25 decembrie 2006

Mai multe, fără legătură

Cum ne încărcăm memoria cu chestii inutile? La ce ne foloseşte să ţinem minte atâtea porcarii neînsemnate, nu ştiu. Cu fiecare om pe care îl cunoaştem şi odată cu fiecare experienţă trăită, înmagazinăm nişte informaţii pe care le folosim atunci, apoi, din ce motiv nu ştiu, le şi ţinem minte vreme îndelungată. Cum ar fi ce muzică nu îi plăcea şi de ce. Nu-i plăceau Pet Shop Boys, pentru că atunci când era mai tinerel, ascultase versurile şi realizase că toate făceau trimitere la homosexualitate. Şi avea o problemă când se auzea de prin vreun difuzor PSB. Dar acum, acum eu ce vină am că dacă ascult o melodie PSB îmi aduc aminte de chestia asta?
Pe masa mea din sufragerie se află un om de zăpadă din ceară, căruia i-am aprins tichia neagră acum un sfert de oră. E cam trist să-l văd că se deformează, dar mă consolez cu ideea că oricum oamenii de zăpadă din construcţie nu au tichii, aşadar fac eu ce ar fi trebuit să facă cei care l-au fabricat: îl scap de oroarea aia de tichie din cap :)
E ceva şi cu bradul ăsta de Crăciun. Parcă prea e frumos, şi durează puţin, nu? Îl simt lângă mine ca şi cum ar trebui să fie şi restul anului în colţul în care l-am pus. Îmi pare rău că în scurt timp va trebui să-l arunc. Altfel, e bine că e. Mă bucur că împarte aceeaşi cameră cu mine. Iar Ali doarme torcând la mine în braţe. Ce-mi mai trebuie?
Să nu mai fiu singură.

18 decembrie 2006

De Bucureşti

M-am cam săturat să mă fac mică şi să mă ascund de fiecare dată când cineva mă întreabă dacă sunt din Bucureşti. Într-un fel mă simt responsabilă pentru fiecare avantaj pe care mi-l conferă faptul că m-am născut în Bucureşti. Şi de fiecare dată mă disculp în faţa unora sau altora, conştientă fiind cât e de greu pentru un provincial să-şi găsească un rost în capitală. Nici nu mai aştept să văd ce fel de atitudine are respectivul interlocutor, îmi cer scuze din start. Mă simt prost pentru că am beneficiat de pe urma faptului că sunt născută aici, mă simt prost pentru fiecare minut petrecut la mama şi la tata în casă când alţii dormeau în frig în cămine. Dar mă enervează că uneori nu pot şterge rânjetul pe care-l arborează unii. E ca şi cum vin deja setaţi să se războiască cu toţi bucureştenii... mama lor.... Or, asta nu mi se pare corect. Nu prea e frumos să-i cataloghezi pe toţi bucureştenii după metoda "eu am suferit, suferă şi tu". Dar ce spun eu aici? Am şi eu acelaşi păcat, când vine vorba de moldoveni :(
Sincer, îmi pare rău pentru eforturile pe care trebuie să le facă atâţia ca să supravieţuiască aici. Bucureştiul e o junglă, unde singurul lucru care pare să meargă pe pozitiv sunt preţurile.
Aştept ziua în care o garsonieră o să fie din nou 5.000 de euro, şi un apartament cu 2 camere 20.000.... Dar asta probabil când se va trece la euroiul greu...

Când mă fac mare vreau să fiu blogger

Vreau câteodată să fiu din categoria acelor bloggeri care găsesc zilnic ceva de scris. Şi care o fac, iar rezultatul este, cel puţin pentru mine, deosebit de liniştitor. Îi citesc cu plăcere şi mă amuz de fiecare crâmpei de viaţă pe care aleg să-l împartă cu noi, restul. Apoi mă întreb dacă eu aş putea vreodată să scot din chestiile banale de peste zi o însemnare care să-mi facă în primul rând mie plăcere. Răspunsul e cam... nu. Parcă nu am chef să povestesc despre cum m-a oprit poliţia să-mi ia carnetul, şi nici despre concertul de sâmbătă seară, sau despre schiuri etc. M-am cam plictisit. Vreau să scriu doar atunci când ideile din cap nu-mi dau pace. Atunci când ştiu că pot trage o concluzie la finalul însemnării. Adică... cumva, să fie şi pentru la anul, nu doar pentru momentul de faţă.

Ali 8

Despre Ali nu am mai scris de mult nimic. Acum stă la mine în braţe în timp ce scriu, cu o lăbuţă întinsă peste tastatura, iar cu cealaltă mă pipăie ritmic şi toarce extrem de zgomotos. Semn că îi place. Atât de rar o mai prind cu chef să toarcă şi să stea la mine în braţe încât parcă aş mai scrie, numai să nu mă mişc de aici.
Mă uit la ea şi realizez că s-a făcut cât o vacă. Nu că ar mânca cine ştie ce. Dar probabil că aşa e modelul. În afară de cursele patinaj viteză pe care le practică pe gresia din hol şi din bucătărie când îmi fac de drum în direcţia aia, nu cred că are parte de altă mişcare. Poate doar să facă şedinţe intensive de aerobic în lipsa mea. Aşa s-ar explica urmele de bună purtare pe care le găsesc când mă întorc acasă. De cele mai multe ori bucătăria arată de parcă s-ar fi luptat cu ceva din coşul de gunoi. Probabil că aşa se şi întâmplă. Am citit eu undeva că există nişte monştri mici şi urâţi care sălăşluiesc în coşurile de gunoi din casele unde locuiesc mâţe. Şi aceşti mici monştri aşteaptă răbdători până când pleacă stăpânul la servici, apoi încep să iasă din coş şi să terorizeze mâţele. Iar ele normal că se apără. Şi ajung să care prin dormitor şi prin sufragerie bucăţi din duşmanii cu care s-au războit. Bunăoară, hârtia de la pachetul de unt cu siguranţă că a fost un adversar redutabil, cu care pariez că s-a luptat din greu până l-a dovedit. La fel şi cu plasticul de la salam. Noroc că e o pisică curajoasă, nu mi-e mie teamă. Se descurcă ea! :)
Aş vrea să-i fac o poză acum. Bine, aş vrea să o dau şi jos de pe braţul meu şi să-i scot colţii din palmă, pentru că deja exagerează. I-a înfipt prea tare. Pentru un motiv sau altul nu e de acord cu felul în care tastez. Şi mă atacă. Acum s-a agăţat de păr şi mi-l piaptănă. Au! Cu lăbuţele din spate îmi selectează text şi mi-l mută dintr-o parte în alta. Încerc să o dau jos de pe touch-pad, şi o mătur cu mâna stângă. Acum a găsit firul de alimentare şi s-a agăţat de el. Trag un pic de el şi o sperii. A fugit. Bine. Acum pot şi eu să termin ce aveam de scris.
Aşadar, se luptă din greu cu inamicii cei răi. Aşa şi cu puzzle-ul şi cu plantele. Mai nou am observat că le combină. Ca să nu se chinuie de două ori să mă enerveze, s-a decis să mă calce pe nervi o dată, dar bine. Sare pe dulapul pe care sunt aranjate plantele, se plimbă un pic printre ele, dă cu coada printre ele, şi brusc se repede la planta la care ştie că nu are voie, clonţ! o capsează, şi până să apuc să urlu la ea că nu are voie, sare direct pe scaunul pe care e pusă pancarta cu puzzle-ul, destabilizează aranjamentul, derapează apoi de pe puzzle în încercarea de a sări pe canapea şi odată cu labele din spate proiectează pe jos un număr cât mai mare de piese, de preferinţă fix cele care erau aranjate pe pancartă într-o ordine anume şi cu un scop bine definit. Toate astea într-o secundă. Până să apuc să omor fiara, puzzle-ul e pe jos, frunzele plantei încă se bâţâie, şi pe la urechea mea a trecut o rachetă sol-sol gri şi pufoasă cu destinaţia dormitor/sub pat/unde nu mă poate găsi stăpâna.
Cel mai mult însă îmi place când se hotărăşte să sară pe ceva înalt. Să vă explic: deoarece această pisică este alcătuită din 1 parte pisică şi 3 părţi cur, invariabil locul pe care vrea să se cocoaţe este greu de atins din prima săritură. Ori aterizează pe muchie şi alunecă pe obiect în jos, trasă fiind de greutatea fundului, ori prinde colţul dulapului de exemplu, sar al căzii, sau al patului, şi în încercarea de a se ridica, rămâne în balans cu labele din spate şi coada, urechile date pe spate şi ochii mari şi furioşi. De cele mai multe ori renunţă şi găseşte altă cale de a se sui.
În această linişte de ora 2:35 dimineaţa, în timp ce eu scriu aici despre vacă, din bucătărie se aude clonţ-clonţ, tilip-tilip, clinc-clinc, combinat cu fâşşş-fâşşşş-fâşşşşşşş. Probabil că se luptă cu cutia în care a fost pizza. O strig. Zgomotele se opresc. "Ali!" Linişte... Apoi, din senin, de după uşă, aud un "mrrrrrrrreeauuuu" şi zdup! e pe pat. Dă câteva ture şi se aşează pe picioare, peste pătură. Cred că e cam timpul să ne culcăm. Mâine începem devreme. Şi eu şi ea. Pentru diversitate, am să-i las în coşul de gunoi nişte ambalaje de caramele şi poate şi cutia de bomboane terminată ieri seara.

Despre farmacii

Trebuie să mă plâng de o chestie: farmaciile non-stop. Sâmbătă seară am căutat, în zadar, o farmacie deschisă non-stop în zona ultra centrală a Sălii Palatului. Nimic! Am străbătut Ştirbei Vodă, Calea Victoriei, Splaiul Independenţei, Piaţa Romană, Universitate, am ajuns şi pe la Gară. Nimic, absolut nimic! Am numărat cel puţin 8 farmacii, din care două Sensiblu. Nici una însă nu era deschisă. Întrebând pe unii şi pe alţii unde găsesc una deschisă, toţi, fără rezerve, şi-au dat cu părerea că ar trebui musai să fie una pe la Gară. Judecând după o logică normală, da, sunt şi eu de acord cu ei. Cum mama naibii să nu ai o farmacie deschisă non-stop la Gară? Şi, mergând pe aceeaşi logică, cum să nu ai una non-stop la Romană? Sau la Universitate? Sau la Victoriei? Evident că nu era pe nicăieri.
Am intrat la OMV la Gară şi m-am interesat dacă au medicamente. Nu mă aşteptam să aibă mare lucru, dar răspunsul a fost şi mai prompt: "nici un fel de medicamente". Îmi aduc aminte că într-o vreme unele benzinării ofereau o gamă de produse parafarmaceutice foarte utile. Eu cel puţin m-am bandajat la un deget tăiat dintr-o benzinărie Petrom, unde aveau tot, de la iod până la plasture. Dacă s-a schimbat ceva şi nu au voie să mai vândă chestii de acest gen, îmi pare rău. Un motiv în plus să car după mine prin geantă toată gama de analgezice disponibilă. Şi plasture. Nu se ştie niciodată când te apucă o durere de dinţi pe la miezul nopţii, şi doamne fereşte să ai nevoie să găseşti o farmacie cu program peste noapte!

01 decembrie 2006

Patanii cu iz unguresc

Am organizat o plecare fulger la Budapesta, pentru o chestie care se anunţă (deocamdată) destul de interesantă. Fără somn cu o noapte înainte, fără haine curate, fără păr spălat, fără mâncare, fără chef. Pregătiri de plecare de acasă contra cronometru, ieşit pe uşă fără machiaj. Nu contează. Găsesc eu timp şi pentru asta. Plec intempestiv pentru a ajunge la locul de întâlnire, la jumătatea drumului realizez că am plecat fără paşaport. Mda. Tipic. Ajunsă la aeroport îmi aduc aminte că nu am luat invitaţia (ha!). Lucrurile se rezolvă însă fără probleme. Coleg cu valabilitate paşaport două luni. Schimb de replici steril dar cu final fericit. Cineva spunea acum câteva zile apropo de asta: „dacă s-ar interzice ieşirea din ţară pentru oricine care nu are paşaport valabil minim şase luni, asta înseamnă că toate paşapoartele au valabilitate 9 ani jumate, nu 10”. Corect. But tell this to the authorities. Trecut diverse puncte de control, ajuns la poartă control bagaje. Control de la fata cu detector. Tipa, o simpăticuţă amuzată, după o pipăire de sus până jos, remarcă cu un zâmbet în colţul gurii: „nu vi s-au uscat blugii...:)”. Rîd pe înfundate şi trec. Briceag în geantă. Ooops! M-am despărţit de el şi dus a fost. Păcat, făcea un cutter bun la nevoie. Să nu uit să strecor în programul de azi o sesiune fulger de manichiură. De somn nu poate fi vorba. Avionul, o chestie mică şi bondoacă. Şters repede din cap imagine cu sicriu zburător. Chestie bună: am locul dinspre culoar, şi la mijloc nu e nimeni. În dreapta mea un tinerel cu adidaşi şi trening. Vin stewardesele cu cafea. El întreabă de ness. Tipa nu reacţionează. „Ness!”... „??”.... „Ness!?” ... „??!” Intervin: „Instant coffee?” ... „??!!?” ... „Soluble?” ... Ea: „Si-lo-bol?” Mă lasă nervii: „Something like Nesscafe?” ... „Aaa, yes, coffee, Nesscafe!” (şi arată spre termosurile cu cafea branduite Nesscafe). Renunţ: „Nu are...” (către colegul de drum). „Ok, then just a normal coffee, thank you :)”. Uff, ce greu a fost. Anunţurile de plecare şi de informare în ungureşte. Ba pilotul, ba stewardesa. Mă uit în lungul culoarului. Şade liniştită pe scăunelul ei şi citeşte de pe nişte fiţuici. După ce termină cu bolboroseala (scuzaţi) în ungureşte, întoarce foiţa pe cealaltă parte şi continuă în ceva ce, spre sfârşit, când se aude un „thank you for flying Malev Airlines” mă prind că se petrecea în engleză. La pilot acelaşi lucru. Se înţelege ceva de genul „... tèmpreciur 5 àbov ziru”. E de bine deci. Budapesta, frumoasă, cum era de aşteptat. Cam ceaţă. Recepţionerii de la hotel cer un card de credit sau un aconto în numerar pentru cheltuieli în afara rezervării. Rânjet larg şi fluturat din gene, că altceva nu avem. Să se descurcă! :)

29 noiembrie 2006

Mărunţişuri

E foarte mişto cum ştie lumea în România să dea restul "corect", şi asta exact când nu te aştepţi. După 15 ani în care credeam că după modelul McDonald's se vor învăţa şi alţii şi vor începe să dea restul corect, am în continuare surprize. Sau semi-surprize. De fapt nu prea mă surprinde că nu se dă nici până azi restul corect, ci aproape că mi-e jenă de jena pe care ar trebui să o aibă oamenii ăştia. Foarte frumos în contextul ăsta este limbajul corpului, pe care l-am testat pe propria piele ieri seară.
Când cineva îţi dă rest şi ştii sigur că vei primi cel puţin o monedă, te aştepţi să auzi un clac fin pe plasticul tejghelei, semn că e acolo, trebuie doar să te întinzi să o culegi, iar dacă sunt mai multe, să ţii coada în loc în încercarea de a strânge cu buricele degetelor nenorocitele de fise :) Dacă lucrurile se petrec în lipsa unei tejghele dedicate, omul îţi dă restul în mână, după sistemul "na banii şi du-te".

