La curte, birjaar!

Săptămâna trecută, la ceas de seară, mi-a venit brusc inspiraţia că mirosul şi debandada din casă nu mai pot continua la nesfârşit, deci la un calcul simplu reieşea că o pisică mai puţin ar fi dat, cel puţin parţial, nişte rezultate mai bune la hectar. Mai puţină caca, mai puţin dezmăţ, mai puţine chelălăituri şi încăierări. Care încăierări rezultau inevitabil în împrăştierea bijuteriilor de care dispun prin toate colţurile dormitorului, rostogolirea lor - dar de cele mai multe ori a unor bucăţi din ele, sniff snifffff - până prin sufragerie, cu mari şanse să fie de găsit după săptămâni de căutări prin spatele maşinii de spălat din baie sau sub covorul de lângă uşă. Aşadar am zis "stop!". Afară! Afară cu pisicile din ţară! Şi mi-a căşunat pe Ochişor, cea de-a doua sosită, pe care de mult nu prea o mai suportam. Şi consideram eu că de vină pentru desele certuri cu Jimmy nu putea fi decât ea (sămânţă de scandal, femeile astea... offf... offff.....).

Am luat rucsacul în spinare, am vârât Ochişorul şi am tras fermoarul peste. Am încălecat pe-o şea (ha!) şi m-am îndreptat spre cartierul de case în care stă maică-mea.

Prin dreptul bisericii Bazilescu (asta e pentru cine a auzit de cartierul Bucureştii-Noi) am dat de un taximetrist care rula cam cu 5 km la oră şi era deosebit de preocupat să-şi mângâie şi să-şi drăgălăşească partenera de drum. Eu, cu bicicleta, m-am gândit că nu se cade să-l depăşesc, că oricum voiam să fac pe prima stradă la dreapta. Şi am aşteptat cuminte în spatele lui, e adevărat că şerpuiam ameninţător în încercarea de a ţine direcţia cât de cât stabilă la viteza aceea. Ajunsă la colţ de stradă văd că musiu dă şi el de volan dreapta pe strada mea. Hait! Na că n-am scăpat de dânsul! În tot acest timp nea taximetristu' nu s-a uitat deloc în retrovizoare (check: don't forget to buy a bell and a night light). Cum spuneam, mă dau în dreapta, hop! şi taximetristu' în dreapta. Aştept un picuţ să văz ce face, văd că nici gând să meargă mai repede, decid să-l depăşesc prin stânga şi să-mi văd de drum. Mă avânt spre mijlocul străzii şi când mi-era aplombul mai în floare domnu' decide că a mers prea mult şi că probabil e cazul să se odihnească niţel. Calcă frâna, iar eu mijesc ochii şi apuc doar să mă văd catapultată peste portbagajul lui şi făcută grămadă cu tot cu bicicletă la câţiva centimetri de roata lui din spate. Mă ridic înjurând de mama focului şi încep să împrăştii cu generozitate puli şi morţi şi cristoşi şi mame şi răniţi şi căcaţi şi nenorociţi, iar pe alocuri, unde mamele şi răniţii se repetau prea des, reluam partitura până la epuizare. Liantul era, binenţeles, verbul "a fute". Frumos verb, n-am ce zice. Numai că taximetristul ştia şi el acelaşi cântec, şi ne-am pomenit împroşcându-ne unul pe celălalt cu invective plictisitor de asemănătoare, diferea doar genul :) Mă întreabă de ce înjur. Îmi stăpânesc pornirea vikingică de a înşfăca bicicleta şi de a i-o plasa drept între ochi şi îi spun "de plăcere futu-te-n gură!" "Mă simt deosebit, de-aia înjur!" El ripostează şi insistă să ştie de ce nu mă uit pe unde merg şi de ce nu merg pe trotuar. Eu îl rog să meargă el pe trotuar cu Loganul lui şi să-mi spună dacă are pe unde să se suie şi să circule. Decidem amândoi totuşi că e mai practic să ne înjurăm decât să facem teoria regulilor de circulaţie aşa că îi doresc să trăiască senzaţia de a fi aruncat peste capota unei maşini. Domnu' se umflă şi dă să se repeadă spre mine, tras cu disperare de prietena lui care se străduie din răsputeri să-l ţie. Îl întreb dacă i-a trecut prin cap vreo secundă să mă întrebe dacă sângerez sau dacă mi-am spart capul, dar în timp ce perorez aceste intrebări retorice realizez că faptul că sunt pusă pe harţă şi gata de lupta finală nu-l va face pe domnul cu pricina decât să concluzioneze că sunt sănătoasă tun şi că probabil am o doagă lipsă. Drept pentru care şedinţa se termină cu încă o sesiune de morţi şi de căcaţi, cărora nu le mai pot pune stavilă, iar omul renunţă la orice război cu femeia nebună şi se suie la volan şi pleacă. Înjurând în continuare tot neamul taximetriştilor, al deţinătorilor de Dacii şi al naţiunii conlocuitoare de culoare m-am umplut de draci şi de ulei negru de la lanţul bicicletei în încercarea de a readuce bicicleta pe linia de plutire. În momentul acela am realizat că în sacul din spinare aveam o pisică, pe care căzusem şi probabil era storcită toată. Am luat sacul de jos şi am constatat că mişcă, deci am decis să-mi văd de drum. M-am pictat pe faţă şi pe braţe cu vaselină şi am pornit scârţâind spre maică-mea. Atunci am realizat că piciorul drept mă doare îngrozitor şi că probabil o să descopăr nişte vânătăi de toată frumuseţea a doua zi.

