Eu plec în Vamă. Voi?

Săptămâna trecută am fost la mare singură, şi am aflat luni că trei sferturi din cunoscuţii mei stăteau la o staţiune-două de mine în aceeaşi perioadă. Deci, întreb:
Care mergeţi la mare, şi mai precis, care sunteţi în Vamă la noapte?

Am disponibile două locuri, plecare la ora 8.

Completare la ora 16:16:

Am umplut maşina. Rămâne disponibil portbagajul.

Despre cozi

Ştie cineva cum e să stai la coadă să plăteşti tofelu’ de chestii? Normal.

Dar ştie cineva cum e să ajungi la o direcţie locală de taxe şi impozite şi să NU fie coadă???

Şi domnişoarele de la ghişeu să fie drăguţe?

Şi să se ofere să-ţi dea informaţii pe care nu le-ai solicitat?

Şi când eşti un pic încurcat că nu ştii cum să-ţi notezi mai repede ce ţi-a spus, să dea print şi să-ţi dea din imprimantă o foaie cu tot ce-ţi trebuie???

Acum cinci ani o astfel de scenă nu ar fi putut să aibă loc, sau dacă ar fi putut avea loc, foaia respectivă ar fi costat 5.000 de lei, şi probabil că ar fi trebuit să fac o cerere către directorul unităţii de imprimare a unei foi, iar taxa de 5.000 de lei aş fi plătit-o la CEC, mai ştii?

Sunt uluită. Lucrurile chiar pot merge decent şi la standarde omeneşti la noi în ţară.

Discriminare

Probabil că nu m-ar fi deranjat atât de tare chestiunea despre care povestesc aici dacă nu ar fi ajuns, în cele din urmă, să mă afecteze şi pe mine. Logic.
În urmă cu trei ani mă angajam la una din cele mai mari firme din marea distribuţie. La interviu am fost întrebată cam pe unde lucrează membrii familiei mele şi am fost sinceră şi am spus: „fratele meu lucrează la concurenţă”. După angajare mi s-a spus că sinceritatea mea a fost o mişcare foarte corectă şi apreciată, pentru că dacă aş fi tăinuit şi s-ar fi aflat după aceea, nu ar fi fost deloc bine. Au trecut trei ani şi am schimbat postul. Deşi trei ani de zile toată lumea a ştiut că am în familie pe cineva care lucrează la concurenţă, astăzi, când se pune pe tapet cine ce funcţii preia şi cum se modifică organigramele diverselor departamente, mortul meu din casă iese la suprafaţă din nou.

Deunăzi sunt chemată la o evaluare. Sunt întrebată cam în ce direcţie aş vrea să merg, ce posturi m-ar interesa, mi se prezintă organigrama, mă rog, ştie tot omul cum decurg aceste discuţii. Spre stupefacţia mea, deşi par a fi potrivită pentru cel puţin două din posturile preconizate în noua organigramă, mi se explică că „există riscuri”, deoarece toate posturile sunt strategice, şi afilierea mea cu cineva de la concurenţă nu poate da bine în nici unul din cazuri. Sunt pusă în situaţia complet stupidă şi penibilă de a întreba care dintre posturi ar fi cel mai puţin riscant având în vedere situaţia mea (!!), asta ca să nu mor proastă, şi să înţeleg până la urmă unde bate interlocutorul meu. Aflu că există un post mai puţin strategic, unde dacă m-aş situa toată lumea ar fi fericită. Dar nu e postul pe care îl vreau eu... evident J Şi iac-aşa îmi iau gândul de la ambiţii de promovare, din moemnt ce mi se sugerează extrem de elegant că nu sunt un angajat comod, deoarece prezint riscuri. Şi toate astea sub veşnicul pretext „eu te ştiu, eu am încredere, dar uite ce i s-a întâmplat lui X, şi nu se ştie când te poate afecta şi pe tine iar eu n-am să pot interveni” etc etc. Ce e mai amuzant este că am fost suficient de safe timp de trei ani de zile, dar acum nu mai sunt.
Nu mai ştiu ce vroiam să demonstrez cu chestia asta, pe măsură ce povestesc nu-mi rămâne în cap decât că toate sunt pretexte şi că cu cât e firma mai mare, cu atât paranoia e mai evoluată. O deplâng pe săraca colega mea care a trebuit să retrogradeze fără nici un motiv profesional, doar pentru că s-a măritat cu unul din furnizori...
Ce diferenţă mai e între o companie multinaţională super serioasă, cu accent pe valorile umane (haida de!) la început de secol XXI, şi regimul de tristă amintire? Atunci dacă aveai buba în familie sufereau toţi cei de pe lângă tine. Acum, aici, aud? :(

Mai sunt şi alte victime...