Comand o ciocolată caldă, care costă 4,5 lei. Îi dau chelneriţei o hârtie de 10 lei şi aştept cuminte restul. Nu-mi fac probleme, apare el, că doar e stabiliment serios. Tipa se execută şi cotrobăie după rest, întinde mâna peste bar să mi-l dea, iar eu, ca o vacă tristă, fac palma căuş şi aştept binemeritata bancnotă de 5 lei + fisa de 50 de bani. În palmă primesc hârtia, şi... pauză. Chelneriţa vede gestul meu, dar are deja restul pregătit, şi gesturile se succed în câteva fracţiuni de secundă. Jenată de palma mea întinsă ca pentru grăunţe, îndoi bancnota şi o bag în buzunar, şi mă fac rapid că de fapt eu nu căutam să primesc şi fisa. Aştept ciocolata, o iau şi plec. Nu mă aştept ca tipa să se întoarcă cu fisa, deci nu mă agit. În toată povestea asta sunt doar două urmări posibile. Să stau fixă cu ochii la ea şi să mă fac că aştept şi restul de bani, sau să mă fac că plouă. Aleg varianta a doua.
La benzinării mai merge, că măcar acolo dacă ţi-a întins restul incomplet şi mai trebuie să aştepţi bon fiscal, se simt oamenii şi odată cu bonul îţi dau şi fisele. La bar se pare că nu.
Mda. Cam aşa.

28 noiembrie 2006

Aris artisticus

Există o categorie de păsărici de plastic, observ eu, care aleargă după personalităţi. Să fiu mai explicită.
Se dă un eveniment oarecare, cu participare de soi, somon afumat şi tofelu' de aere, vedetisme, paiete şi sclipici telectual. Se presară cu câte un actor, regizor, scriitor, sau, după caz, manelist celebru, şi se lasă la macerat. Se aşteaptă preţ de câteva minute, până când se identifică vizual ţintele, şi se dă drumul la păsărici. Care păsărici încep să ciripească gureşe şi vesele, pivotând pe tocuri aidoma unor titireze (sau titirezuri?) şi culegând din palma bărbăţeilor celebri grăunţe de faimă şi firimituri de show-biz. Obrajii se înroşesc, gesturile delicate vin unul după altul ca gloanţele din mitralieră, de la fluturat de gene, la îndepărtat neatent şuviţa de pe gât. Se mai adună o scamă de pe puloverul vedetului, se mai pune o palmă pe braţ în vâltoarea unei conversatţi studiat dezinvolte, se rîde obligatoriu cu capul dat pe spate şi se aplică când şi când priviri galeşe cu subînţeles. Actoricus burlacus impresionatus flirtează cu păsărica, că de! doar n-o fi bou, şi antanta capătă forme definite într-un amalgam de mirosuri de bucătărie fină emanată de farfuriile ţinute de amâdoi în mâini şi parfum de decolteu expus generos al domnişoarei. Ochii văd, inima cere, fotograful imortalizează, păsărica tremură toată, hartistul e tot numai un zâmbet. Vă rog, oameni de ştiinţă, inventaţi dracului o pastilă pentru aceste biete păsărici, să scăpăm dracului odată de ele! Da, nu mă refer la una care să le vindece, ci la una care să le cureţe! :D

Ah!

Tare tare tare rău mă supăr când am chef să scriu ceva pe blog şi nu am timp, sau acces la net. Şi tare tare am avut chef să scriu ceva acum câteva zile, am scris la repezeală undeva, blogger-ul a picat, şi am rămas cu buza umflată... :( Tare rău...

22 noiembrie 2006

Teatru, lumini, Intercontinental

Dragă Parisule,
Sunt în buricul Bucureştiului, şi văd de la geamul biroului luminile Intercontinentalului. Aştept ca mâine-poimâine să dea drumul la luminile de pe Magheru. Îmi pare rău că nu au ales un model nou. Se pare că cei de la Luxten le schimbă doar odată la doi sau trei ani. Nu face nimic. Aştept luminile. Aştept să mă plimb pe sub tavanul de lumini, să simt în nări aerul rece de decembrie, să simt spiritul Bucureştiului în prag de sărbători de iarnă, să văd brăduţul de la Universitate luminat, beculeţele curgând din pomi. Aştept să număr din nou zilele rămase până la integrare, aşa cum tu ai numărat zilele până în noul mileniu, pe turnuleţul tău croit după idei europene şi cu oţel românesc.
După care, pe 3-4 ianuarie, o să suspin a regret când le vor da jos, şi mi se va părea, ca şi până acum, tot centrul mai sărac fără toată marea de culori. Voi contabiliza din nou cum 6 a devenit 7, şi voi aştepta ca peste câteva minute 7 să devină 8, şi aşa mai departe. Sper că voi putea privi oraşul, aşa cum îl iubesc eu, cu aceeaşi inimă deschisă, chiar dacă după 20 va fi un 25, sau un 35, şi să nu uit niciodată cât de mult îmi iubesc oraşul de baştină. Da, sunt vinovată că sunt bucureşteancă. Sunt vinovată şi accept să fiu pedepsită pentru tot restul vieţii trăind aici. Parisule, vreau să te revăd din când în când, dar n-aş da pentru nimic în lume Bucureştiul meu pentru tine. Sper să mă ierţi.
A ta.

21 noiembrie 2006

Spălătorie de bani

Mi-am deschis spălătorie de bani. La modul cel mai serios. Judecând după numărul record de bancnote uitate în pantaloni şi spălate în maşină duminică, pot să declar sus şi tare că am trecut la nivelul imediat superior: spăl bani. Nu doar haine. Bani. Şi bani. Cel mai frumos este că dintre toate locurile din maşina aia de spălat în care puteau ateriza bancnotele alea nenorocite, cum ar fi pe tambur, sau printre rufe, ele au ales să se lipească, strategic, de hublou. Şi cum eu, în stilul desăvârşit gospodăresc caracteristic, am lăsat la macerat rufele cam o zi jumate până să mă decid să le şi scot din maşină, săracele bancnote au tot stat lipite de hublou până le-au venit toţi dracii, doar doar le-oi vedea şi le-oi scoate de acolo. Stăteau frumos, una lângă alta, una de 1 leu, una de 5 şi una de 10 lei. Parcă aud conversaţie între ele, aşaaa, şuierat, printre dinţi: "Bă, tu mai rezişti? Că eu m-am cam plictisit..." ... "Nî pre... Crez că ne ved?"... "Mâcegăimm drecu' ăici..." şamd...:)
Într-un final fericit, pentru ele, le-am observat cu coada ochiului, întâmplător...:) moment în care am decis că e cazul să pun şi rufele la uscat, nu numai banii...:)
Cred că bancnotele s-au simţit murdare şi s-au lăsat ascunse prin buzunare, că altfel nu prea ştiu cum au scăpat percheziţiei mele...

18 noiembrie 2006

Pa pa comerţ, bună ziua artă!

Tocmai am făcut pasul cel mare. Mi-am dat demisia, şi am plecat trântind uşa la 3 ani şi jumătate de carieră în marea distribuţie. Povestea completă e prea recentă ca să-mi vină să o povestesc aici. Şi din păcate prea tristă.
Insă fac bilanţul acestor 3 ani cum n-au mai fost alţii în viaţa mea. Şi realizez că dintre toate lucrurile care m-au făcut să ador locul meu de muncă, pe primul loc au fost oamenii. Începând cu superiorul direct şi terminând cu femeile de serviciu. Ceea ce mă făcea să stau ore târzii din noapte la servici era, printre altele, faptul că alături de mine mai munceau nu doar unul-doi rătăciţi prin birouri, ci zeci, uneori sute de colegi. Cine eram eu să plec la ora 6 ca gravidele? N-aş fi putut să-mi fac treaba cum trebuie dacă nu aş fi fost sprijinită şi iubită de cei din jurul meu. În primele mele zile am întâlnit colegi care mi-au arătat toată bunăvoinţa şi înţelegerea, iar integrarea mea a fost rapidă. Ulterior, ne-am sprijinit unii pe ceilalţi în momente dificile şi ne-am bucurat împreună la tot ce a fost bun. Am lucrat pentru un om căruia nu voi putea cred niciodată să-i mulţumesc îndeajuns pentru felul în care s-a purtat cu mine şi lucrurile pe care le-am învăţat de la el. Am avut alături colegi care au plâns când am plecat şi de care m-am despărţit cu greu la rându-mi. Şi sub toate acestea, noi toţi vindeam gemuri şi saltele, chiloţi şi margarină, zarzavaturi şi calculatoare. Am fost o echipă unită. Am fost, multă vreme, o echipă imbatabilă. Am fost echipa Orhideea.
N-am fost prima "trădătoare". Şi mie îmi vor mai urma şi alţii. Şi vor veni oameni noi în locul nostru. Şi voi trece prin locurile familiare altădată şi nu voi mai recunoaşte nici un angajat. Şi voi căuta cu privirea detalii legate de bunul mers al locului. Şi voi tresări când voi vedea un ambalaj pe jos. Şi mă voi apleca să-l ridic şi să-l arunc la gunoi. Şi-mi va părea rău şi bine în acelaşi timp pentru fiecare clipă petrecută sub acel acoperiş şi pentru tot ce a însemnat pentru mine.
Nu e uşor să explic în cuvinte ce a însemnat pentru mine Orhideea. Ce sentiment ai când simţi forfota ei sub picioare, câng ajungi să te identifici cu ea, să-ţi curgă prin vene, să-ţi fie drog şi boală în acelaşi timp. Ca un fel de... amor... nebun.
Acum, ce să zic? Să fie într-un ceas bun, morţii cu morţii, viii cu viii.

15 noiembrie 2006

Vând pisică

Din ciclul "vând pisică inutilă", ofer spre comercializare pisică pufoasă şi neastâmpărată, cu multă pasiune pentru grădinărit şi zugrăveală. Poate, dintr-o singură mişcare de coadă, să răstoarne trei ghivece şi să împrăştie conţinutul lor pe pereţi, scaune, calorifer şi, binenţeles, perdea. Are şi un imens potenţial (demn de explorat) în domeniul post-vânzare. Te priveşte cu ochi mari şi lucioşi şi îţi transmite dragostea ei eternă în timp ce tu, clientul cel zugrăvit şi grădinărit dintr-o singură mişcare, nu ştii ce să smulgi mai întâi: părul propriu sau urechile pisicii.
Vecinii mei probabil ştiu că locuiesc singură. Sigur se întreabă cui pot să ţip eu "TE OMOORRRRR!!!" în miez de noapte. Săracii cred că stau cu mâna pe telefon să sune la poliţie să denunţe criminala torţionară :). Ţipatul meu nu are însă efectele scontate: Ali o şterge pe sub canapele şi fotolii şi se face nevăzută, deci scapă de năpastă, în schimb pe mine mă apucă nişte crize triple de draci că mă lasă cu ghivecele în mijlocul casei şi pereţii pestriţi şi NU POT SĂ O APUC de nicăieri să-i trag o mamă de bataie! Iar vecinii mei stau cu paharele pe pereţi :)
Mă întreb ce a căutat printre ghivece....?....

10 noiembrie 2006

Yogă de birou

Mă apucă periodic gânduri de răzbunare. Înghit tot felul de porcării de la oamenii cu care şi pentru care lucrez, iar sportul preferat în astfel de cazuri este planificarea torţionării lor în fel şi chip. Este o metodă destul de relaxantă. Ieri am observat însă ce minunat te simţi când respectivii colegi îţi fac (ca de obicei) zile fripte, dar tu ai o ofertă alternativă de muncă. Ta-naaaaa! Să zicem că te-a sunat cineva şi te-a chemat la interviu, şi în paralel colegii cu pricina te calcă pe bătături şi te scot din minţi. Eşti de o nesimţire cruntă, zâmbeşti cu gura până la urechi deşi nimeni nu-şi explică de ce, eşti relaxat până la ultima fibră, îţi cam bagi picioarele în ele de termene limită, şi culmea, îţi ies şi mai bine, că tot le faci relaxat, îţi permiţi să pleci cu o oră mai devreme la interviu minţind cu neruşinare că ţi-e rău şi nici nu-ţi pasă că se uită strâmb la tine etc. Apoi vine partea în care interviul oricum nu a dat roade şi oamenii cei răi care te-au amăgit şi-au dat seama că vor pe altcineva sau că ceri prea mult, şi revii la înghiţitul în sec de deunăzi.
Mda... cam aşa...

