Dacă n-aş plânge

Dacă n-aş plânge, n-aş fi femeie. Dacă aş plânge, nu m-ai mai privi cu aceeaşi ochi. Aşa că plâng singură, cu ochii aţintiţi într-un punct fix, fără noimă. Din clipele petrecute fără tine storc lacrimile ca dintr-o cârpă înmuiată. Nu sunt puternică, şi-mi plâng ciuda în tăcere, odată cu venirea serii. Şi sper că a doua zi o să fie bine. N-am mai plâns atâta de multă vreme. Plâng lacrimi aberante, de om singur şi trist. Şi Ali mă priveşte tern, de parcă ar spune: „uite-o şi pe prostuţa asta...” În capul meu se amestecă gânduri de răzbunare cu dorinţa de a te vedea şi de a te avea aproape. Cu ochii minţii revăd imagini ale tale, ale noastre, şi nu mă pot abţine să nu vreau mai mult. Dacă ai şti că plâng, ai fugi mâncând pământul. Dacă ai şti că plâng, ai realiza ce greşit este totul, şi ai pune capăt. Iar eu aş plânge şi mai tare. Aşa că mai bine să nu ştii. Să nu ştii că plâng. Nu plâng. Doar aştept, cuminte şi răbdătoare, semne de la tine. Îmi văd de viaţa mea şi din când în când îmi aduc aminte că exişti. Asta trebuie să ştii tu. Să nu ştii că plâng. Doar Ali să ştie. Şi pereţii din jurul meu. Şi felinarul ăla nenorocit de vis-a-vis. Atât. Tu să nu ştii.
Şi mâine să ne vedem, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.