Conversaţie între mine şi Anne, referitoare la examenul pentru permisul auto:

Anne-Marie says:
dupa ce m-au chinuit 3 zile
Anne-Marie says:
cu analizele la ginecologie
Anne-Marie says:
ma duc candida
Anne-Marie says:
sa-mi iau rezultatul
Anne-Marie says:
la care ma trimit la o alta tipa
Anne-Marie says:
care scoate senina o foaie necompletata
Anne-Marie says:
se uita la mine
Anne-Marie says:
si pune o stampila cu apt
Anne-Marie says:
"apt"
Anne-Marie says:
am crezut ca o bat
B 36 YBE says:
hahaha
B 36 YBE says:
pai da
B 36 YBE says:
tu nu te verifici de boli
B 36 YBE says:
ci te verifica ei daca cu bolile pe care le ai poti sa conduci masina!
B 36 YBE says:
normal
B 36 YBE says:
adica daca sifilisul tau este deranjant pentru trafic sau nu!!!
B 36 YBE says:
deci, esti apta?
B 36 YBE says:
Anne-Marie says: :)
B 36 YBE says: :)
Anne-Marie says:
acum 2 ani jumate eram

Junghiul din coaste nu mă lasă

Sunt în mod oficial scoasă din uz. Tuşesc din toţi rărunchii, sug pastile şi beau sirop de tuse. Unii din colegii mei se gândesc serios să mă arunce la lupi. Şi colac peste pupăză este una din cele mai caniculare zile din câte a văzut România anul ăsta. Frumos, n-am ce zice. Colegul meu francez (deh, nimic nu e perfect!) îmi propune să ne vedem la cimitir, eu îi spun că nu se face, trebuie să treci pe la capelă mai întâi.

Ce trebuie să fac pentru un nou permis

Sunt contrariată. Dar contrariată rău. Vreau să ştiu cine şi de ce doreşte să afle dacă eu sunt aptă din punct de vedere ginecologic să conduc o maşină pe ... scuzaţi expresia... carosabil.
Pentru cine nu ştie (şi pentru cine nu a făcut examenul medical pentru obţinerea sau preschimbarea permisului în mod legal, cum se face ... sniff sniff), ca să dovedeşti organului că meriţi să cari în portofel chestia aia roz cu poza ta pe ea, trebuie să faci examene medicale după cum urmează: boli interne, chirurgie ortopedie, neurochirurgie, psihiatrie, oftalmologie, O.R.L. şi obstetrică-ginecologie. În total şapte investigaţii. Las la o parte faptul că costă 250 de lei.
Sunt un om raţional şi mă străduiesc să fiu tolerantă şi înţelegătoare. Sunt convinsă că măcar o parte a acestor examene au o noimă. De exemplu dacă am o tenie, un picior de lemn, o operaţie la cap, o doagă lipsă, un ochi de sticlă şi o rinită cronică probabil că aş fi destul de indispusă şi nu m-aş putea concentra în trafic (!!!!). Dar obstetrică ginecologie??? Cum ar fi, mă întreb, să pice ghinionul pe mine acum şi să fiu nevoită să-mi schimb permisul de conducere când sunt însărcinată în luna a şaptea?? Mă vor refuza????
Dacă cineva are un răspuns la chestia asta, îl aştept şi dacă are noimă, să mor de nu-l accept. Până atunci....
A, şi dacă tot mă caută pe ici pe colo de tofelu’ de boli, de ce nu e trecută pe listă şi dermatologia? Poate am o iritaţie care mă jenează când ţin volanul...:(

Dilemele limbii române

De ce are lumea senzaţia că dacă pune virgulă între subiect şi predicat cei ce citesc fraza respectivă o vor înţelege mai bine?
De ce au oamenii impresia că există diacritice? Ca să ne facă viaţa mai grea?
De ce puii mei mai avem reguli de scriere dacă nu le respectăm?
De ce ne mai chinuim să punem cratimă dacă tot o punem unde ni se năzare nouă doar?

De ce am înşiruit chestia asta? Pentru că m-am săturat de timpul preţios pe care îl pierd de fiecare dată când corectez textele scrise de alţii. Şi nu sunt nici dactilografă, nici textier, nici redactor de text. Sunt un simplu angajat prin mâinile căruia trec fel şi fel de texte, şi invariabil ajung la mine scrise cu picioarele! Ce mă obligă pe mine să petrec un sfert de oră să pun diacriticele şi să şterg virgulele puse aiurea? Să mor dacă ştiu. A observat cineva câtă dragoste s-a creat pentru virgule? Everybody loves commas! N-am pomenit! Parcă ar fi o nouă modă. Hai să punem virgule peste tot. Virgulele rulz! Singura concluzie pe care o pot trage este că în timpul orelor de limba română în şcolile noastre generale toată lumea doarme! De fapt şi mai rău: se dormea şi s-a dormit non-stop, că dacă ajungi să ai 30 de ani şi o poziţie de jurist şi încă te mai adresezi în jur cu „ălea” şi „ăstea”, musai ai prins aceeaşi perioadă de şcoală ca şi mine, deci nu mai e Revuluţia de vină.