03 noiembrie 2006

1

Eh, uite că veni iarna, şi eu am înregistrat deja prima tamponare pe sezonul în curs. Iupi. Autobuz pe două benzi, depăşire, bou cu bască în faţă, frână, piatră cubică, ud.
Cam atât.
A, şi să nu uit. Vremea e numai bună de ascultat un picuţ de Alifantis.

31 octombrie 2006

Gipsy

Un articol în Cotidianul şi comentariul unei cititoare mi-a adus aminte de sentimentul de greaţă pe care mi-l dau discuţiile savante despre locul ţiganilor în comunitate. Mi se face silă când văd manifestări ca Gala Halloween (organizată de o asociaţie care nu merită numită aici) pentru stimularea interesului comunităţii faţă de integrarea copiilor de ţigani, sub deviza „fiecare copil în şcoală”. Mi se face silă pentru că participă la această gală oameni cu bani invitaţi să doneze pentru această cauză, români de-ai noştri, care lăcrimează la auzul poveştilor triste ale bieţilor copii de ţigani pe care societatea îi ignoră. Şi mi se face silă pentru că se creează, cu ajutorul unor păpuşi de paie cu creierul spălat, cum este Leslie Hawke, curente de opinie care îndeamnă românii să-i respecte şi să-i protejeze (culmea!!) pe sărăcuţii copii de ţigani pe care societatea nu-i iubeşte. Se vorbeşte despre discriminare şi xenofobie. Pare-mi-se că americanii marcaţi de propriul trecut de asuprire a negrilor îşi caută izbăvirea în acte caritabile creionate la repezeală în România. Ah, ce mai cauză nobilă şi-au găsit... Uită însă că şcoala e deschisă tuturor şi gratuită în România. Hai să dăm cu toţii mâna şi să uităm barierele sociale şi să-i primim în sânul nostru pe acei copii flămânzi născuţi la periferie care doresc să înveţe şi să se realizeze în viaţă. Parcă îi văd pe puradei citind la lumânare pagini de ziar şi strângând cu grijă cărţi abandonate visând la ziua când vor fi academicieni. Pot sa rîd? Stimată doamnă Leslie Hawke, pot să-ţi rîd în faţă? Pot să vomit un pic? Te rog? Ieri la ştiri, făcând un pic de zapping, dau peste un reportaj în care o ţigancă care ţine în braţe un copil şi este împresurată de alţi câţiva agăţaţi de fusta ei pare revoltată că nu are intrare la cantină (sau ceva de genul). Reporterul o întreabă câţi ani are, iar ea răspunde răstit: „27!” „Şi câţi copii ai?” zice reporterul. „4!” vine răspunsul. Tipul insistă: „Ai fost la şcoală?” Ţiganca, şocată: „N-am fost, că n-am avut timp!”
QED.
Mesaj pentru toţi papiţoii care au participat la gala Halloween: sunteţi nişte parveniţi care nu realizează unde trebuie trasă linia între pupatul în cur pentru satisfacerea propriei imagini şi apărarea demnităţii voastre de români. Halal români. O să mă criogenez şi o să mă trezesc peste 20 de ani şi voi veţi fi femei în casă şi şoferi pentru ţiganii cei bogaţi şi veţi cere viză de la consulatul maghiar de la Piteşti ca să vă vizitaţi rudele din Ardeal. Iar eu o să aleg să mor.

23 octombrie 2006

Orient şi Occident

Mda.

Acum câteva săptămâni am făcut o escală inopinată la Târgovişte. Povestea întregii peripeţii care m-a adus acolo este mult mai lungă. Am vizitat ruinele cetăţii domneşti şi biserica domnească pe înserat, doar noi şi reflectoarele din curtea muzeului, după ce am sărit gardul ca să trecem dincolo. Ne-a prins paznicul după 10 minute de plimbăreală prin curtea muzeului, ne-a legitimat, şi după ce a văzut că suntem doar o mână de turişti curioşi şi întârziaţi, ne-a făcut un tur al sitului, ... and boy did we have a surprise!
Am aflat lucruri pe care nu speram să le aflăm, am descoperit că nu trebuie să treci munţii să vizitezi mult lăudata Transilvanie ca să vezi bucăţele de istorie, şi am mulţumit în gând cui trebuie pentru faptul că ni l-a scos în cale pe respectivul paznic. Care paznic era student (este) în anul III la istorie (ha!).
Printre altele, am dezbătut destul de amănuţit chestiuni mai puţin cunoscute despre domnitorii care şi-au făcut veacul la Târgovişte, şi am privit cu uimire şi admiraţie minunata construcţie din care au rămas ziduri zdravene, cupole imense şi primitoare, scări, pasarele, odăi... Am ascultat fascinaţi explicaţiile ghidului nostru despre cum avea curtea domnească o încăpere imensă ce servea drept baie turcească. Şi cum construiseră pe vremea aceea (sec. al XVII-lea) un sistem de apeducte şi canale în ziduri pentru circulaţia aburului, care transformau baia turcească într-o saună în toată regula. În acest răstimp, occidentul cel evoluat considera îmbăiatul ca periculos pentru sănătate şi drept o cale de transmitere a bolilor cele mai grave (sifilisul) şi în consecinţă interzicea pe cât se putea contactul cu apa. Mai multe despre igiena în Evul Mediu aici sau aici.
Stăteam şi mă uitam impresionată la urmele acelei încăperi magice şi mi-l imaginam pe Ludovic al XIV-lea dându-i telefon lui Matei Basarab cu rugămintea de a veni să facă şi el baia anuală la Târgovişte. Rîzând în sinea mea ascultam mai departe explicaţiile ghidului şi mă gândeam că orientul ăsta pe care uneori îl ridiculizăm şi de care ne lepădăm, sau pe care alteori îl iubim cu pasiune şi cu care ne identificăm, ne-a facilitat, printre altele, o apropiere de nişte valori mult mai profunde legate de locul nostru pe lume. Legate de spiritualitate. Dacă în Franţa secolului al XVII-lea Biserica considera îmbăiatul ca o practică depravantă care crea condiţii pentru nuditate în grup iar medicina recomanda utilizarea cât mai rară a apei pentru că o considera purtătoare de boli, Orientul continua să pună igiena personală pe un nivel mult mai înalt. Bunăoară, credinţa orientală se baza pe curăţenia trupului pentru îndeplinirea ritualurilor religioase, iar cine ştie puţin despre musulmani înţelege cât de important era pentru un arab să îngenuncheze curat pe covoraş înainte de rugăciune. Iar dacă apropierea asta faţă de ei a făcut ca pe alocuri să dovedim că suntem mai evoluaţi decât fraţii noştri vestici, nu pot decât să zâmbesc în continuare în sinea mea şi să mă bucur că nu trebuie să mă lepăd de originile mele. Nu tot ce am făcut a fost rău, nu tot ce facem este bun. Şi invers. Numai că noi nu ştim decât totul sau nimic. Şi când ajungem să vizităm Turcia ca turişti astăzi ne minunăm de câte lucruri de acolo sunt ca la noi. Şi facem ochii mari când auzim că banale cuvinte gen "tavan", "cămaşă", "geam", "cearşaf", "fasole", "pătlăgică" etc. sunt ale fraţilor noştri turci...
Nice, isn't it?
Mulţumesc lui Mordax pentru ideea de a scrie această însemnare.

18 octombrie 2006

Despre nimic

26 iulie .. 22 noiembrie ... 6 februarie .... 25 martie ..... 16 octombrie ...... 17 iunie ....... 5 mai ........ 3 iulie

Date care nu-mi ies din cap. Nu-mi folosesc la nimic, decât poate doar să-mi aducă aminte de ziua în care... sau de data la care... sau de momentul în care ... sau de ....
"Şi eu. Şi mie. Varză"

17 octombrie 2006

Un fel de răzvrătire

Aud la radio o ştire despre un iminent tsunami care îi paşte pe locuitorii unei insule din Pacific, cauzat de un cutremur care a avut loc recent în largul insulei. Mă gândesc la bieţii locuitori ai tuturor ţărilor care mărginesc Pacificul, obişnuiţi să-şi reconstruiască casele, şoselele şi oraşele odată la câteva luni. Mă gândesc apoi la locuitorii Beirutului, pentru care odată la 4-5 ani cea mai mare distracţie este reclădirea oraşului de la zero şi transformarea lui într-un punct de atracţie turistică... DIN NOU. Şi mă gândesc la ţăranii noştri luaţi de ape care locuiesc în condiţii mizere pentru că tot ce au avut o viaţă întreagă stă pe fundul rîului... Şi aşa mai departe.
Şi pe noi ne doare în cur de cojile de seminţe scuipate în faţa blocului, de maldărele de gunoaie abandonate la colţ de stradă, de faţadele decojite ale clădirilor din centrul oraşului, de hârtiile pe care nu ne obosim să le aruncăm în coşuri de gunoi, de cocenii de porum abandonaţi pe plajă, de mucurile de ţigări şi de peturile pe care le aruncăm neglijent pe geamul maşinii din mers, de flegmele scuipate savant în buric de Bucureşti, de tricourile suflecate la 35º+ ... Iar dacă mâine ne loveşte un tsunami sau un cutremur de proporţii, stăm în cur pe stradă cu papucii în care ne-a prins cutremurul şi ne plângem de milă şi înjurăm autorităţile, pe Iliescu şi pe Ceauşescu, pe turci şi pe vizigoţi şi pe toţi cei care ne-au asuprit, dar nu ne mişcăm un deget să reconstruim cu propriile forţe ce-am pierdut. Aşteptăm cuminţi linguriţa cu polen şi coajă de ou pisată de la UE, ca să creştem mari şi puternici şi să stăm pe picioarele noastre. Suntem un popor de veşnici adolescenţi rebeli şi neascultători, cu obrazul brăzdat de urme de la vărsat de vânt şi chiloţii nespălaţi de mama noastră europă, preocupată să-şi trimită la studii în străinătate copiii din vest şi neatentă cu progenitura uscăţivă şi negricioasă de la Marea Neagră, care nu a mers la şcoală şi a învăţat doar de la emisiunile bulgăreşti şi de la radio pirat cum e viaţa trăită în huzur. Hai să ne fie într-un ceas bun şi să fim bineveniţi în Europa. Care-o mai fi şi aia...

16 octombrie 2006

BRD sucks part time this time

Reguli de minimă decenţă mă obligă să adaug această însemnare, ca urmare a faptului că am fost sunată şi problema şi-a găsit o rezolvare necostisitoare.
Codul a fost regenerat (a câta oară, Doamne!) fără cost suplimentar, cardul NU a fost blocat ca urmare a neplăţii, şi urmează să-mi fie trimis tot prin curier (duh!), dar la adresa de la servici.
Concluzii:
1. nu am reuşit să-i fac să renunţe la FAN CURIER. Probabil relaţia amoroasă FC - BRD este mai adâncă decât am crezut. Sau contractul este în curs de renegociere. Aştept să văd ce se întâmplă.
2. a fost nevoie de un telefon "în altă parte" pentru a beneficia de soluţia descrisă mai sus. Păcat.
3. este bine ca atunci când te angajezi în atâtea proiecte co-branded să ai şi logistica necesară susţinerii cârdului de clienţi potenţial curioşi/nemulţumiţi. Asta referitor la BRD, evident :)
4. deşi numeroase persoane mi-au sugerat că aş putea să-i: a) ard pe rug; b) dau în judecată; c) pârăsc la OPC, am decis că cel mai mare efort pe care îl pot face este să scriu această povestioară. Pur şi simplu nu merită efortul redactării de scrisori sau alergăturii pe la avocaţi. Este un amărât de PIN. Facă ce vor alţi clienţi, eu mă declar mulţumită.

