Teatru, lumini, Intercontinental

Dragă Parisule,

Sunt în buricul Bucureştiului, şi văd de la geamul biroului luminile Intercontinentalului. Aştept ca mâine-poimâine să dea drumul la luminile de pe Magheru. Îmi pare rău că nu au ales un model nou. Se pare că cei de la Luxten le schimbă doar odată la doi sau trei ani. Nu face nimic. Aştept luminile. Aştept să mă plimb pe sub tavanul de lumini, să simt în nări aerul rece de decembrie, să simt spiritul Bucureştiului în prag de sărbători de iarnă, să văd brăduţul de la Universitate luminat, beculeţele curgând din pomi. Aştept să număr din nou zilele rămase până la integrare, aşa cum tu ai numărat zilele până în noul mileniu, pe turnuleţul tău croit după idei europene şi cu oţel românesc.

După care, pe 3-4 ianuarie, o să suspin a regret când le vor da jos, şi mi se va părea, ca şi până acum, tot centrul mai sărac fără toată marea de culori. Voi contabiliza din nou cum 6 a devenit 7, şi voi aştepta ca peste câteva minute 7 să devină 8, şi aşa mai departe. Sper că voi putea privi oraşul, aşa cum îl iubesc eu, cu aceeaşi inimă deschisă, chiar dacă după 20 va fi un 25, sau un 35, şi să nu uit niciodată cât de mult îmi iubesc oraşul de baştină. Da, sunt vinovată că sunt bucureşteancă. Sunt vinovată şi accept să fiu pedepsită pentru tot restul vieţii trăind aici. Parisule, vreau să te revăd din când în când, dar n-aş da pentru nimic în lume Bucureştiul meu pentru tine. Sper să mă ierţi.

A ta.