Dar ce fac eu aici? Deschid o cute a Pandorei, şi să fiu a dracului de nu scârţâie îngrozitor balamalele.... :(

Sediul cel nou

Tocmai am primit vestea cea bună: ne mutăm în sfârşit cu sediul în oraş. Adică ne mutăm din Otopeni în Bucureşti.

Motivul fericirii? Nu doresc nimănui să aibă sediul unde îl avem noi, şi anume pe şoseaua de centură. Nici măcar nu cred că se poate numi Otopeni pe unde suntem noi acum. E un fel de câmp unde civilizaţia se măsoară în linii de cale ferată, tiruri pe metru pătrat şi poluare industrială. Nu că restul oraşului Otopeni ar fi mai tihnit. Şi cum stăm noi aici la noi pe centură, avem doar câteva micuţe probleme care ne fac să ne dorim să plecăm de aici mâncând pământul.

Primul motiv, şi cel mai stresant, este calea ferată. Suntem peste drum de ea. Deci dacă se pune bariera, trebuie să aşteptăm paşnici până se ridică, laolaltă cu jumătate din flota de tiruri a României, comasată în zonă, gata de asalt. Şi cum bariera se pune des şi fără un program prestabilit, nici o socoteală de acasă nu se potriveşte cu cea din târg. Adicătelea poţi chiar să fii fericitul câştigător a două bariere consecutive, dacă ai ghinionul de a sta mult la coadă, şi până îţi vine rândul să sari pârleazul, mai trece un tren. Asta pe vară doar, recunosc, pentru că o bună parte din trenurile de Constanţa sunt deviate pe aici. Dar dacă nu e barieră, e coadă oricum. Cine e şofer probabil ştie ce înseamnă şoseaua de centură în dreptul podului Otopeni. De aici se trag şi două năravuri destul de enervante pe care unii din noi au fost nevoiţi să le adopte din când în când: primul: trecutul peste calea ferată cu bariera lăsată! Nu recomand nimănui acest exerciţiu, pentru că pe lângă înjurăturile celorlalţi, care sunt suficient de sănătoşi la cap să nu facă o astfel de manevră, este un lucru extrem de riscant. Al doilea nărav: parcatul maşinii pe marginea şoselei de centură, în dreptul barierei, şi traversatul căii ferate pe jos. Recuperatul, mai târziu. Nu prea e frumos, că şi-aşa zona e un nod care se gâtuie foarte uşor, şi cu două trei cinci maşini parcate nonşalant prin zonă devine şi mai strâns.

Al doilea motiv este toaleta. Pentru că nu este o toaletă în toată regula, ci o suită de găuri suspendate peste o fosă septică, există anumite aspecte care ne deranjează atunci când intrăm în toaletă, şi mirosul nu este singurul (!).

Al treilea motiv este că suntem peste 100 de angajaţi într-un spaţiu în care lejer ar sta nu mai mult de 70. Am ajuns la performanţa de a sta chiar doi pe acelaşi birou şi de a împărţi câte patru sau cinci aceeaşi linie telefonică.

Al patrulea motiv este distanţa apreciabilă faţă de orice formă de civilizaţie: nu tu restaurante sau fast-food-uri, nu tu bănci sau bancomate, nu tu poştă, nu tu gară. Bine că avem aeroportul aproape!

Un al cincilea motiv: lipsa izolaţiei. Când plouă, apăi se aude doar ploaia, de vorbit la telefon poţi să uiţi, aşa de bine e izolat acoperişul.

Un al şaselea motiv: lipsa transportului în comun. Cei care nu au maşină se chinuie cu o navetă pe ale cărei locuri trebuie să te baţi să fii primul, că altfel nu prinzi loc şi pleci cu următoarea, peste 45 de minute! Şi tot aşa... Vai de capul lor.

Deci, ne mutăm.
Unde?
Cică la Anchor Plaza, adică în ograda Plaza România, colţ cu Cora Lujerului. Se zvoneşte că vom sta la etajul 10. Puţin îmi pasă. Bine că plecăm de aici. Teoretic ne aşteaptă locuri de parcare fără durere de cap, apropiere faţă de orice mijloc de transport în comun imaginabil, dotare decentă a birourilor, confort, şi... locuri în care să mănânci. Aleluia.