14 octombrie 2006

BRD sucks big time

Se făcea că era o zi de miercuri, şi eram în drum spre serviciu. Cum autorităţile s-au gândit la binele bucureştenilor şi au mai închis o felie de drum în nordul capitalei ca să mai diversifice experienţa deplasării spre serviciu pentru aproximativ 20.000 de cetăţeni care muncesc pe plantaţiile de la periferia nordică a Bucureştiului, ei bine, toate străzile până mai ieri goale erau ticsite de maşini şi camioane, ca într-un film de Oliver Stone în care vulcanul stă să erupă şi toată populaţia Statelor Unite se buluceşte să părăsească oraşul. Aşadar, stam la coadă cuminte, calculând că-mi va mai lua aproximativ o oră să ajung la aeroportul Băneasa, când îmi vine ideea genială de a suna la BRD să mă interesez de ceva restant.
Să mă explic. BRD-ul îmi datora un cod PIN pentru un card co-branded. Cerusem regenerarea codului PIN în urma cu 4 săptămâni şi mi se promisese că-mi va fi trimis acasă în maxim 14 zile lucrătoare. Am aşteptat cele patru săptămâni şi am decis să sun. La ora 8 îmi răspunde o duduie care, foarte veselă, se oferă să verifice care este starea contului meu. Îmi ciripeşte foarte voioasă că am de plată 20 de lei pentru regenerarea codului. Îi spun că am primit SMS pe tema asta şi că mor de nerăbdare să-i plătesc, numai să ştiu pe ce dau banii. Deci, unde este codul meu PIN. Fac o parateză: SMS-ul primit pe telefon se exprima cam aşa: "Vă rugăm să achitaţi suma de ... aferentă UTILIZĂRII cardului în luna septembrie". Buun. Am trecut peste faptul că lipsa codului PIN oricum mă împiedicase să UTILIZEZ cardul măcar o oră în luna septembrie, şi am continuat să o ascult răbdătoare pe tanti. Mai butonează ce mai butonează şi mă întreabă, nu fără urmă de surprindere, dacă sunt sigură că nu am primit codul PIN. Îi spun că sunt foarte sigură, altfel nu m-aş îndeletnici cu astfel de telefoane la ore atât de matinale. Detectez o urmă de îndoială în vocea ei şi catadicseşte să mă informeze că regenerarea s-a produs în data de 27 septembrie, şi că eu am primit codul PIN.
Întrerup această emisiune pentru a mă plânge de eforturile susţinute ale cuplului Dumitrache-Ionescu, care, după o masă copioasă ingerată în urmă cu câteva ore la domiciliul lor concubinos, mă tentează în continuare cu tot felul de preparate culinare, şi se întrec unul pe altul în a-mi oferi vită cu legume, cafea, clătite etc.
Revin. Domnişoara mă asigură că eu trebuie să deţin acest cod PIN, de vreme ce a fost livrat la domiciliu. O întreb cum de este atât de sigură de chestia asta şi îmi spune că a fost livrat la domiciliu de un curier rapid. O cert şi o întreb ce om normal la cap stă acasă între 10 şi 17 pentru a semna de primire dacă muneşte pe o plantaţie până seara târziu, şi cine a inventat această procedură stupidă de livrat pe semnătură acasă. Îmi spune apoi nedumerită că trebuie să fi fost acasă, din moment ce plicul a fost recepţionat. "De cine?" întreb. "De un domn... Marcel Avram". Am suficient timp cât să clipesc nedumerită şi o întreb pe domnişoară dacă pot să rîd. Situaţia deja devine hilară. Mă pregătesc ja ceva mai profund decât mă aşteptam. Cred că fiecare din noi a experimentat cel puţin o dată o astfel de senzaţie, când simţi că ai dreptate şi întrevezi posibilitatea de a face scandal şi de a lovi în stânga şi în dreapta. Genul ăsta de manifestări sunt cu atât mai amuzante dacă suni la firme cu pretenţii de client service, unde operatorii nu au voie să urle, să-ţi închidă, şi chiar au obligaţia de a te rezolva, într-un fel sau altul. Deci, mai mare dragul să-i faci harcea parcea pe nefericiţii care ţi-au căzut pe mână. Aşadar, o întreb dacă pot să rîd. Tipa nu prea are simţul umorului (cred că la angajare nu le dau voie, îi testează, şi dacă au, îi refuză), şi mă întreabă dacă nu am cumva o rudă care a semnat în locul meu. Mă reped la jugulara ei direct şi o întreb în care manual a citit ea că documente de genul codurilor PIN sunt predate ALTOR PERSOANE DECÂT TITULARII, şi dacă da, să-mi spună şi mie cine a scris manualul ăsta. Chiar dacă respectivul Marcel Avram mi-ar fi rudă, există vreo dispensă care să le dea lor dreptul de a preda corespondenţă confidenţială oricui, în absenţa mea? Domnişoara se scuză şi-mi comunică că serviciile de curierat sunt asigurate de FAN CURIER. Informaţia mă încântă nespus. Totuşi încerc să obţin de la ea o soluţie. Îmi spune că va cere o explicaţie de la FAN CURIER şi că mă va suna. Îmi sugerează totuşi să văd dacă nu am cumva un vecin care se numeşte M.A. Trec peste faptul că nu am nici o obligaţie să verific pe unde sălăşluiesc vecinii mei şi cum îi cheamă, de vreme ce sunt o chiriaşă foarte sălbatică şi nu-mi salut niciodată vecinii, şi îi zic că dacă o să ajung acasă la o oră rezonabilă aşa am să fac. Nu mă încântă ideea, şi mă gândesc că oricum, dacă ar fi semnat de primire un vecin (apropo, ce cretin ar face aşa ceva, atunci când plicul nu îi este destinat), ar fi trebui să vină la mine să mi-l dea, sau să-l lase la mine în cutie. Lucru care nu s-a întâmplat. Convenim că a doua zi aştept telefonul tipei să vedem ce putem rezolva. Joi la prânz nu mă sună nimeni, deci pun eu mâna pe telefon şi sun la BRD. Vorbesc cu o altă domnişoară, pentru care depun efortul de a-i explica, foarte calmă, tot ce îi povestisem colegei ei cu o zi înainte, şi ajung, după zece minute de explicaţii, la acelaşi punct în care mă aflam miercuri dimineaţa: codul meu era regenerat, pe BRD îi durea în cur că nu l-am primit eu, ei aveau semnătura lui Marcel Avram pe raport, în calculator eram fericita posesoare a unui cod PIN, şi treaba era rezolvată. Mai aveam şi datoria de a plăti taxa de regenerare, şi totul părea să meargă strună. Numai că eu NU AVEAM CODUL PIN. Şi deci, ce fac? Păi.... zice tipa, se interesează la FAN CURIER să vadă ce se poate face. Sătulă să aud aceleaşi bâlbâieli stupide, mă pornesc să urlu la ea şi să-i explic pe puncte câte argumente solide am să fac un scandal cum nu s-a mai pomenit. Mă alimentez pe măsură ce ridic volumul ţipetelor cu onomatopeele stinse pe care tipa se chinuie să le mai strecoare din când în când în monologul meu, vădit încurcată de situaţie, şi urlu şi mai tare. Concluzionez, după o jumătate de oră de nervi, că serviciul de relaţii cu clienţii nu mă poate ajuta, şi că tot ce pot face, odată generat PIN-ul, este să chestioneze firma de curierat, astfel că o somez să facă vrăji şi să-mi facă rost de un cod PIN până la închiderea zilei. Mă roagă frumos să plătesc taxa de regenerare. Îi spun că este ultimul lucru pe care mă gândesc să-l fac şi că nu am de ce să plătesc o taxă de UTILIZARE pentru ceva ce nu am utilizat. Spre surprinderea mea, tipa îmi comunică că dacă nu plătesc se va bloca cardul, şi deşi eu urlu şi mai tare, ea se explică: blocarea se face automat.
Mă aflu deci în postura unui client foarte mulţumit care are un card, dar nu-l poate folosi, pentru că nu are PIN. La momentul în care am cerut regenerarea codului PIN, operatoarea cu care am vorbit a făcut tot posibilul să se intereseze dacă nu cumva aş putea să caut PIN-ul primit iniţial la emiterea cardului, prin casă, doar doar l-oi găsi. De aici deduc că generarea de coduri PIN este o operaţiune foarte dureroasă, de vreme ce toţi cei cu care am vorbit la BRD au încercat tot posibilul să mă facă să-l recuperez pe cel iniţial. Cum asta nu s-a putut, pentru că peste codul ăla nenorocit a trecut o mare zugrăveală şi puţin peste 12 luni, am făcut cererea buclucaşă, la început de septembrie. Şi iată-mă la mijloc de octombrie în aceeaşi situaţie ca acum 4 săptămâni, cu card, fără PIN, şi cu câteva dileme:
1. cine e mai prost? BRD? sau FAN CURIER?
2. la a câta încercare aş putea să ghicesc PIN-ul cardului meu şi cât timp aş bloca o casă din Carrefour făcând acest lucru?
3. ce zi a săptămânii să aleg pentru această operaţiune?
4. cine este Marcel Avram?????

09 octombrie 2006

Dacă n-aş plânge

Dacă n-aş plânge, n-aş fi femeie. Dacă aş plânge, nu m-ai mai privi cu aceeaşi ochi. Aşa că plâng singură, cu ochii aţintiţi într-un punct fix, fără noimă. Din clipele petrecute fără tine storc lacrimile ca dintr-o cârpă înmuiată. Nu sunt puternică, şi-mi plâng ciuda în tăcere, odată cu venirea serii. Şi sper că a doua zi o să fie bine. N-am mai plâns atâta de multă vreme. Plâng lacrimi aberante, de om singur şi trist. Şi Ali mă priveşte tern, de parcă ar spune: „uite-o şi pe prostuţa asta...” În capul meu se amestecă gânduri de răzbunare cu dorinţa de a te vedea şi de a te avea aproape. Cu ochii minţii revăd imagini ale tale, ale noastre, şi nu mă pot abţine să nu vreau mai mult. Dacă ai şti că plâng, ai fugi mâncând pământul. Dacă ai şti că plâng, ai realiza ce greşit este totul, şi ai pune capăt. Iar eu aş plânge şi mai tare. Aşa că mai bine să nu ştii. Să nu ştii că plâng. Nu plâng. Doar aştept, cuminte şi răbdătoare, semne de la tine. Îmi văd de viaţa mea şi din când în când îmi aduc aminte că exişti. Asta trebuie să ştii tu. Să nu ştii că plâng. Doar Ali să ştie. Şi pereţii din jurul meu. Şi felinarul ăla nenorocit de vis-a-vis. Atât. Tu să nu ştii.
Şi mâine să ne vedem, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

06 octombrie 2006

Nici cu francezii nu mi-e ruşine

Adică să mă explic.
Ca pe orice om normal care a fost atent la orele de gramatică, mă deranjează personajele care cred că ultima modă în materie de corectitudine a limbii este despărţirea oricărui cuvânt care se termină în"-ţi" în "rădăcină" - oricare ar fi ea, şi "-ţi". Mă deranjează cu atât mai mult cu cât boala asta nu e de ieri de azi, iar cei care suferă de ea nu par să fie deranjaţi de chestia asta şi continuă, în ignoranţa lor, molipsindu-i mai departe pe cei care, de bine de rău, înainte de a avea contact cu comunicări scrise din partea lor, credeau că alta era regula, dar nu erau siguri. Deci, cum spuneam, mă enervează foarte mult, mai ales dacă descopăr aceste probleme la oameni cu greutate, funcţii de coordonare sau decizie. Şi cum astăzi totul se face în scris, pot edita un tom însemnat de exprimări de acest gen numai printând mailuri de la diverşi colegi.
Buun.
Dar, după cum m-am şi pornit să explic, nici cu francezii nu mi-e ruşine. Patric ştie foarte bine, cu el am tot comentat chestiunea asta. La început şi eu mă întrebam cum e posibil ca un vorbitor nativ de franceză să nu facă distincţia între infinitiv şi participiul trecut. Cu timpul m-am obişnuit, şi am jucat şi rol de corector de text pentru francezi sadea, care au înţeles rapid că mai uşor este să întrebi un român care a învăţat gramatica la şcolile româneşti decât să stoarcă ei din cap soluţia corectă.
Am căutat deci într-o arhivă mai veche a discuţiilor mele cu Patric şi am găsit asta:
"- Cum ti se pare "je n'est tester rapidement que avec 1 resource à l'intérieur de la base" ?
"- A fost in America nu stiu cit timp, poate a uitat franceza..."
"- În creierul lor nu e suficient loc pentru gramatica a doua limbi!"
"- Bwahahhaaa..."

Sau, dacă vreţi ceva recent, asta:
"...je souhaiterai, à premier abord savoir très rapidement quelles actions vous voulais mettre en valeur dans celui- ci..."

04 octombrie 2006

Despre locul meu de muncă

La serviciul la care lucrez eu, programul doamnelor care fac curat începe în cel mai bun caz la aceeaşi oră cu restul angajaţilor. Adică pe la 7 jumate - 8 apar angajaţii sârguincioşi, între 8 şi 9 restul populaţiei, iar femeile de serviciu undeva pe la 8. Deci ele au program de lucru tot ca noi. Am învăţat deja regulile: pe la 10 apar cu mopul şi încep să frece podelele prin jurul scaunelor şi al birourilor, iar noi facem scamatorii cu cocoţat de picioare pe colo-colo să nu dea cu mopul peste noi, sau stăm agăţaţi pe scaun 5 minute să se usuce gresia, ca să nu lăsăm urme. Sau, după caz, ne băgăm picioarele şi ne fluturăm nestingheriţi peste luciul proaspăt aplicat şi smulgem încruntări de sprânceană de la mânuitoarele de mopuri, că le stricăm lucrătura. Cu aceeaşi ocazie se golesc şi coşurile de gunoi.
Mai apoi, se întâmplă încă o chestie foarte mişto: se dă cu as-pi-ra-to-rul la ora 12:00!! Vorbeşti la telefon cu cineva, se aude aspiratorul în fundal. Foarte profesional, n-am ce zice.
Dacă stai până seara târziu, nu mai e picior de femeie de serviciu. Dimineaţa, coşul de gunoi e plin de chestiile din ziua precedentă, că până la ora 10 mai e!
Colegul C. foloseşte des injurii şi nu se jenează să ţipe la telefon cât îl ţine gura chestiuni de genul "băga-mi-aş p--a!". Se aplică din nou aceeaşi situaţie: vorbeşti la telefon şi prin receptor interlocutorul tău aude "ce p--a mea ai livrat? n-ai livrat nimic, futu-te-n gura de labagiu! Mişcă-ţi curu' şi livrează!" etc etc.
Colegele de la departamentul F. decid din când în când să se reunească ca fetele, la birou, în open space, şi să mănânce chestii mirositoare. Aromele variază de la usturoi şi ceapă până la vanilie şi scorţişoară.
Colega mea de vis-a-vis are un telefon care sună cam aşa: "the phone is ringiing! .... the phohohone is rihihingiiing!... the phooooooooohooooohoooooooooooone is riihihihiiiiiiiiihiiingiiiiiing!!! THE PHOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOONE IS RIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIINGIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIINGGGGGGGGGGGGGGG!!!!" Nu-l are aproape niciodată cu ea. Îl lasă pe birou. Drept pentru care şi eu mi-l las pe al meu. Iar al meu face ca un claxon. Tiiiit tiiiiiiiiiiiiiiiit!!!!!!!!! Tuuuut tuuuuuuuuuuuuuut!!!
Casă de nebuni, ce mai....

