La curte, birjaar!

Săptămâna trecută, la ceas de seară, mi-a venit brusc inspiraţia că mirosul şi debandada din casă nu mai pot continua la nesfârşit, deci la un calcul simplu reieşea că o pisică mai puţin ar fi dat, cel puţin parţial, nişte rezultate mai bune la hectar. Mai puţină caca, mai puţin dezmăţ, mai puţine chelălăituri şi încăierări. Care încăierări rezultau inevitabil în împrăştierea bijuteriilor de care dispun prin toate colţurile dormitorului, rostogolirea lor - dar de cele mai multe ori a unor bucăţi din ele, sniff snifffff - până prin sufragerie, cu mari şanse să fie de găsit după săptămâni de căutări prin spatele maşinii de spălat din baie sau sub covorul de lângă uşă. Aşadar am zis "stop!". Afară! Afară cu pisicile din ţară! Şi mi-a căşunat pe Ochişor, cea de-a doua sosită, pe care de mult nu prea o mai suportam. Şi consideram eu că de vină pentru desele certuri cu Jimmy nu putea fi decât ea (sămânţă de scandal, femeile astea... offf... offff.....).

Am luat rucsacul în spinare, am vârât Ochişorul şi am tras fermoarul peste. Am încălecat pe-o şea (ha!) şi m-am îndreptat spre cartierul de case în care stă maică-mea.

Prin dreptul bisericii Bazilescu (asta e pentru cine a auzit de cartierul Bucureştii-Noi) am dat de un taximetrist care rula cam cu 5 km la oră şi era deosebit de preocupat să-şi mângâie şi să-şi drăgălăşească partenera de drum. Eu, cu bicicleta, m-am gândit că nu se cade să-l depăşesc, că oricum voiam să fac pe prima stradă la dreapta. Şi am aşteptat cuminte în spatele lui, e adevărat că şerpuiam ameninţător în încercarea de a ţine direcţia cât de cât stabilă la viteza aceea. Ajunsă la colţ de stradă văd că musiu dă şi el de volan dreapta pe strada mea. Hait! Na că n-am scăpat de dânsul! În tot acest timp nea taximetristu' nu s-a uitat deloc în retrovizoare (check: don't forget to buy a bell and a night light). Cum spuneam, mă dau în dreapta, hop! şi taximetristu' în dreapta. Aştept un picuţ să văz ce face, văd că nici gând să meargă mai repede, decid să-l depăşesc prin stânga şi să-mi văd de drum. Mă avânt spre mijlocul străzii şi când mi-era aplombul mai în floare domnu' decide că a mers prea mult şi că probabil e cazul să se odihnească niţel. Calcă frâna, iar eu mijesc ochii şi apuc doar să mă văd catapultată peste portbagajul lui şi făcută grămadă cu tot cu bicicletă la câţiva centimetri de roata lui din spate. Mă ridic înjurând de mama focului şi încep să împrăştii cu generozitate puli şi morţi şi cristoşi şi mame şi răniţi şi căcaţi şi nenorociţi, iar pe alocuri, unde mamele şi răniţii se repetau prea des, reluam partitura până la epuizare. Liantul era, binenţeles, verbul "a fute". Frumos verb, n-am ce zice. Numai că taximetristul ştia şi el acelaşi cântec, şi ne-am pomenit împroşcându-ne unul pe celălalt cu invective plictisitor de asemănătoare, diferea doar genul :) Mă întreabă de ce înjur. Îmi stăpânesc pornirea vikingică de a înşfăca bicicleta şi de a i-o plasa drept între ochi şi îi spun "de plăcere futu-te-n gură!" "Mă simt deosebit, de-aia înjur!" El ripostează şi insistă să ştie de ce nu mă uit pe unde merg şi de ce nu merg pe trotuar. Eu îl rog să meargă el pe trotuar cu Loganul lui şi să-mi spună dacă are pe unde să se suie şi să circule. Decidem amândoi totuşi că e mai practic să ne înjurăm decât să facem teoria regulilor de circulaţie aşa că îi doresc să trăiască senzaţia de a fi aruncat peste capota unei maşini. Domnu' se umflă şi dă să se repeadă spre mine, tras cu disperare de prietena lui care se străduie din răsputeri să-l ţie. Îl întreb dacă i-a trecut prin cap vreo secundă să mă întrebe dacă sângerez sau dacă mi-am spart capul, dar în timp ce perorez aceste intrebări retorice realizez că faptul că sunt pusă pe harţă şi gata de lupta finală nu-l va face pe domnul cu pricina decât să concluzioneze că sunt sănătoasă tun şi că probabil am o doagă lipsă. Drept pentru care şedinţa se termină cu încă o sesiune de morţi şi de căcaţi, cărora nu le mai pot pune stavilă, iar omul renunţă la orice război cu femeia nebună şi se suie la volan şi pleacă. Înjurând în continuare tot neamul taximetriştilor, al deţinătorilor de Dacii şi al naţiunii conlocuitoare de culoare m-am umplut de draci şi de ulei negru de la lanţul bicicletei în încercarea de a readuce bicicleta pe linia de plutire. În momentul acela am realizat că în sacul din spinare aveam o pisică, pe care căzusem şi probabil era storcită toată. Am luat sacul de jos şi am constatat că mişcă, deci am decis să-mi văd de drum. M-am pictat pe faţă şi pe braţe cu vaselină şi am pornit scârţâind spre maică-mea. Atunci am realizat că piciorul drept mă doare îngrozitor şi că probabil o să descopăr nişte vânătăi de toată frumuseţea a doua zi.

Am mai mers o vreme, am găsit o curte fără câini şi oarecum ferită, am dat drumul la bestia din sac şi am lăsat-o pe stâlpul unui gard. Nu a părut nici surprinsă nici supărată. Probabil comparativ cu experienţa din sac libertatea de pe gard era un vis împlinit. Am mângâiat-o a părere de rău şi am pupat-o pe cap şi în bot. S-a cuibărit cu coada sub fund şi a rămas acolo privindu-mă cu ochi curioşi. Nu a încercat să vină spre mine când m-am îndreptat spre bicicletă. A stat acolo şi m-a petrecut cu privirea. M-am dus la maică-mea plângând şi de furie şi de părere de rău şi m-am oprit direct în baie. M-am calmat încetul cu încetul şi când m-am întors acasă mai târziu nu am putut decât să mă simt vinovată pentru tot ceea ce se întâmplase, şi să simt cumva că accidentul fusese pedeapsa mea pentru ce făcusem.

Îmi pare rău Ochişor.

[later edit]

Sunt plină de vânătăi de la coapsă până la gleznă.