Ce aş povesti nepoţilor mei

Sunt întâmplări din viaţă pe care, cum spunea cineva foarte drag mie, merită să le povesteşti nepoţilor. Unul din momentele (evident penibile!!!) pe care le-am trăit s-a consumat în urmă cu câteva săptămâni. Şi mi-a adus aminte că zicala aia pe care o tot învăţăm când suntem mici, şi anume că adevărul tot iese la iveală orice ai face, are talentul de a se adeveri exact când ţi-e lumea mai dragă :).

Să zicem că am încercat în mod subtil să mă întâlnesc cu un tip, în afara orelor de program, şi fără ştirea prietenului meu. Ne-am dat întâlnire la o terasă din Herăstrău, unde am petrecut o oră de discuţii, destul de anoste, care deja începuseră să mă facă să regret că îmi dădusem întâlnire cu el. La o oră destul de înaintată sună prietenul să vază dacă şi pe unde sunt, poate ne întâlnim. Crezând că un răspuns sincer mă va situa suficient de departe de el ca să am timp să-i dau papucii tânărului enervant, i-am răspuns direct: „Sunt pe la televiziune”. Reacţia bucuroasă a prietenului nu a întârziat să apară: „Da? Unde? Şi eu sunt tot acolo!” Hait! În gândul meu.... „Ummmm, păi...” şi sincer nu mai ştiu cum am întors-o, cert este că trebuia să mă catapultez super urgent de unde eram. Am închis şi a rămas că într-un minut ajunge şi el chiar acolo „la televiziune”. Probabil că operaţiunea de extragere de la masă şi inventatul de scuze a durat mai mult de un minut, căci m-am pomenit cu telefonul sunând din nou. Am refuzat să răspund până nu m-am îndepărtat suficient de terasă şi de tipul respectiv (pe care l-am lăsat un pic contrariat la masă, dar de care mă durea fix în cot). Am răspuns într-un final, după ce am dat o tură nasturelui din piaţa Charles de Gaulle, chipurile ca să dau senzaţia că vin de undeva de departe de am întârziat. Ei şi evident că socoteala mea nu s-a potrivit, ceva cu cumpăratul unei gume de pe la Arcul de Triumf nu a părut deloc plauzibil, dar cumva discuţia despre ciudata mea întârziere deşi eram „la televiziune” a fost elegant amânată pentru altă dată. După care hop! şi bomba. „Hai să bem ceva undeva”, şi gestul cu făcutul ochilor roată şi .... verdictul: „uite acolo, pare să fie un loc unde să putem sta jos” cu privirea aţintită spre terasa din care mă extrăsesem cu cinci minute înainte. Am rugat în gând toţi sfinţii să fi plecat individul între timp, ca să evit o scenă penibilă. Evident că nu plecase, stătea omul să-şi termine berea. Nicicând nu cred că mi s-a părut mai detestabil tipul, deşi până atunci fusese inofensiv, într-un mod foarte plictisitor. De data asta însă îl urcasem în grad. Era deosebit de enervant. Pot doar să-mi închipui ce o fi fost în capul lui când m-a văzut intrând cu altcineva în terasă, aşezându-mă la masă în faţa lui (!!!) şi neacordându-i nici cea mai mică atenţie (!!) S-a ridicat după câteva minute, a cerut nota şi a plecat. Nu mai ştiu nimic de el de atunci, şi nici nu vreau! Ştiu doar că dacă ar fi vrut să se distreze puţin (bine că nu avea simţul umorului :)) ar fi putut să vină agale spre masă şi să intre lejer în vorbă cu mine. Posibile scheme sunt multe (mă pufneşte rîsul numai când mă gândesc...) cum ar fi „iubito, cine e ăsta?” sau „scuzaţi-mă că vă întrerup, dar prietena dumneavoastră şi-a uitat asta pe masa mea mai devreme” sau etc etc... :))
Ah. Oh. La momentul respectiv nu ştiu ce ritm cardiac aveam, cred că puteam da peste cap o paletă largă de aparate de măsurătoare. Acum câteva zile rîdeam însă de mă prăpădeam cu prietenul meu, care se distra copios pe seama mea la auzul acestei destăinuiri.Ce să-i faci? Tânără, zburdalnică... :)

Sneakysid

Azi dimineaţă în drum spre servici era să provoc două accidente rutiere. Mă întreb (şi nu mi se întâmplă prea des) ce-mi trebuie ca să mă cuminţesc dracului odată...

