Hmmm....

Am tot încercat să scriu o însemnare, dar este prima dată când nu reuşesc din prima să exprim ce simt. Mi se pare o nedreptate, şi mă supăr, cum nu cred că m-am supărat până acum. Adică mi s-a întâmplat să vreau să scriu ceva, să iasă prost, şi să renunţ cu totul. Am mers tot timpul pe ideea că scriu pentru că am chef şi-mi face plăcere, şi nu pentru rezultatul în sine. Nu studiez însemnarea înainte să o public, cel puţin nu mai mult decât este decent, ca să corectez greşelile de ortografie şi să intre frumos în pagină. În rest, mă aşez la tastatură, scriu ce scriu, public, şi am terminat bâlciul. Nu am făcut niciodată nici o ciornă. Până acum. Şi acum nu fac altceva decât să mă uit la blestemata de ciornă, la cum am început-o, şi să realizez că VREAU să scriu lucrul ăsta, dar că nu-l scriu bine. Şi este atât de important pentru mine, încât ştiu că-i datorez măcar atâta lucru: să iasă bine. Vreau să scriu despre distanţa dintre ani, despre epava din Vamă de anul trecut şi despre epava de anul ăsta. Despre asta vreau să scriu. Anul trecut a fost pentru prima dată când m-am uitat la epavă cu sentimentul că ŞTIU că este acolo, pentru că până atunci nu o priveam decât ca pe un element al decorului. O priveam, dar nu o vedeam. Sau o vedeam, dar nu reprezenta nimic interesant. Un pic cam ca o stâncă. Nimic special.

Exista, atunci ca şi acum, în mine, o decenţă a admiratorului-care-nu-e-fan, a studentului-care-nu-vrea-bursă. Mă mulţumeam cu satisfacţia privitorului care nu are curaj să atingă o sculptură celebră. N-am ştiut că în urma gestului de a întinde mâna şi a atinge pânza unui tablou nu te alegi doar cu senzaţia tactilă specială de a fi atins frumuseţea ci şi cu minunata senzaţie că gestul tău te face puternic. Că e nevoie de curaj pentru a întinde mâna. Că eşti altfel decât cei care se mulţumesc să privească. Numai rezultatul.

Aşa m-am simţit eu anul trecut, într-o zi de august. M-am alăturat unui mic grup care înota până la epavă. Iniţial am zis "da, merg şi eu" şi am ţâşnit în picioare gândindu-mă că trebuie să fac chestia asta, că ar fi interesant, şi că nu pot să nu profit de ocazia asta. Cu cine altcineva aş fi avut eu ocazia să merg înot atâta drum? Nu mai înotasem niciodată atât de mult. Alegeam să sar cu paraşuta deşi nu făcusem decât pregătire teoretică. Poate comparaţia e un pic deplasată, dar nu eram departe. A şti să înoţi şi a înota doar lungimea unui bazin, ca la capătul lui să te bucuri că simţi gresia sub picioare nu înseamnă neapărat că eşti pregătiti să înoţi 30 de bazine fără oprire. N-am ezitat, şi am pornit la "înot" cu oamenii. Nu mi-a fost uşor. Dar nici imposibil. Şi pe măsură ce mă opinteam mai tare şi mă ţineam să nu rămân în urmă, realizam că treceam un prag al încrederii în mine pe care nu-l atinsesem niciodată. Şi mă forţam să rezist până la capăt. Şi până la urmă nu a fost cine ştie ce. Mă gândeam doar că nu poate fi aşa de greu, la urma urmei cei cu care mergeam înot păreau să o fi făcut de nenumărate ori şi nu păreau prea îngrijoraţi. Realizam în acelaşi timp ce în urmă eram dacă mă gândeam la o blestemată de partidă înot ca la un lucru atât de mare, când oamenii aceia rîdeau şi povesteau chestii în timp ce înotau.

Am ajuns la epavă. Nu-mi aduc aminte să fi simţit deseori atât de puternic senzaţia că eşti o chestie mică ce poate fi strivită într-o clipă de forţe cu mult mai puternice decât tine. Mă uitam la catargul ruginit şi mă închipuiam supravieţuind acolo zile sau săptămâni în şir. În final am făcut câteva sărituri în apă, de pe urma cărora m-am ales, ca o proastă, cu nişte dureri la coloană de care nu am scăpat nici acum, dar nu a contat. Şi nu cred că voi regreta vreodată. M-am simţit puternică. Şi bine.

Ce deziluzie anul acesta. Epava nu mai este ce era anul trecut. O bucată din ea s-a desprins şi a căzut sub apă. Ce a mai rămas a luat-o la vale şi este mai înclinată decât era anul trecut. Ca să urci acolo unde am stat anul trecut în fund, cu genunchii cuprinşi cu mâna, şi m-am uitat la mal, de la stânga la dreapta, şi m-am simţit atât de bine, trebuie să o iei un pic de-a buşilea, iar cum am stat eu nu mai poţi sta. Unghiul e prea mare. Nu am vrut să-mi pară rău. Nu am vrut să mi se pară urâtă. Dar aşa a fost. La jumătatea drumului spre epavă am realizat că nu mă sperie distanţa până acolo, chiar a fost incredibil de uşor, de odihnitor, ci faptul că nu o să o mai găsesc cum era. Că o să fie doar o bucăţică din frumuseţea care m-a încântat anul trecut. Şi aşa a fost. Simţeam ca şi cum aş fi venit acasă şi aş fi găsit casa arzând din temelii. Ca şi cum anul ce a trecut ar fi fost în bucata care stă acum sub apă. Cum să saluţi aşa ceva? Să-i spui: "bună, sunt eu, ce mă bucur că nu ai dispărut cu totul...." sau să oftezi "bună, ah, doar atât a mai rămas din tine...?" Îngrozitor de trist. Îngrozitor de puţin. Ştiu că a fost atâţia ani nemişcată, şi acum brusc s-a înjumătăţit. Mă sperie lucrul ăsta. Câţi ani vor mai fi până nu va mai fi deloc? Anul trecut am trăiat bucuria pe care numai un copil poate să o aibă când ştie că are dosiţi în puşculiţă bani pentru o îngheţată. Tot drumul până la ea, şi acea oră petrecută pe puntea ei. M-am bucurat cu bucuria mea, fără să-i las pe alţii să o vadă, şi am crezut în mine mai mult decât îmi fusese dat să cred până atunci. M-am simţit deasupra tuturor, deasupra mea, deasupra tuturor momentelor dificile trecute şi care aveau să vină. Am fost satisfăcută de mine. Şi de atunci mă întorc inconştient la momentul acela şi îl privesc în momentele mele de singurătate cu satisfacţie şi cu poftă. Şi-mi dau seama că mai vreau unul. Mai vreau un moment real, al meu cu mine şi pentru mine. Dar epava nu mai e cum era anul trecut.

Oare trebuie să-mi găsesc o altă epavă?