27 septembrie 2006

Cum să fii pisălogul perfect

Trebuie să o cunoaşteţi pe colega mea, A. Are întotdeauna o opinie savantă cu privire la orice lucru care se întâmplă sau se discută. Ea este motivul pentru care detest oamenii care vorbesc în plus şi care nu ştiu să tacă.
Mostre de conversaţie:
Eu: "Clientul X doreşte să-i explicăm cum funcţionează serviciul cutare."
Ea: "Deci, pe bune, frate, nu ştie să citească scrisoarea de prezentare?"
(adică: "nasol, trebuie să muncesc")
---
Eu: "Clientul Y nu a primit faxul trimis azi. Te rog mai trimite-l o dată."
Ea: "Frate, deci pe bune, nu are fax sau ce?"
(adică: "nasol, trebuie să muncesc")
---
Eu: "Clientul Z are nevoie până mâine de marfă de 100 de ori mai multă decât ai produs tu vreodată. Te descurci?"
Ea: "... daaa... daaa' ăsta nu putea să spună mai din timp? Fraaaate, pe bune, ei au impresia că suntem la dispoziţia lor?"
(adică: "nasol, trebuie să muncesc")
Da vaco. Exact aşa. Suntem la DIS-PO-ZI-ŢIA lor! Şi da. Trebuie să munceşti.
Ce mă intrigă este că sunt oameni ca ea care nu pricep esenţa lucrurilor. Când lucrezi în vânzări îţi dai jos tricoul şi-l îmbraci pe client cu el, îi dai şerveţelul tău să-şi sufle nasul şi îi deschizi uşa dacă se îndreaptă spre ea. După care îl facturezi pentru toate astea :)
Ea are senzaţia că dacă ei i se pare că ceva nu merge, toată lumea îi va împărtăşi părerea, şi ne vom alia într-o mare coaliţie împotriva clienţilor care îndrăznesc să fie nelămuriţi, să comande de 100 de ori cantitatea sau să nu aibă hârtie în fax... Pentru ea, servirea clientului se opreşte acolo unde încalcă propria ei libertate de mişcare. Nu sunt adepta sclavagismului stupid faţă de client, însă ştiu ce înseamnă să stai noaptea la servici ca să iasă treaba bine şi clientul să fie mulţumit, şi ştiu ce senzaţie ai a doua zi, când clientul este mulţumit de treaba făcută. Şi mai ştiu că dacă îţi doreşti ca el să fie mulţumit, vei sta cu plăcere peste noapte. Şi nu vei comenta niciodată.
Dar, ce să-i faci, cururile sunt mari, şi lenea pe măsură. Iar orgoliile, nu mai spun.

Radio online

Discuţie cu N., alaltăieri:

N: Nu asculţi ProFm?
Eu: Nu! Nu merge situl!
N: ??? Cum nu merge? Eu intru pe el şi merge!
Eu: Nu merge, dacă-ţi spun!
N: Oţi fi având voi acolo probleme, că la noi merge.
Eu: 1-0 pentru Radio Total. Ăsta merge brici.

Morala: asculaţi Radio Total. Muzică brici. Conexiune bună. Căşti să aveţi.

26 septembrie 2006

Tagging Bucharest back

Cu întârziere, fac ce trebuia să fac de ieri. Şi anume intru în lanţul lansat de Marius. Aşadar, îmi dau şi eu cu părerea despre Bucureştiul nostru cel francofon şi francofob.

3 locuri care-mi plac în Bucureşti:
- Grădina Icoanei
- Calea Victoriei, lângă CEC
- Cotroceniul, în spatele Grădinii Botanice

3 locuri pe care le detest în Bucureşti:
- colţul Berzei cu Popa Tatu (curve, ţigani, case vechi în paragină)
- Lipscani (pentru acelaşi motiv)
- ieşirea spre Urziceni (ţigani, chinezi, viaţă ieftină şi tristă, murdărie)

3 localuri în care îmi place să ies cu prietenii:
- Downstairs (pe Calea Moşilor vechi), iarna şi când e mai frig afară
- Cafeneaua actorilor din Parcul Tineretului
- Jukebox

3 lucruri pe care un occidental nu le-ar înţelege în Bucureşti:
- depăşirea pe linia de tramvai şi prin staţie
- zarzavaturile din faţa blocurilor
- sharomăriile

Cel mai de fiţe cartier al Bucureştiului este, fără îndoială, Dorobanţi, pentru că acolo s-au refugiat mulţi din cei care au gustat vestul, gustă banii fără limite, şi nu vor să ştie nimic din cele comentate de noi la punctele 2 şi 4... (cele mai urâte locuri şi lucrurile pe care nu le-ar înţelege un occidental)

Cel mai vai de mama lui cartier al Bucureştiului este Colentina, la rivalitate cu Ferentariul, pentru că oamenii trebuie să locuiască în mizerie şi promiscuitate, aglomeraţie, înghesuială, zgomot. Păcat că e locuit...Pe primul îl văd mai des, dar ştiu că nici cel de-al doilea nu se lasă mai prejos.

Tagguiesc pe Fry, pe Jen şi pe Catastif.

Despre pasiuni, obsesii, ticuri...

Când eram mică părinţii mei făcuseră rost de un mic puzzle reprezentând o bărcuţă pe mare, foarte simplu, cu vreo 50 de piese, cred. Ştiu că l-am făcut şi refăcut de nenumărate ori, şi că mă încerca un sentiment de mare satisfacţie când îl vedeam prinzând formă, şi ştiam că era făcut de mâna mea...
Nu-l mai am. Însă îl voi vedea cu ochii minţii toată viaţa.
Acum am în fiecare cameră câte două trei cutii cu puzzle-uri, care mai de care mai sofisticate. Am două globuri-puzzle, pe care le-am făcut astă iarnă. Lucrez la două puzzle-uri bidimensionale concomitent. Mă atrag cele cu peisaje marine, porturi, catarge, vegetaţie multă şi variată, detalii dificile şi muncă multă. Îmi plac pentru momentele de nervi şi concentrare maximă pe care mi le oferă, şi pentru genul de solicitare pe care o provoacă creierului: asocierea de culori, atenţia distributivă, ţinerea de minte, răbdarea.
Fratele meu ţine pe pervaz, pe dulap, pe comodă, pe televizor, lego-uri asamblate de mâna lui. Petrece după amieze de bine meritat repaos demontând şi remontând motoare şi maşinării complexe, şi scoate la iveală dintr-o maşină de pompieri un ciudat hibrid lego, ceva între maşină de formula 1 şi platformă petrolieră... iar apoi se laudă tuturor ce greu a fost dar ce meseriaş e el şi ce bestie a creat :)
Suntem, deci, doi demenţi.
Pe amândoi ne-a apucat la maturitate, după ce drumurile ni s-au despărţit. Fiecare la casa lui, suferim de acelaşi boli şi ne tratăm în feluri similare.
Mă bucur că pot spune cuiva că am un motiv (altul decât somnul şi frigiderul) de a ajunge acasă. Mă bucur că nu simt pereţii casei căzând peste mine de plictiseală sau singurătate. Mă bucur când văd maldărul îngrozitor de piese care aşteaptă să fie desluşite. Mă trezesc duminica la 8 şi mă reped în sufragerie în pijama şi trebăluiesc la puzzle până mă doare spatele. Şi nu simt că ziua a fost pierdută.
Spuneţi-mi, domnule doctor, mai am mult de trăit? :)
A, şi să nu uit, şi lui Ali îi plac puzzle-urile mele :) Nu doarme decât în cutia cu piese sau peste masa de puzzle. Dacă nu-i acord atenţie, vine şi se aşează fix peste bucata de puzzle la care lucrez. Clipeşte molcom din ochi, aşează fundul pe tablă, aduce cu o mişcare pufoasă coada de la spate spre faţă, îi arcuieşte vârful spre steluţa de pe piept, împreunează lăbuţele din faţă şi mă priveşte drept în ochi, iar la privirea mea gata de răfuială răspunde cu un mieunat dulce şi inocent: "cine? eu? ce-am făcut?" :)

25 septembrie 2006

De cascandibus non disputandum est

Astăzi am realizat o chestie ciudată: trebuie să existe o legătură între senzaţia de somn, căscatul fără întrerupere, şi cheful de rîs. Am rîs cu poftă şi cu lacrimi la fiecare zgomot sau remarcă pe care am auzit-o în jurul meu, şi am consumat o cantitate impresionantă de hârtie igienică suflându-mi nasul şi ştergându-mi ochii de atâta lăcrimat. Căscam cu lacrimi, rîdeam cu lacrimi. Nu scăpam de una, că mă năpădea cealaltă. Colegii m-au catalogat ca nebună, cred eu, pentru că oricât mi-ar fi plăcut ca rîsul meu să-i molipsescă, dovedeau puţină înţelegere şi cred că se şi strâmbau când nu mă uitam. Presupun, nu ştiu sigur :) În consecinţă, am fost o prezenţă bizară şi deloc comodă, şi uite că deşi la ora 3 juram că altceva nu-mi trebuie decât o pernă şi o păturică, m-a apucat ora 7 jumate şi eu tot butonez pe aici, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Probabil şi din cauza faptului că am primit pe mail o tonă de chestii de făcut la ora 5? Nu ştiu, zic şi eu aşa? :D

22 septembrie 2006

Loteria bătrâneţii

Nici un loc nu e mai potrivit pentru a-ţi lăsa mintea să zburde decât unul public. Ai ocazia să priveşti toate culorile de oameni, să asculţi toate variantele de rîsete, să guşti frânturi de conversaţie, să le aduni în cap şi să le împrăştii apoi în sertărele cu gânduri. Ca un pachet de cărţi măiestrit mânuit de un dealer de casino, fiecare gânduleţ apare pentru o secundă, se împreunează cu încă câteva, dispare la fundul pachetului, reapare apoi şi se intersectează cu dama de pică şi trei-ul de treflă. Pfffffluffff! Prrrrrrrrrrrammmm!! Pfffluffff! Hop! La suprafaţă apare o idee năstruşnică, jokerul zâmbeşte ştrengăreşte. Pac! Tai pachetul, apare un şeptar! Mmmm, o fi cu noroc gândul ăsta?...
Gândurile mele răzleţe mă apucă în trafic, în restaurante, pe bancă în parc, în orice loc în care am răgaz să răsuflu şi să mă aşez la umbră, într-un colţ cu perspectivă :) Mă întreabă cineva: "la ce te uiţi? La ce te gândeşti?" Zâmbesc simplu şi larg, şi răspunsul e unul singur: "la nimic!" Mirarea e doar de o parte. Eu în sinea mea sunt fericită cu gândurile mele, pe unele le las să iasă la suprafaţă în zâmbete largi, uneori cu rânjit de dinţi, pe altele le ascund cu o încruntare de sprânceană. Să nu mai fac? Ba am să fac în continuare, mă ajută, mă calmează, mă linişteşte, mă bucură, mă întristează, mă vindecă, vă trezeşte la realitate, mă montează să fac ceva a doua zi, mă ajută să iau decizii, uneori mă face să realizez lucruri pe care altfel nu le-aş fi decantat. Este incredibil cât de puţin îţi trebuie să ajungi la o rezoluţie cu tine însuţi dacă îţi acorzi timpul necesar. Unii obţin rezultate meditând singuri, privind natura. Eu le obţin privind oameni. Cu cât sunt pachete mai compacte şi mai eterogene, cu atât mai bine.
Mă întreb dacă puştiul frezat cu gel din faţa mea îşi respectă părinţii, dacă are o prietenă, ce hobby-uri are, cine îi influenţează gusturile vestimentare, dacă a fost vreodată la un azil de bătrâni, dacă ştie ce e un distonocalm, când a fost în piaţă ultima dată să o ajute pe mama lui să care ceapa pentru zacuscă, dacă stă la curte, câţi oameni or mai sta la curte în Bucureşti, câte case cu curte vechi sunt prost întreţinute, şi atât de multe în Bucureştiul vechi, ce păcat că centrul vechi şi istoric e locuit doar de ţigani, îmi aduc aminte cât de mult îi detest şi cât de silă mi-e de ei, îl văd cu ochii minţii pe vecinul ţigan cu pălărie de căldărar şi mustaţă neagră, pe familia din colţul străzii şi pe copiii pocăiţi care se înmulţeau an de an, mă gândesc că e bine că au asfaltat ăştia de la Primărie strada în sfârşit, dar ce porcărie că au început imediat după aia să o spargă, maşina mea are o bătaie la direcţie, să nu uit să o programez la vizită, poate şi o revizie, ah, ce păcat că mi-am pierdut telefonul şi odată cu el toată agenda şi toate datele din el, ce bine este să nu-ţi ţii toate datele intr-un singur loc, ce rău este să fii uituc, ce-ar trebui să fac ca să nu-mi mai pierd telefoanele....
Toate ideile se pierd într-o privire fixă şi clipiri molcome din ochi. Dacă ridic capul, pierd şirul gândurilor, şi mă concentrez din nou pe o nouă sursă de idei. Mă uit la masa din stânga mea, mă aflu într-un restaurant. Doi tipi şi două tipe. Rîd, fumează, discută. Mă uit la toate celelalte mese, pe rând. Toţi fac acelaşi lucru. Unii rîd mai zgomotos, alţii mai ascuns, unii povestesc înfocaţi, alţii ascultă, la o masă mai încolo doi mănâncă cu poftă, chelneriţele se plimbă agitate printre mese, eu adulmec absentă palma care-mi ţine faţa şi-mi presez obrazul în mirosul cald de piele cu iz de tutun. Îi sărut mână absentă şi zâmbesc din ochi.
Ochii îmi fug la una din tipele de la o masă aflată în faţa mea. Are nişte braţe zvelte, un tricou care lasă să se vadă pielea până aproape de umeri. Mă gândesc dacă va suferi în următorii zece ani de vreo boală care să o cocoşeze şi să o facă să privească înapoi la seara asta cu nostalgie. Câţi din cei care sunt în jurul meu vor mai fi în viaţa peste 50 de ani? Câţi din oamenii trecuţi de prima vârstă nu rostesc invariabil, cel puţin o dată în viaţă, arhicunoscutul "ce tânăr eram... mă durea în cur de toate..." Există oare oameni în vârstă pe care să nu-i doară nimic, care să nu fie bolnavi? Dar există atâţia tineri care sunt bolnavi deşi nu le-a venit vremea să se gândească la pastile... Sau copii care ştiu în ce doze se ia insulina...
Scanez rapid încăperea cu privirea, îmi îndrept spatele şi îmi aduc aminte de durerile de coloană care mă macină de câteva săptămâni, îmi fac din nou o notă să mă duc la un control, apoi oamenii din jurul meu se transformă în punctuleţe pe o tablă de şah. Imaginea din faţa o chilor face o piruetă virtuală în cap, ca un cadru prelucrat într-un montaj de film, şi devine o foaie metrică pe care fiecare omuleţ este un punct colorat. Sau un punctuleţ pe o tablă. Sau un indicator pe un grafic. Sau o bilă într-un bol de extragere loto. 6 din 49. Loteria vizelor. Loteria bătrâneţii. Oameni care aşteaptă, în derularea existenţei lor, momentul în care jokerul extrage pentru ei carieră, familie, bani, sănătate, decese, copii, vacanţe, case, nepoţi, maşini, demisii, bucurii... Loteria bătrâneţii. Ne aşteptăm toţi cuminţi rândul la bătrâneţe, ca oamenii la coadă la cantină. Întinzi castronul, şi vezi ce-ţi pică.
Scanezi viitorul la 27 de ani şi te întrebi ce boli te pasc. Te întorci în timp la 72 de ani şi-ţi aduci aminte cu plăcere de vremurile în care nu te durea nimic şi te întrebai inocent ce boli te vor paşte.
"Ce tânăr eram... mă durea în cur de toate..."