Amintiri

Cineva mi-a făcut poftă să scriu despre amintiri.
Mirosul de carbit ar fi un bun motiv să povestesc despre iernile copilăriei mele. Ierni petrecute pe stradă, în faţa casei, cu fratele meu şi băieţii vecinilor. Ierni în care e vorba de sania trasă cu sârmă, de haina mea cu glugă în care dacă întorceam capul mă trezeam brusc faţă în faţă cu interiorul glugii, de fularul care se umezea de atâta alergat şi pufăit, de brazii din curte care se aplecau atât de mult din cauza zăpezii că ajungeam să intrăm şi să ieşim pe burtă din curte, de câinii mamei care se schimbau de la an la an, dar care aveau aceeaşi plăcere de a se tăvăli prin zăpadă, şi pe care îi fugăream cu bulgări până când li se tapeta blana cu straturi groase de zăpadă topită, îngheţată şi apoi fisurată, ca gheţarii (uau, ce imagine!). Erau ierni în care mă trezeam dimineaţa şi vedeam acoperişurile caselor vecine acoperite de zăpadă, ieşeam în curte şi nu puteam să dechid uşa casei din cauza zăpezii care acoperea veranda, iar în stradă nu erau decât urme de sănii, nicidecum de maşini, eventual un vecin doi cu lopeţi care se apucau să cureţe prin faţa porţilor.
Îmi aduc aminte cum într-o iarnă am făcut alianţă cu băieţii vecinului şi am construit un igloo în curtea noastră, pe care l-am proiectat şi realizat după reguli numai de noi ştiute, avându-l drept căpitan pe fratele meu, şi drept a cincea roată la o căruţă în care eram oricum doar patru, pe mine J.
Sau episodul în care am rămas fără gene, tot într-o iarnă. Fratele meu şi ceilalţi băieţi făceau puşcoace cu carbit şi bubuiau toată ziua de răsuna cartierul. Eu eram sora mai mică şi mai proastă, care se bucura ca un câine rebegit când mă băgau în seamă şi mă puneau şi pe mine să fac chestii, sau mă strigau pe nume, sau nu-mi spuneau „dă-te mai încolo că avem treabă”. Era o astfel de zi, ţin minte că era în timpul săptămânii, părinţii erau la servici, iar noi ne jucam pe stradă. Zăpada era proaspătă, afară era frig. M-a mânat curiozitatea să privesc ţeava la capătul căreia fratele meu şi ceilalţi băieţi meştereau ceva care mirosea ciudat. Din partea cealaltă. On the wrong side. Mă pufneşte rîsul şi acum. Atunci m-a pufnit altceva. Am simţit cum m-a usturat destul de tare, şi cum ne-am repezit în casă să mă spele pe faţă, să vedem dacă mai am ochiul la locul lui sau nu J Doamne, ce copii tembeli! Măsurile luate au dat rezultate satisfăcătoare: ochiul era acolo, roşeaţa dispărea ea până venea mama de la servici. Foarte foarte bine. Nu mai ţin minte dacă am mai ieşit afară. Cred că nu. Oricum când s-a întors mama pe la 5 şi jumătate nu i-a luat mult să observe (deh, mamă, ce să-i faci) că fata ei este destul de asimetrică, şi că la unul din ochi îi lipsesc genele. Or, la un calcul sumar, ea plecase de acasă lăsând una bucată copil cu doi ochi şi accesoriile aferente, şi la întoarcere găsise ochii fără îmbunătăţiri. Unul din ochi era complet chel, cred că şi sprânceana era un picuţ pârlită. Nu-mi mai aduc aminte atât de bine.
Sau ziua în care m-am hotărât să mă rad, pentru că nu mă mai puteam abţine, atât de tare îmi plăcea când îl vedeam pe tata bărbierindu-se. Şi furtuna care s-a abătut apoi asupra mea şi explicaţiile de ce nu e bine să te razi pe faţă cu lama când nu ai împlinit încă zece ani.
Sau cum ne puneam ochelarii mamei sau ai lui tata şi ne prosteam, ascunzându-i urgent când apăreau ei prin zonă.
Sau cum primeam palme peste spinare când stăteam la masă cocoşaţi.
Sau cum acoperea mama cu leucoplast subtitrarea filmelor ca să nu citim, ci să ascultăm, că altfel nu învăţăm.
Sau cum ne spunea mama că pentru a te încrunta ai nevoie de 50 de muşchi, iar pentru a zâmbi doar de 2.
Sau cum mi-am făcut semnul de pe tâmplă bălăngănindu-mă pe două scaune, care scaune nu au apreciat foarte tare efortul meu acrobatic şi m-au pedepsit cu o trânteală zdravănă pe duşumea.
Sau culesul vişinilor şi scosul sâmburilor toată ziua, picioarele şi mâinile lipicioase, hainele toate pictate de sus până jos.
Sau bătăile cu perne în dormitor, când părinţii ne ştiau la somnul de prânz.
Sau bătăile între noi, din care eu ieşeam întotdeauna cu vânătăi şi obrazul ştirbit, iar fratele meu triumfător.
Sau tăviţa cu ceară şi ace de gămălie pe care îşi răstignea fratele meu victimele în interesul ştiinţei.
Sau machetele de pistoale făcute din lemn sau bucăţi de polistiren, pentru colecţia de arme, pregătite doar de ultimul strat de vopsea care nu a fost aplicat niciodată.
Sau de colecţia de Science&Vie, atât de preţioasă. Sau de Tin Tin. Sau de Magazin Istoric.
Sau de dopurile de sticlă făcute din ziare. Sau de după-amiezile de vară petrecute la curăţat, fiert, tocat şi stors roşii pentru bulion. Sau de ciocolata de casă pe care o făcea tata. Sau de bamele, roşiile, vinetele, ardeii, fasolea din curte. De găinile pe care le căutam de ouă (ce copil ţicnit!). Sau de porcii cărora le dădeam nume şi pentru care vărsam lacrimi după ce îi sacrificam iarna (ca într-o nuvelă de Agârbiceanu... J) De sâmburii de caisă pe care îi strângeam cu ardoare până la momentul culminant, ca apoi să petrecem toată ziua zdrelindu-ne degetele în încercarea de a-i mânca. De nucile verzi şi de mâinile şi buzele îngălbenite.