Am mai mers o vreme, am găsit o curte fără câini şi oarecum ferită, am dat drumul la bestia din sac şi am lăsat-o pe stâlpul unui gard. Nu a părut nici surprinsă nici supărată. Probabil comparativ cu experienţa din sac libertatea de pe gard era un vis împlinit. Am mângâiat-o a părere de rău şi am pupat-o pe cap şi în bot. S-a cuibărit cu coada sub fund şi a rămas acolo privindu-mă cu ochi curioşi. Nu a încercat să vină spre mine când m-am îndreptat spre bicicletă. A stat acolo şi m-a petrecut cu privirea. M-am dus la maică-mea plângând şi de furie şi de părere de rău şi m-am oprit direct în baie. M-am calmat încetul cu încetul şi când m-am întors acasă mai târziu nu am putut decât să mă simt vinovată pentru tot ceea ce se întâmplase, şi să simt cumva că accidentul fusese pedeapsa mea pentru ce făcusem.

Îmi pare rău Ochişor.

[later edit]

Sunt plină de vânătăi de la coapsă până la gleznă.

Cu bicicleta prin Bucureşti

Aşadar. Am luat-o la roată cu bicicleta prin oraş, şi am început printr-o sesiune de testare aseară târziu, gândind că ar fi bine să fac traseul spre serviciu pe răcoare şi linişte, să mă cronometrez, şi să văd pe unde ar fi mai bine să o apuc. Drumul la dus a fost ok, am testat şi piatră cubică şi asfalt, bicicleta se ţine foarte frumos pe dâmburi şi hopuri, nu se simte. Am văzut şi cât de bine sunt gândite trecerile de pe trotuare pe carosabil de la un cartier la altul, şi m-am bucurat chiar foarte tare că pe la mine pe aproape trotuarele sunt largi, trecerile line, şi e mai mare plăcerea să pedalezi în largul tău. Am luat-o pe la piaţa Presei, pe la Arcul de Triumf, am ajuns pe la Piaţa Dorobanţi şi apoi am făcut cale-ntoarsă. La întors nu mi-a mai ieşit totul atât de bine :), m-am înfipt într-un jeep parcat regulamentar, şi după ce mi-am cules stelele verzi şi minţile împrăştiate, am continuat vitejeşte, strângând din dinţi la usturimea din cot. Şi cum cu două nu te plouă, la Televiziune am comis-o a doua oară, dar grav, în încercarea de a trece de pe carosabil pe trotuar, şi am luat o trântă pe asfat, de pe urma căreia mă refac şi acum. Adicătelea în dreptul unui restaurant era o deschidere din trotuar spre carosabil, suficient de largă încât să încapă şi o maşină prin ea, drept pentru care restaurantul a considerat util să blocheze trecerea cu un lanţ maaaaare maaaaare, ca să nu mai urce maşinile pe acolo. Hait! Şi m-am nemerit eu pe-acolo, cu avânt, şi pe bezna din zonă am luat lanţul în plin. Clangg! Zdrangg! Un paznic nedumerit a admirat un picuţ peisajul, din restaurant nişte feţe palide au ridicat capul să vază de unde vine zdrăngăneala, eu m-am cules înjurând şi frecându-mi piciorul, am îndreptat ghidonul care arăta suspect de şui, şi m-am înturnat spre casă.

Per total, experienţa a fost foarte foarte bună.

Am făcut un duş bun (mult mai bun după un picuţ de efort) şi am adormit buştean, după ce m-am oblojit cu cârpe ude şi gheaţă pe piciorul rănit.