15 septembrie 2006

Unde e şcoala de altădată??

M-am plimbat pe aleea pietonală a Braşovului şi am căscat gura la oamenii adunaţi în Piaţa Sfatului. Nimic mai frumos decât o zi caldă de septembrie. Şi cum astăzi este 15 şi a început un nou an şcolar, centrul Braşovului este plin de adolescenţi care vin sau pleacă de la şcoală.
Hmmmm, să mă gândesc puţin dacă există un cuvânt care să caracterizeze cel mai bine viermuiala pe care am întâlnit-o.....
Am găsit: Mall
Cuvântul ăsta l-am văzut în fiecare volănaş, toculeţ, blug răsfrânt, cămăşuţă, freză cu gel, păr tapat savant şi buze conturate cu gloss care mi-au defilat prin faţa ochiului.
Câteva ghiozdane încărcând voios spatele unor tineri, o fată cu un maldăr de manuale în braţe, în rest poşetuţe şi mâini în buzunar. Fiţe, "băga-mi-aş pula", "hai faaatăăăă....!", hi hi hi, ha ha ha. Velur, bluze strâmte, tocuri cui, sâni împinşi afară până la refuz, surâsuri de dive, gesturi numai bune de flirt, băieţi siguri pe ei umblând în haite de câte 5-6 şi rîzând zgomotos. Mai pe alocuri, grupuleţe de fete sau băieţi îmbrăcaţi în uniforme, discutând despre ... culmea ... şcoală! Mda, cam puţini. Copii îmbrăcaţi ca nişte oameni mari, cu sacouri cu două numere mai mari ca ei, şi ghiozdan în spate... :) Mi-au adus aminte de personajele din scrierile de început de secol, care aşteptau prima zi de şcoală cu sufletul la gură, şi care traversau nămeţi de zăpadă pe jos, bătând kilometri întregi, cu ghiozdanul surorii mai mari în spate şi sacoul purtat de ceilalţi cinci fraţi mai mari, cu un surâs larg pe faţă şi inima deschisă... pentru prima zi de şcoală...
Aş închide ochii să nu mai văd ce văd, dar nu mă obosesc. Toate au rostul lor până la urmă. Selecţia naturală are o noimă, şi nicicând nu am fost mai convinsă de lucrul ăsta ca acum, privind pachetele de tineri dezinteresaţi şi cu mintea goală, care astăzi se plimbă fără grijă pe stradă şi se duc sau vin de la şcoală ca de la un loc unde îşi pot etala formele, şi nu conţinutul, şi care vor ajunge peste câţiva ani la interviuri cu aşteptări de 500 de euro şi tupeu cât cuprinde şi se vor avea o mică dezamăgire..... Ah, copii, ce vă aşteaptă.... :)) Distraţi-vă cât puteţi ! :D

11 septembrie 2006

Hate list

Am câteva convingeri personale, pe care din păcate, sau din fericire, viaţa nu mi le-a infirmat până acum, dimpotrivă. Le-aş ţine pentru mine dacă ar fi o zi obişnuită, şi nu le-aş da în vileag, conştientă fiind că ar jigni pe unii sau pe alţii, involuntar. Astăzi însă e o zi mare: este ziua în care tocmai am revenit dintr-o micuţă escapadă pe meleaguri moldovene.
Mda. Să vă explic ce nu-mi place: nu-mi plac moldovenii. Şi aici înţeleg să împart Moldova geografică în două: Moldova (pe care o urăsc), şi Bucovina. De ce îi urăsc? Pentru că, începând cu oraşul Bacău, al cărei fan sunt încă de când mi-am pierdut locul de muncă din cauza unui intrigant provenit din acest oraş, şi trecând prin fiecare oraş moldonvenesc (atenţie, oraş! nu sat) oamenii sunt călăuziţi de câteva trăsături comune:
1. îşi doresc să plece din oraşul lor şi să se afirme într-un oraş mare (de preferinţă capitala)
2. deşi îşi doresc să plece din oraşul lor, nu renunţă la obiceiurile căpătate acolo şi de cele mai multe ori, nici la accent.
3. dacă ar putea să vorbească mult şi să nu muncească, ar fi senzaţional. Motiv pentru care nu se mulţumesc cu un job de rang inferior, ci îşi găsesc posturi care le permit să se afle cât mai mult în preajma celui care ia deciziile şi plăteşte salariile, obţinând de acesta recunoaşterea rapidă a unor merite inexistente dar măiestrit lăudate. Dacă ajung să ocupe ei înşişi posturi de conducere, sunt în continuare prefăcuţi şi lasă subalternilor impresia că le pasă de ei, pentru a-i putea controla mai bine.
4. sunt înceţi la minte şi dacă cineva le-o ia înainte, se simt călcaţi pe bătături şi se răzbună în modul lor caracteristic la prima ocazie.
5. Au întotdeauna o intrigă bine ticluită la dispoziţie.
6. Sunt, în general, murdari şi leneşi. Motiv pentru care îi pun pe alţii să facă treburile murdare pentru ei. Nu găsesc, nici o problemă, rămâne aşa.
7. Sunt şoferi foarte proşti şi lenţi şi au o ambiţie prostească ieşită din comun.
Să nu se mire deci dacă înjurătura "moldovean coclit şi prost" devine un leitmotiv pentru din ce în ce mai mulţi oameni. O merită. Din plin.

01 septembrie 2006

Ali 7 (cu riscul de a deveni plictisitoare)

Devine foarte clar că în pisica mea se duce o luptă acerbă între dragoste şi ură. Dragoste dimineaţa, ură seara. Dragoste pentru mâncare şi cocoloşeală, ură pentru bătăile la curu’ gol. Şi nu în ultimul rând, dragoste pentru mine, ură pentru mâna mea. Nu ştiu dacă studiile vor putea confirma acest lucru, însă mie mi se pare foarte evident că ea disociază foarte clar stăpânul de mâna stăpânului.
Adică uite caz concret. Vorbesc cu ea, ea vorbeşte cu mine. Ne iubim, ea spune ceva, eu o cert, ea mă contrazice, eu sunt de acord, ea se pisiceşte etc. Ne înţelegem de minune. În aer e o mieuneală continuă şi un dialog civilizat între două prietene. Mă apropii de ea să o iau în braţe sau să o mângâi pe cap... haţ! clonţ! şi m-a şi apucat de mână! Aud chiar mâna cum pârâie sub presiunea fălcilor ei sănătoase. Dinţii lasă urme adânci în pielea mâinii, linge cu patimă locul, după care dispare dând furioasă din coada transformată în pămătuf şi mă serveşte cu nişte urechi date pe spate şi o privire de bestie. O întreb ce a apucat-o. Coada se ridică, netedă, ochii se măresc, urechile revin la normal, mă priveşte cald şi cu interes şi îmi răspunde. Ne înţelegem din nou ca două surori. Nu ştiu ce mi-a răspuns, dar e clar că ea pe mine mă iubeşte. Mă aşez pe canapea, vine lângă mine. Pun mână, absentă, pe genunchi. Pac! Mâna cea urâtă şi vicleană îşi primeşte porţia de capse! Retrag mâna, apelez la simţul ei tolerant, o mai întreb ceva, recunoaşte că totul e în regulă, şi ţupăie voioasă pe sub masă, ocupându-se absentă de bateria ei de joacă. Mă apropii de ea să o pup, mă priveşte cu ochi interesaţi şi calzi, nu se opune. Îi depun o bală pe vârful botului, ne iubim ca-n prima zi. Din spatele meu se iţeşte mâna mea, cu intenţia de a o mângâia un pic pe cap. Pupila se strânge, bestia se dezlănţuie, mâna nu apucă să descrie nici măcar o jumătate din traiectoria planificată, că este atacată în plin aer, răpusă pe loc, sfâşiată, apoi lovită cu sete cu lăbuţele din spate, ţinută strâns cu colţii, după care abandonată în fugă, după stilul descris mai sus.
Este foarte clar. Ali nu o iubeşte pe Mână. Pe mine însă da :D!

28 august 2006

De concediu

Mi-a insuflat încredere că pot face ce nu făcusem până atunci niciodată. Sau m-a stârnit suficient încât să-mi doresc să nu rămân mai prejos. Am plecat, fără să-mi pese de altceva în afară de punctul în care îmi propusesem să ajung. Am cuprins cu ambele braţe platforma împuşcată de rugină şi m-am lungit pe burtă până la următorul val, care m-a suit pe epavă. Am stat ghemuită la prora navei, cu degetul arătător şi cel mare aduse laolaltă ca pentru a apuca linia plajei şi genunchiul meu, cu un gest de măsurare a distanţei parcurse înot până la epavă. Am privit meduze imense cum pulsează alene în jurul navei, ca pentru a verifica cine a venit şi ce caută acolo. Una după alta, la distanţă de câteva minute, îşi iţeau forma gelatinoasă spre suprafaţă, dădeau roată şi plecau. Mi-am tras răsuflarea minute în şir, şi am simţit aerul salin cum îmi umflă plămânii obraznici. M-am zgâit lung la razele soarelui răsfrânte pe rugina vasului, am presat cu palma bordura zgrumţuroasă şi am privit în sus spre vârful catargului. Minute în şir. Mi-am supt cu îndârjire sângele care-mi şiroia din antebraţ şi am gustat sarea de pe piele. Am încălecat bordura prorei cu un picior în gol deasupra mării şi unul pe podeaua navei şi am călărit un picuţ rămăşiţa vasului naufragiat la intersecţie de români şi bulgari. Am sărit cu fruntea înainte şi am ţâşnit înapoi la suprafaţă cu răsuflarea tăiată, pentru a da roată din nou şi a reveni pe punte. Drumul înapoi l-am făcut vorbind despre culorile cerului la apus şi privind la formele pe care le făceau norii, încă nehotărâţi dacă să plece a vreme bună sau să stea a ploaie. Au plecat. Nu mi-am luat rămas bun, am plecat pe furiş la lăsatul soarelui, ştiind că voi reveni foarte curând.

Ali 6


Recuperat pisică. Stop. Găsit în stare avansată de hrănire. Stop. Se impune de urgenţă regim de fibre, iaurt şi gimnastică ritmică. Stop.

Gimnastica ritmică a fost pusă în aplicare de îndată ce am adus-o în casă. Am lăsat-o să scoată din coşul de gunoi toate ambalajele mirositoare a salam şi să le plimbe prin casă, sperând că astfel îi va scădea un picuţ burta imensă cu care am preluat-o de la îngrozitorul chinuitor de pisici, Patric. Aviz amatorilor! Nu daţi pisici la păstrat peste week-end la astfel de specimene, deoarece vi se vor întoarce hrănite dar hămesite (care mai e scopul până la urmă???), dornice de cacarisire, şi extrem de turbate de furie (cred şi eu, când au văzut că la mine nu mai ţine cu tonele de mâncare!).
În acest mod mârşav, oameni ca el doresc să creeze condiţiile pentru ca bietele animale să facă explozie de atâta mâncare, iar dacă acest plan A nu funcţionează, se mulţumesc cu satisfacţia de a şti că bieţii stăpâni petrec zile în şir să şteargă la propriu urmele nefaste ale supraîndopării ticluite cu viclenie de oribilul bubulin/programator.
Ceea ce este bine este că sărmana Ali a obosit să-şi plimbe burdihanul peste tot prin casă şi a sfârşit prin a adormi, obosită, pe un maldăr de haine necălcate.
Diseară ... iaurt!

18 august 2006

103, 104...

Vreau să ştiu şi eu ce este atât de special la acest articol:

"Peste o sută de cununii civile la Iulius Mall Timişoara".

De ce m-ar interesa pe mine să ştiu că mâine are loc nunta cu numărul 104? Eu cu ce am greşit? De ce nu ne-au anunţat deştepţii gazetari când s-a petrecut nunta cu numărul 100? Beats me.... Hai să scriem ştiri, că oricum avem spaţiu la gazietă...

17 august 2006

Ali 5

Draga mea Ali,

Simt nevoia să-ţi scriu un mic îndrumar de folosire a spaţiilor comune, deoarece se vede treaba că nu ne înţelegem.