De bătăile cu pungi cu apă în curtea şcolii, de uitatul pe sub fuste, de cerut prietenia, de bileţele din generală, de jocurile din pauze, de elasticul, de flori-fete-şi-băieţi, de partidele de handbal, de juliturile din genunchi, de oracole, de căutatul la unghii şi la batiste, de uniformele de şcoală (ha!), de bentiţe, de ciorapii trei sferturi, de călimară, de penarele chinezeşti, de riglele cu desene 3D, de pixurile cu figurine plutitoare, de ghiozdanul colegei de la B cu ceas, adus din Germania, de careul de la început de an, de încolonarea „doi câte doi, pe clase”, de directoarea şcolii, de premianţi, de coroniţe, de cărţile primite cadou la fiecare premiu (pe care nu le citeam niciodată).

Sau de orele de cor şi de desen, de festivităţile de sfârşit de trimestru, de scenetele cu Cănuţă om sucit sau Popoarele lumii, de orele de germană, de Lorelei, de genossenschaftbarbeiter, de obstbaumgarten, de orele de gramatică şi de colegul meu Rusen pe care îl altoiam cu rigla mea triunghiulară din lemn de 30 cm, de laboratorul de fizică, de profesorul de biologie, de scheletul din colţul laboratorului, pe care generaţii de elevi curioşi puseseră mâna să vadă dacă mişcă sau dacă muşcă, de faianţa de pe băncile laboratorului de chimie, de chiuvetele la care nu curgea apă niciodată, de sala de sport, de capră, de spalier şi de saltele, de orele de lucru manual, cu punct înaintea acului, cu croşetat, cu făcut sufleu de vanilie sau broderii pe etamină.
De ouăle de Paşte unse cu ulei şi aşezate pe hârtie creponată colorată în coş de nuiele pe masa din sufragerie, de lumânările cu clips pentru bradul de Crăciun cu care în fiecare an reuşeam să aprindem cel puţin vata ornamentală din pom dacă nu şi un colţ de perdea, de geamurile sparte prin casă cu mingea sau cu mai ştiu eu ce obiect contondent, de acul de pic-up pe care l-am scos să vedem din ce e făcut şi nu l-am mai pus la loc în veci, de păpuşile mele (mult prea puţine la număr) care se verificau şi se disecau ca apoi să nu mai ia forma iniţială niciodată, de ursul de pluş cu un singur ochi şi vata ieşind de prin toate cusăturile, de colecţia de Cutezătorii, de cozile la salam sau cartofi la magazinul Beldiman de pe Calea Victoriei, de drumurile cu tramvaiul spre Operă.
Sau de primul prezervativ găsit la ai mei în noptieră, umflat cu gura, apoi umplut cu apă că era mai puţin unsuros aşa (J) şi plimbat prin baie până a făcut poc. De şedinţele de costumat şi plimbat prin casă când ai mei nu erau acasă, de sandalele mamei măsura 39 când eu purtam 35, de primul machiaj cu ruj în obraji şi creion pe toată faţa, de făcutul mâncării din praf, beţişoare, frunze, apă şi alte gunoaie pe trotuarul din faţa casei. De prima vrabie înmormântată creştineşte, de cuibul de rândunici aciuiat pe veranda alor mei.
Of Doamne, unde se termina lista? J

