigăncilor de la Universitate la un loc. Ne mişcăm fundurile dintr-un mijloc de transport într-altul şi înjurăm de mama focului că nu se mişcă odată coloana asta nenorocită, dar uităm că mai sănătos şi mai rapid ar fi să ne luăm o bicicletă şi să ne pedalăm ficaţii până la servici şi înapoi... Mergem la ţară şi ne petrecem o zi jumate chinuindu-ne să facem focul, să punem grătarul, să mâncăm chiolhăneşte, ca apoi să avem ce morman de vase spăla, dar nu ne facem timp să o luăm la pas spre câmpul de la marginea satului şi să ne punem cu fundul pe jos şi să respirăm aerul cu praf de la marginea drumului. Lasă că avem timp să-l respirăm pe ăla de pe Mihai Bravu...

Ne-am sălbăticit. Mai degrabă fumăm 15 ţigări pe zi decât să inhalăm fumul de frunze arse după ce s-a făcut curat prin curte. Mai bine bem 3 căni de 3 în 1 decât o cafea la ibric. Mai bine hrănim animalele cu steluţe colorate decât să le dăm pâine cu sos şi oase. Habar nu avem pe ce lume trăim, şi ne mai credem şi deştepţi. Şi mai scriem şi însemnări pe bloguri... :) Ce cretini...