1. Nu trebuie să faci pipi sau caca de fiecare dată când mă apropii de lădiţă, pentru că nu mă impresionezi.
2. Când mă hotărăsc să fac curat în antemenţionata lădiţă, ai puţină răbdare şi lasă-mă să termin, după care poţi să faci ce ştii tu mai bine în voie.
3. Aş aprecia dacă ţi-ai putea şterge lăbuţele ude înainte să te urci pe chiuvetă, pe vasul de WC şi în cadă, pentru că laşi urme. Dacă nu ţi le poţi şterge, abţine-te!
4. Nu, scrumul de ţigară nu este comestibil. Şi nu te mai strâmba atâta de fiecare dată. Nu va mirosi niciodată mai frumos.
5. Scaunele şi canapelele sunt tapiţate pentru că aşa e mai frumos, nu ca să-ţi ascuţi tu gheruţele pe ele.
6. Ţi-am pus zdrăngănica de gât ca să fii drăguţă şi ca să te aud pe unde umbli, dar nu apreciez când o foloseşti intensiv noaptea. De-aia ţi-o scot. Nu mai protesta.
7. Firele de la fierul de călcat, încărcătorul de telefon sau epilator sunt periculoase! Nu te juca cu ele!
8. Nu te sfătuiesc să zăboveşti prea mult pe raftul de jos din dulap sau din frigider când am treabă pe acolo. Data viitoare te închid acolo. S-ar putea să nu-ţi placă.
9. Plantele sunt plante. Nu se joacă cu tine. Nu mai bine le laşi în pace să plăntuiască cum ştiu ele mai bine? Nu de alta, dar cred că e mai interesant să alergi muştele şi moliile prin casă. Părerea mea! :)
10. Nu, nu este necesar să mă ataci în timp ce mă machiez. Crede-mă. Ştiu ce fac :)
11. Ummm, masa din sufragerie este pentru mâncat, nu pentru dormit pe ea. În plus de asta, nu ştiu ce plăceri nebănuite îţi oferă ţie sticla din care e făcută??? Nu mai bine stai pe canapele?
12. Chiar dacă teancul de rufe pare abandonat pe masa de călcat de la Crăciun, ăsta nu e un motiv să rozi la ele cu atâta pasiune. O să vină o zi când o să le şi calc. Parol!
13. Ştiu că eşti o pisicuţă modernă, dar crede-mă, nu este necesar să înveţi să foloseşti tastatura. E suficient că mă pricep eu să o butonez.
14. Maşina de cusut stă pe masă pentru că mi-e lene să o pun la loc în cutie. În acest răstimp ea se odihneşte, înţelegi? Şi ea, şi papiota din vârf. Îţi trebuie două degete ca să o scoţi de acolo. Gherăind-o nu ajungi nicăieri. Mai bine las-o în pace.
15. Pungile din plastic în care sunt ambalate hainele de iarnă au un scop precis: să le ţină departe de molii. Nu, nu foloseşte la nimic să le perforezi. Crede-mă. Mă pricep mai bine.
16. Lanţul de la gâtul meu vine la pachet cu pielea de pe gât. Într-o zi o să-l scot şi o să te las să te joci cu el fără să mă zgârii.
17. Poţi să te apleci cât vrei tu peste marginea căzii în timp ce fac baie, dar dacă mă stârnesc, odată şi odată tot o să scap un dos de palmă şi o să te trezeşti în apă :) Abia aştept:)
18. Dacă mă scarpin absentă cu o mână, fără să-ţi acord atenţie, asta nu înseamnă că te invit să mă ataci. Dacă totuşi te hotărăşti să o faci, anunţă-mă înainte te rog :(
19. Ochii mei lucesc în întuneric, este adevărat, şi mai trebuie să şi clipesc, este la fel de adevărat. Aş aprecia însă dacă nu i-ai ataca. Am o singură pereche. Te rog ai milă de mine.
20. Am muncit destul de mult la perdele până au ajuns să arate cum arată acum. Ar fi indicat să-ţi găseşti altă metodă de a te da jos de pe pervaz. Please?

Mulţumesc anticipat.

În ton cu alte însemnări

Apropo de limba română.
Exemplu simplu de greşeală fără sens, dar perpetuată în virtutea imitaţiei:
"A lua la cunoştinţă".
Aduci la cunoştinţa cuiva, dar iei cunoştinţă de ceva.
Exemplu de exprimare hilară, dar des folosită:
"Revin eu cu un telefon". Zbaggg!!! un telefon în capul omului :)
Exemplu de calc din engleză, jenant:
"...trebuie să focusizeze..."
sau din franceză, la fel de jenant:
"... mă ambetează..."

Ce pot să spun decât: www.diediedie.com...

16 august 2006

Diverse din trafic

Protestez!!!
Şi încă cum!!!
Ghiciţi ce se petrece pe bulevardul Ana Ipătescu (fost), actualmente Lascăr Catargiu! Hai, just a wild guess!
SE SAPĂĂĂĂĂ!!!!!
SE LUCREAZĂĂĂĂ!!!!
SE ADÂNCESC ŞANŢURILE PATRIEI!!!!!!!

Adicătelea se merge doar pe două benzi din trei, din direcţia Piaţa Romană spre Victoriei, pentru că pe banda 1 a apărut un ditamai şanţul, la care lucrează cu balele curgând toată armata de lucrători care nu au fost detaşaţi de Lena pe DN1.
Întrebare scurtă: în urmă cu o lună ce arteră bucureşteană a fost reasfaltată, marcată şi împopoţonată cu plopi şi floricici?
TREBUIAAAAA SĂ MĂ AŞTEEEEEEEPTTT!!!!!

Şi ca un pic peseu la această însemnare, făcută cu căldura din capitală încă scurgându-se printre degete, în timp ce mă calmez la un birou cu A/C, am văzut ieri două chestii foarte drăguţe. Pe Dinicu Golescu, în aglomeraţie, maşinile se deplasau bară la bară. În dreptul Gării de Nord e o trecere de pietoni, cre'că o ştie toată lumea. Din spatele unei maşini pe care o aveam undeva prin dreapta mea, am văzut iţindu-se două urechi clăpăuge de câine comunitar. Foaaaaarte simpatic :) Era o roşcoveaţă mică şi creaţă, cu ochii mari speriaţi, care încerca să ajungă pe partea celalaltă (adică la Gară, haha!!!). Tipul se încăpăţâna să aştepte trecerea maşinilor pe trecere. Nu vroia să traverseze decât pe acolo. La un moment dat s-a făcut un culoar de trecere printre maşini, dar asta presupunea să ocolească un picuţ şi să se angajeze în traversare ... neregulamentar! Ei bine, da! Nu a traversat! A aşteptat, ţopăind uşor nerăbdător de pe o lăbuţă pe alta, până când dungile zebrei au ieşit la lumină, moment în care a zbughit-o glonţ până pe mijlocul arterei, apoi, pentru că era pe trecere (!!!), maşinile de pe contranses au oprit şi l-au lăsat să treacă! Foaaaarte drăguţ. M-am surprins zâmbind cald. Tipul era foarte haios. Apoi, la câţiva metri mai încolo, ajunsă la semafor, ochii mi-au zburat spre staţia de autobuz din dreapta mea. În staţie era un domn cu o fetiţă în braţe, la vreo 5 ani. Fetiţa ţinea strâns la piep un pluş măricel, destul de bleg (o combinaţie de Garfield cu Pluto, din ce am văzut eu :)) şi îl scărpina agale între urechi... :) Mişcarea mi-a atras atenţia, crezând că puştoaica se scarpină pe sine. Ntz! M-am înşelat :) Îşi scărpina odrasla din braţe :))) Am zâmbit preţ de câteva minute bune, apoi am revenit la înjurăturile de mamă regulamentare practicate în trafic :)

15 august 2006

La coadă

E foarte interesant să mai mergi din când în când să plăteşti chestii sau să depui acte diverse. E o ocazie foarte bună să studiezi feţele celor care suferă alături de tine la cozi. Unii te enervează, alţii te amuză, sau te lasă rece. Cu cât e coada mai mare, cu atât diversitatea lor creşte. În funcţie de locul la coadă, îşi schimbă comportamentul. Să luăm de exemplu o coadă normală de la Udrişte :) Îi avem pe:

1. cei care vorbesc tare şi ştiu multe, şi îşi poartă conversaţiile cu cine doreşte să asculte.
2. ce care dau sfaturi noilor veniţi la coadă.
3. cei care vorbesc tare la telefon, despre afaceri sau treburi urgente de familie.
4. cei care inspectează chestiile afişate, făcând drumuri de la locul lor din coadă până la ghişeu şi înapoi.
5. cei care oftează teatral şi-şi dau ochii peste cap.
6. cei care se bagă în faţă ajutaţi de mişcările de la punctul 5. deoarece „se grăbesc”.
7. cei care discută cu funcţionarii/funcţionarele în mod savant odată ajunşi la coadă, pentru a se lămuri corespunzător.
8. cei care „lasă loc” la coadă.
9. ţărani.

Astăzi stăteam la o coadă de trei oameni. Atmosferă degajată, coada mergea repede. În faţa mea un tip. În spatele meu încă cineva. Vine un al patrulea, trece glonţ pe lângă cel din spatele meu şi pe lângă mine, se propteşte în uşa casieriei, se uită înăntru, bate câţiva paşi pe loc, întoarce o factură în mână de pe o parte pe alta, oftează, se mai uită în spatele lui, apoi din nou în biroul casierei, oftează din nou, pune mâna în şold după care dă ochii peste cap. Toată figura lui exprimă intenţia clară de a sări peste rând. În loc să se aşeze în spatele ultimului din coadă, stă în dreptul meu, cu un umăr în faţă, proptit de uşa casieriei, ca un atlet gata de sprintul în cursa de 100m viteză. Este grăbit şi se străduieşte să o arate. În momentul în care persoana din faţa mea dă să iasă din casierie, aştept o fracţiune de secundă să văd reacţia tipului. Stă ca o felină, gata de atac. Nu mişcă. Eu sunt gata să muşc carne de om dacă face cel mai mic gest. Mă liniştesc. Tipul nu face nici o imprudenţă. Intru, mă rog, plătesc şi plec.

Mă gândesc apoi în drum spre maşină cât de idioţi suntem şi cum ne transformă această experienţă a statului la coadă. Devenim nişte animale de pradă gata să încalce reguli şi să se bată la propriu pentru a câştiga minute preţioase sau pentru a ne păstra privilegiul ordinii. Devenim apărători ai regulilor de bună conduită atunci când ne convine, şi le încălcăm cu nonşalanţă când balanţa nu înclină în favoarea noastră (vorbesc la modul general). Cochetăm cu ideea de a-i lua beregata celui din faţa noastră, înjurăm autorităţile şi momentul blestemat în care „i-am votat”, ne încovoiem spatele şi ne îndulcim vocile a iertare faţă în faţă cu bestiile de la ghişeu ca ultimii cerşetori în căutare de favoruri, dăm umili bani ficşi sau „3 mii” numai să vedem că ne eliberează odată chitanţa aia nenorocită, stăm la poze traşi la faţă, cu părul ciufulit şi urechile ţiuind de ne ies după aia buletinele sau permisele cu expresii cadaverice, ne aşezăm la cozi la ora 5 dimineaţa şi ne înscriem pe liste (da! mai există liste şi astăzi), iar la finalul unei aşteptări îndelungate pe unii dintre noi îi mai paşte şi întoarcerea acasă nerezolvaţi, pe motive diverse.

Şi, ca să închei, un episod hilar, tot de la Udrişte. Mă văd în situaţia de a cere comandantului de la Udrişte o chestie destul de neconvenţională, sub forma unei informaţii din baza lor de date. Îmi justific cazul funcţionarului, care îmi recomandă să fac o cerere. Mă aşteptam la asta, şi nu am comentat. A fost extrem de amabil, mi-a dat pix şi foaie şi mi-a spus că trebuie să plătesc la CEC o taxă de 1 leu. Foarte simplu, am spus eu. Doar 1 leu (am rîs în sinea mea evident). Trec peste faptul că taxa este simbolică şi aberantă. De ce nu 5 lei? Oricum n-aş fi comentat. Aş fi plătit şi 10, numai să ştiu că duce undeva demersul meu! :) Zâmbetul meu s-a şters însă în momentul în care am descoperit că la CEC coada depăşea uşa de la intrare şi că pentru 1 leu trebuia să pierd de douăzeci ori mai mult timp decât pentru redactatul cererii. Am petrecut o după amiază distractivă la coadă, m-am amuzat studiind cetăţeni care se încadrau în cam toate categoriile de mai sus, şi ajunsă în faţă, după un domn care plătise taxe pentru vreo 10 maşini cred şi ţinuse coada în loc vreun sfert de oră, când am declarat suma, am smuls un zâmbet de la casieriţă şi de la colega ei, plus un chicotit de la tipul din spatele meu. Am rânjit şi eu a vacă tristă şi am aşteptat cumite să-mi elibereze chitanţa. Mi-am târât apoi copitele şi coada la fel de triste după mine până la Udrişte, unde am depus victorios şi petiţia. Să avem rezon, monşer!