Tot coleguta

Ca să continui povestirea... unde rămăsesem? Ah, da, coleguţa îşi alintă prietenul în public. Cei care mă cunosc ştiu că sunt împotriva manifestărilor de drăgălăşenie în public, deci oamenii care se pretează la astfel de comportamente sunt pentru mine o sursă inepuizabilă de uimire. Dar coleguţa nu e nici pe departe prima care să-mi zburlească părul pe spate (ca să zic aşea)! Patric îşi va aduce cu siguranţă aminte de colegul Andrei, cel care vorbea (şuşotit ce-i drept) cu prietena lui de la telefonul fix din birou. Avea un vocabular tip Barbie, în contrast cu figura sa de moldovean serios de la Botoşani, şi folosea termeni de genul "ţi-a fost friguţ", "şi mie mi-e dor de tine" şi încheia cu "te pupăcesc, pa pa".

Ei, coleguţa nu se jenează să poarte conversaţii telefonice cu viitorul soţ, care încep invariabil cu "te pup rotoneaţă" sau "ce faci rotoneaţă" şi continuă cu frânturi de conversaţie care se învârt în jurul câtorva teme de sorginte casnică, de genul "ai mâncat?", sau "vezi că ai nuş'ce în frigider" sau "nu uita să-ţi încălzeşti nuş'ce" (ceea ce pe mine mă face să cred că domnul ori lucrează de acasă, ori e şomer).

Ei, cum sună "rotoneaţă"? "Foarte frumos", a sărit un pic de fund o colegă. Sunt de acord, e foarte cald şi afectuos. Dar acasă, nu la servici, când stai cu patru scorpii în birou! Care scorpii zâmbesc ştregăreşte de fiecare dată când o aud că vorbeşte cu "rotoneaţă", şi ciulesc urechile să vază ce mai are de povestit cu domnul. Ei, dar cum fără foc nu iese fum, evident că pornirea asta sadică împotriva lui "rotoneaţă" nu s-a născut din senin! Să facem deci un exerciţiu de imaginaţie. Închipuiţi-vă pentru o clipă că sunteţi coleg(ă) de birou cu o domnişoară care tocmai şi-a însuşit un panou de plută. Buun. Acum închipuiţi-vă aceeaşi domnişoară cum poziţionează panoul de plută pe pervaz, cum deschide o poză reprezentând-o pe ea dimpreună cu rotoneaţă, cum printează poza respectivă, şi cum stă preţ de câteva minute bune să decupeze corespunzător poza până ajunge la dimensiunea dorită, ca apoi să o fixeze pe panoul de plută şi să o privească îndelung şi oftând ori de câte ori îi fug ochii de la calculator. Iar asta este etapa finală, care a fost precedată de una pregătitoare, când nu poseda panou de plută, şi din când în când mai deschidea poza pe calculator ca să se uite la ea. Asta de câteva ori pe zi.

Niciodată, dar NICIODATĂ să nu te pui în gura femeilor!
Colegele ştiu de ce

Despre ursi

Pentru că de un sfert de oră rîd de un mail primit recent, nu mă pot abţine să nu-l transcriu mai jos.