Astăzi am luat traseul pe lumină. Ei bine, nu mai era aşa de bine ca ieri seară. Ce nu era ieri seară da' era din belşug azi dimineaţă?

1. Trafic. Mult trafic. Claxoane, maşini parcate, trotuare înţesate cu maşini parcate, pietoni (deh, trebuie să circule şi ei pe undeva). Pe unde mai rămâne unui sărman biciclist să o ia? Păi pe carosabil. Unde maşinile una două vâjâie pe lângă tine şi din 10 se găseşte una care să urle "huooooooooo......!" sau "vezi pe unde meeeergi.....!" La un moment dat am luat-o pe un trotuar drăguţ, care mi s-a frânt în faţă, şi am decis să ies pe carosabil. Numai că strada era cu sens unic. Dar am continuat. Şi nu am avut nici o problemă cu autobuzele care veneau spre mine, loc era suficient. M-am împotmolit însă în dreptul unei pietonese care încerca să se introducă într-un autoturism parcat. Doamna în chestiune a avut prezenţă de spirit şi a anticipat în ultima clipă impactul nefericit între mine şi portiera ei, drept pentru care s-a ferit, ţopăind pe nişte tocuri cui roşii şi trăgându-şi geanta la fel de roşie din dreptul iureşului (la fel de roşu :D - da, bicicleta e roşie :D hihi...), nu fără a exclama: "Măi" Ia uite-o măăăii!! Pe contrasens!!!!" Restul probabil e istorie, că nu am mai prins continuarea.

2. Ţopârlani. Cel puţin trei la număr. Unul care stătea în staţia de autobuz m-a tras de geantă în timp ce stăteam şi eu la semafor. Altul s-a făcut că se dă către mine să mă sperie, de pe trotuar, când din spatele meu tocmai se scurgeau rîuri rîuri de maşini scăpate pe culoarea verde. La numărul trei s-au clasat muncitorii de pe o clădire în construcţie care au exclamat ceva despre mâncare, bicicletă, fată şi nişte dorinţe trupeşti incerte.

3. Priviri mirate. Majoritatea pietonilor m-au privit cam şui, de fiecare dată când urcam pe trotuare să mă deplasez. Unii cu curiozitate, alţii cu respect. Nu ştiu ce le trece prin cap, dar pot să-mi închipui. Până mai ieri şi eu făceam parte dintr-una din cele două categorii.

Ideea e că Bucureştiul are loc doar pentru două tipuri de călători: pietonii şi automobiliştii. Pe carosabil nu e loc din cauza autoturismelor, până la urmă e locul lor de desfăşurare. Pe trotuar nici atât, pentru că acolo se întâlnesc şi pietonii (care nu au reflexe de ferit sau stat pe o singură parte, aşa că pe ei îi urneşti foarte greu, mai ales dacă merg în lanţ de-a latul trotuarului) şi maşinile parcate, care mai de care mai aproape de ziduri sau de garduri. Mai treci cu bicicleta dacă mai ai pe unde. Dacă ieşi în stradă, ţi-o iei în freză de la vreo maşină. Nu mai vorbesc de autobuze sau troleibuze. Dacă te-ai nimerit în spatele vreunui troleibuz, o să ai o relaţie de "depăşeşte-l că stă în staţie" / "prinde-l din urmă că te-a depăşit" continuă, atâta timp cât traseul e comun. Dacă stai pe trotuar, te loveşti de pomi, pietoni, maşini parcate, şi iei nişte borduri în plin, acolo unde între trotuar şi carosabil nu e făcută pantă. Offf. Greu. Nici unui scuterist sau motociclist nu-i e uşor, aşa că nu mă mir. Avantajele sunt că poţi să te hlizeşti la coloanele de maşini care abia se târăsc de la un stop la altul, în timp ce tu pedalezi de numa-numa şi îi laşi în urmă muuuuuuult muuuuuult :) Poţi să treci pe trecerea de pietoni, s-o iei prin parcări, pe trotuare, prin parcuri etc. Din punctul ăsta de vedere nu ai restricţii.

Mi-am luat şi un antifurt, dar deocamdată mă limitez la a mă parca cu bicicleta în spaţii închise, de unde să nu-mi fie frică că o să mi-o ia cineva.

Aştept de la Bobby MP3 player-ul meu, că m-am plictisit să nu aud decât "vrrrrâânnnnnncccc.... vrrrrrrââââânnncccccc...." de la spiţe, şi vreau neapărat să-mi cumpăr un claxon. Pentru pietoni. Nu prea merge să zici "pardon" sau "pârtie". Sună aiurea :)

Într-o însemnare viitoare, poze cu bestia.

Pe curând.