11 august 2006

Degeaba

Mă scurg cu viteza melcului pe DN1. În faţa mea se întind doi şerpi multicolori, în spatele meu... cine ştie? Probabil că tot aşa. Nu mă obosesc să mă uit în spate. Aştept cuminte rândul meu la coada intrării în Bucureşti. Nu e nimic special în ziua asta. E ca oricare alta. Nu sunt o persoană răbdătoare, dar m-am obişnuit să dansez dansul acesta al scurgerii către Bucureşti în fiecare după-amiază. Ca mine sunt atâţia. Cred. Ce-o fi gândind doamna din dreapta mea? Dar nenea din faţa mea? Văd cum maşina din faţa mea pleacă uşor. Sau aşa mi s-a părut. Nu ştiu, nu văd foarte clar. Tâmplele mi le simt strânse ca de o menghină. Pieptul mă apasă şi el. Mă uit tâmp în faţă, nu schiţez nici o mişcare. Mda, parcă a înaintat puţin. Ştiu că mă uit tâmp, fără reacţie. Ştiu din alte dăţi că nu ţine mult. Dar, la fel de bine, niciodată nu-mi dau seama când începe. Sau de cât timp durează. Clipesc, închid ochii, îi simt uscaţi, ca şi când cineva mi-ar fi suflat aer cald în ochi, gura mi-e încleştată şi uscată. Întorc capul. În dreapta mea un domn ţipă şi face gesturi de sictir de la volanul unei Skoda. Mă depăşeşte şi intră în faţa mea. Mă uit în oglindă, la volan, din nou în oglindă, apoi la mâinile mele. Îmi desprind uşor unghiile din carne, destind în reluare deget după deget şi mă uit cu amărăciune la urmele vineţii ale unghiilor în carnea mâinii. Mi-e ciudă, şi parcă aş plânge, dar ochii îmi sunt în continuare uscaţi. Simt nevoia să respir adânc, dar plămânii mei sunt de dimensiunea unei prune. Vreau să mă întind, vreau să respir normal, să nu mă doară, să nu simt nimic. Ceasul de pe bord arată 18:34. Şi? La ce mă ajută? Măcar dacă aş şti cât era ceasul când m-am uitat ultima oară la maşina argintie din faţă. Or fi trecut două minute? Cinci? Între timp maşina din faţă este roşie. Apăs butonul de avarii. În stânga mea apare un tânăr care trage de portieră. O am blocată. Spune ceva. Întorc capul şi duc degetul arătător către buze, perpendicular, în semn de linişte. Nu înţelege. Vreau să plece. Închid din nou ochii. Îi deschid, bag în viteză şi continui. Toată lumea e fericită. Mă uit din nou în dreapta mea. Acum e o dubă cu nişte oameni care se uită strâmb la mine. Comentează între ei. Întorc capul înainte şi mă repliez, în coloană, cu direcţia Bucureşti.

În urmă cu trei zile în acelaşi loc în care mă aflu eu o Dacia a venit din sens opus, a făcut explozie de cauciuc, a intrat pe contrasens şi a ras câteva maşini frontal, apoi s-a frânt în două şi a poposit lângă parapet. Şoferul şi femeia din dreapta au murit pe loc. Ceilalţi au fost răniţi. Ambulanţa a venit mai târziu, dinspre Bucureşti.

Nu vreau să fac nici o legătură între povestea mea şi cea a sărmanilor care au murit atât de stupid. Nu vreau decât să pun nişte întrebări. Sau, să „contextualizez” cele două întâmplări: Câte cartiere de locuinţe s-au construit în zona Băneasa – Otopeni în ultimii cinci ani? Sute. Câte complexe comerciale? Zeci. Şi câte spitale, dispensare, policlinici? Nici unul.

Mi-e silă să judec răspunsurile astea. Mi-e silă de „edilii” fără cap şi fără şira spinării. Nu sunt cu nimic deosebiţi de găinile fără cap, gât şi picioare pe care le cumperi la pungă din Carrefour. Raţiuni economice, politice, administrative..... puţin îmi pasă. Nu ştiu şi nu vreau să ştiu de ce se construiesc cartiere de locuinţe cu străzi de lăţimea unei basculante. Nu vreau să ştiu de ce atâţia oameni fac eforturi pentru a se muta în astfel de cartiere. Nu vreau să ştiu cu ce risipă de timp şi de energie îşi duc copiii la şcoală sau la grădiniţă şi unde.

Cred doar că este foarte trist să asistăm la dezvoltarea uneia dintre cele mai luxoase zone rezidenţiale din capitală fără nici un plan de urbanism normal.
Ce ai de ales dacă zaci într-un şant, pe marginea DN1, în urma unui grav accident rutier? Un dispensar obscur dintr-o localitate din Prahova, Spitalul de urgenţă Floreasca, sau, de ce nu, cel din Ploieşti.... Grea alegere....

09 august 2006

One other thing

One other thing... I never seem to get the number of spaghetti sticks right....

Adică de fiecare dată când fac spaghete, oricât m-aş strădui, ba-s prea puţine, ba-s prea multe. Cum o cutie întreagă nu pot pune, şi cum număratul bucată cu bucată nu cred că e o soluţie, îmi rămâne doar aproximatul din ochi. De fiecare dată îmi propun să pun puţine, că se umflă şi după aia mă îndop prea tare. Dar parcimonia de-acasă nu se potriveşte cu cea din târg. Pun o cantitate X, ajung la concluzia că sunt trei beţe, şi mai adaug, că de! să nu rămân nemâncată! Ca să fie treaba treabă, folosesc şi o oală mai mică, să nu mă ia valul.

La ce se ajunge?

De cele mai multe ori la o oală subdimensionată plină ochi cu spaghete umflate, fără apă, echivalentul a cel puţin două porţii jumate, şi, la jumătate de oră după aia, la un stomac plin şi un creier deprimat că iar se îngraşă.

08 august 2006

Chestii mărunte, da' mărunte rău...

Îmi notasem undeva pe la servici câteva din chestiile care mă deranjează foarte tare, dar pentru că printre calităţile mele constanţa nu prea îşi găseşte locul, am ajuns să conştientizez că am o listă mare de astfel de mărunţişuri, numai că... uit care mai sunt. Tot ce ştiu este că uneori mă minunez cât de tare ajung să mă compar cu cazuri pe care le trata "Seinfeld". Mărunte şi, deseori, aberante.
Bunăoară, mă deranjează când unele din colegele mele înţeleg greşit rostul scaunului meu lăsat neocupat pentru o perioadă oarecare, şi şi-l trag pentru a se aşeza lângă o altă colegă de-a mea şi pentru a discuta diverse cu ea. Nu mă deranjează că se aşează la taclale cu ea, ci faptul că atunci când mă întorc la birou, ele se ridică de pe scaunul meu şi eu mă văd nevoită să mă aşez pe un loc... încălzit!
Mi se pare.... îîîhhhh....

06 august 2006

Ali 4

Cred că-i dau bateria înapoi! A găsit firul încărcătorului de telefon, CU TOT CU TELEFON la celălalt capăt, şi nu s-a lăsat până nu l-a târât prin toată sufrageria! Mă mir că nu l-a scos din priză cu totul...

Ali 3

Azi noapte a găsit pe noptieră bateria şi a rostogolit-o până mi-a bubuit capul. I-am confiscat jucăria. N-are decât să-şi găsească alta.

05 august 2006

Ali 2

Să ai o pisică nu e un lucru rău. Ca orice investiţie însă, vine şi cu bune şi cu rele. Să fiu mai explicită:
Rău: are tendinţa de a se căţăra pe lucrurile cele mai scumpe din casă (fotoliile, perdelele).
Bine: se pare că începe să înţeleagă, după câteva palme bine plasate, că nu procedează corect.
Rău: se culcuşeşte pe lucruri şi în zone nerecomandate felinelor: teancul (impresionant) de rufe necălcate (dar spălate).
Bine: are de fiecare dată un scop bine definit: se spală.
Rău: este o gură în plus de hrănit.
Bine: nu orăcăie încă foarte mult în acest domeniu, mănâncă orice (deocamdată) şi nu foarte mult.
Rău: simte nevoia să mă urmărească peste tot, şi nu neapărat pe mine, ci pe picioarele mele :)
Bine: şi eu simt aceeaşi nevoie :)
Rău: are chef de joacă non-stop!
Bine: foarte bine!! aşa şi trebuie, că de-aia e pisică!!
Rău: trebuie să facă caca pe undeva.
Bine: după două zile am descoperit unde a făcut.
Rău: puţea.
Bine: bine că nu a făcut mult.
Rău: probabil că nu se va mulţumi cu atâta lucru, şi va mai face şi în viitor.
Bine: patric mi-a încredinţat lădiţele cu nisip (fără nisip) ale lui Codiţă.
Rău: trebuie să stau acum după ea să o pândesc când mai are chef de caca.
Bine: bine că nu mănâncă mult.
Rău: noaptea are chef de joacă iar eu de somn.
Bine: eu adorm în orice poziţie şi indiferent de activitatea din mediul înconjurător.
Rău: a găsit o baterie pe care o rostogoleşte non-stop pe parchet şi se joacă cu ea peste tot.
Bine: îi place să o plimbe pe sub toate paturile şi canapelele şi şterge praful şi ce-o mai fi pe acolo cu ocazia asta.
Rău: trebuie să o las mult timp singură în casă :(
Bine: când vin acasă e brici, parcă am lipsit cinci minute doar :)
Rău: le-a dat vecinelor pensionare cărora nu le scapă nimic din mişcările mele un subiect de conversaţie CU MINE (notă: detest să vorbesc cu vecinele).
Bine: le-am spus că am dus-o la mama.
Rău: trebuie să am grijă să nu miaune prea mult şi să mă desconspire.
Bine: mă doare-n cot până la urmă.
Rău: stă la mine în braţe când scriu şi tastează cu mine.
Bine: e haioasă foc.
Rău: Priorităţile noastre nu sunt aceleaşi.
Bine: e măturabilă cu un dos de palmă.
Rău: nu se lasă păgubaşă şi revine.
Bine: ce contează, e o dulce.
Se uită la mine cu ochi de nebună şi urechile ciulite. Reacţionează foarte natural la orice chemare. Este incredibil de ageră.

04 august 2006

Despre maşină

Pentru că tot am abordat subiectul „permis de conducere” destul de des în ultima vreme, atât în discuţiile de pe blog, cât şi în emisiunea de pe radio Lynx din 25 iulie, moderată de Bobby, probabil că ar fi bine să las urmaşilor urmaşilor mei un crâmpei din experienţele mele nefaste în domeniu.
Se făcea că era o sâmbătă dimineaţa, prin luna iulie, şi mă îndreptam spre casă pe la ora 4 dimineaţa, prin zona Moşilor. Probabil că la ora respectivă cineva se joacă cu destinele oamenilor, din lipsă de preocupări, pentru că în loc să iau drumul logic spre casă, fără prea mult sens, am decis să bag benzină de la o benzinărie aflată în sens opus. Am făcut stânga la Obor şi am purces peste pasaj spre Iancului. Pe dreapta, după pasaj, ghici cine? Veşnicul echipaj de control acte + fiolă pe care toţi şoferii bucureşteni trebuie că-l ştiu pe de rost. Şi pe a cărui existenţă o ignorasem total în planurile mele diabolice de alimentare cu combustibil!! Fluier, balet din mâini, tras pe dreapta. Prezentat, cerut acte, scormonit prin portofel, înjurat în gând că nu am lăsat acasă actele, scos acte, prezentat acte, făcut bilanţ în cap „mă --- pe ele de acte, doar nu mi le-o ridica chiar el, chiar azi, chiar aici!”. Urmează poveseta cu socoteala de acasă şi cea din târg şi seria logică de întrebări ale organului: „ştiaţi că....nuş’ce?”, „ştiţi care este amenda pentru... nuş’ce?” „de ce nu aţi ... ?” De partea cealaltă a geamului, ochi cârpiţi, gură încleştată, sictir şi lehamite maximă. Gânduri răzleţe: „cine m-a pus să-i dau actele?” Face o piruetă şi dispare valsând spre maşină. Stă peste 15 minute, fără nici o exagerare.
Între timp, bălăngăn capul pe tetieră în diverse direcţii, mă scurg pe scaun de somn, admir arhitectura de pe Mihai Bravu şi ajung la concluzia că îl detest foarte tare pe organ. Mă întreb în repetate rânduri de ce nu am luat-o normal spre casă şi de ce i-am dat actele, dar mă las păgubaşă. Ca şi în bancul cu pompa şi deşertul, mă montez încet şi sigur, şi dezvolt în cap scenarii de război în care eu, nedreptăţita, mor cu organul de gât şi fac dreptate în lumea şoferilor suferinzi. Vine organul, îmi dă procesul verbal, explică că din dragoste pentru actele mele a decis să le păstreze, mă roagă să semnez, introduce savant întrebarea „aveţi obiecţii”, eu umflu balonul cu curaj şi îi dau drumul să fluiere prin aer: „da!”, după care începe să curgă ca din robinet: „nu văd de ce trebuie să-mi ridicaţi carnetul, tehnic vorbind nu am încălcat nici o regulă de circulaţie, doar că nu corespunde adresa, chiar mă deranjează (ei bine, da, am băgat-o p-aia cu „mă deranjează”) etc etc”. Presupun că organul m-a privit cu indulgenţă şi a aşteptat să termin, pentru că între două reprize de logoree a intervenit timid: „dar eu nu vă ridic permisul, vi-l reţin doar pentru preschimbare...”. Am luat culoarea maşinii, mi-am înghiţit discursul şi am decis că măcar unul din acte era la bună păstrare şi putea fi recuperat cu un minim de efort. Certificatul de înmatriculare nu am reuşit însă să-l scap, s-a dus cu organul.
A doua zi, dintr-o pornire de corectitudine, m-am dat peste cap să plătesc taxa de emitere de permis, sâmbătă fiind, după care m-am desumflat şi am decis că şi luni e zi, doar n-o să crăp fără acte.
Şi iată că cele 15 zile se scurg văzând cu ochii, îmi mai rămân vreo două zile.
Ei şi?
Ţinând cont că examenul ginecologic obligatoriu pe care organul îl cere de la mine nu poate fi efectuat din cauza concediilor pe care şi le iau medicii de la policlinică, şi având în vedere că nu am căzut în cap să mă apuc să caut acum alternative la policlinica MedLife, pentru simplul motiv că NU MERITĂ, nu pot să mă prezint ca aptă la poliţie, deci permisul meu o să mai aştepte cuminte la umbră în sertarele de la Udrişte.
Ei şi?
Am bifat însă o victorie redutabilă în lupta de recuperare a actelor, şi anume am intrat la RAR cu o maşină normală şi am ieşit pe poarta cealaltă cu o maşină corespunzătoare.
Iupiiii!