"Cartierul brasovean Racadau este, conform canalului Discovery, singurul loc din lume unde traieste ursul gunoier (o specie de urs inrudita cu ursul brun, cu deosebirea ca e mult mai putoare). Incercand sa-l starpeasca, autoritatile brasovene, in frunte cu primarul George Scripcaru, au luat, de-a lungul timpului, mai multe masuri ce, in final, au condus la o concluzie oarecum logica: ursul este un animal mult mai inteligent decat George Scripcaru.
Prima masura pe care a luat-o Scripcaru imediat ce a ajuns primar al Brasovului a fost sa cheme ursii la ospat, dupa care, la fel ca ilustrul sau inaintas Lapusneanu, a incercat sa le faca felul. A doua zi, dupa ce a fost amenintat de mai multe organizatii, nu i-a mai impuscat, ci i-a deportat prin alte judete. Din nefericire, ursii nu s-au acomodat la fel de bine ca moldovenii in alte judete si s-au intors la tomberoanele din Racadau.
A doua mutare: mai multi baieti extrem de inteligenti de la AJVPS au pus in mancarea ursilor niste calmante ce erau, teoretic, destinate oamenilor. Drept urmare, ursii s-au enervat, iar unul dintre ei a omorat doi oameni. Concluzia logica la care s-a ajuns a fost ca ursul a turbat (in premiera mondiala, dat fiind ca ursii turbeaza, de regula, la fel de des ca balenele).
Un alt edil, viceprimarul Adrian Gabor, a venit cu ideea unor bomboane anti-urs - bomboane expirate de la fabrica locala de dulciuri. Din pacate, le-au pus in apropierea iernii, cand ursii bruni, spre deosebire de cei polari, hiberneaza. In paralel, s-a decis ca gunoiul sa fie luat mai devreme. Avand probabil o sursa in interior, ursii au aflat si s-au reorientat spre cartierul Schei, dupa care s-au dus la hibernare si i-a cam durut la coada de bomboanele lui Gabor.
Anul trecut, Scripcaru a montat niste tomberoane anti-urs, la 4.000 de euro bucata. La instalarea lor, autoritatile declarau ca sunt atat de sigure incat pana si oamenii or sa aiba dificultati in a pune gunoiul in ele. Dupa o saptamana, ursii lucrau deja in echipe de cate doi: unul deschidea containerul, tinea capacul si zambea la poze, iarcelalalt se servea. Daca va mai amintiti, anul trecut s-au montat chiar si niste garduri electrice in jurul tomberoanelor. Dat fiind ca ursii sunt tot acolo, am impresia ca gardul a fost cerut, de fapt, chiar de ei, ca sa-i tina la distanta pe toti cocalarii care se uita in gura lor cand iau masa."

Ce mi se pare foarte interesantă este dezbaterea intensă pe care au stârnit-o aceşti urşi la vremea incidentelor descrise mai sus. Îmi aduc aminte că urmăream ştirile un pic contrariată, fără o opinie personală bine definită, alarmată de pericolul pe care îl reprezentau urşii cei mari şi răi, fără să mă gândesc care ar putea fi de fapt realitatea. La o săptămână mai târziu un prieten mi-a spus despre urşi că sunt absolut inofensivi şi chiar sperioşi, şi că el îşi face un obicei din a merge week-end de week-end pe acolo să le dea de mâncare. Atunci am înţeles că nu mă ajută foarte tare să mă uit la ştiri. Am învăţat să-i ascult pe cei care aleg să aibă o opinie personală în afara camerelor de filmat ale televiziunilor. Urmăresc în continuare ştirile, dar ciulesc urechea pe lângă. Nu strică.

Urechea mea cea fina

Mi s-a părut întotdeauna fascinant câte informaţii poate reţine creierul nostru şi de cât de puţine ne folosim până la urmă. Stau la biroul meu cu ochii în calculator şi prin zumzăitul constant care se aude în jurul meu de la zecile de colegi care mă împresoară îmi ajunge la ureche un rîs. Creierul meu lasă baltă instantaneu tot ceea ce făcea şi se concentrează brusc pe vocea din spatele rîsului. Şi gura mea se lăţeşte într-un zâmbet involuntar. E un rîs şi o voce pe care nu le-am mai auzit de câteva săptămâni, dar care-mi sunt foarte familiare. Fur câteva priviri peste parapetul care mă desparte de colegele mele, o văd foarte clar pe posesoara vocii, şi mă bucur ca o proastă că aud un glas familiar, cald.

Te iubesc, Mamaie.

Pentru prima dată în mulţi ani am văzut staţiunea Mamaia în week-end cum ar trebui să fie: liberă, aerisită. Fără coloane interminabile de maşini cu fiţe, fără aşteptat la coadă, fără barieră. Constanţa în schimb neschimbată, adică destul de aglomerată. Iar drumul european 87 (de la Vamă la Constanţa) plin ochi, o aglomeraţie de nedescris. Dacă trebuia să te intorci pe sensul spre Bucureşti/Constanţa duminică, petreceai în medie 8 minute pentru fiecare kilometru. Indiferent de oră. M-am învăţat minte. Plec la 2 dimineaţa de acum încolo .

Chinurile pranzului

În sfârşit s-a petrecut inevitabilul. Colega mea cu tendinţe de nuntă şi de slăbit şi-a luat zborul spre alt birou, să-i plictisească şi enerveze periodic pe alţii. Nu pot să spun că-mi lipseşte. Însă ce nu văd cu ochii mei, aud din când în când din gura colegelor mele cu care s-a mutat în birou, care sunt exasperate.

E adevărat că valul cu nunta s-a mai potolit şi la ea, în sensul că şi-a găsit rochie, costum, a aranjat chestii, deci nu mai e disperată, deci nu mai vorbeşte în continuu despre subiect. Perseverează însă în micile ei obiceiuri enervante. În fiecare dimineaţă şi-a făcut obicei din a întreba în dreapta şi-n stânga cine unde şi la ce oră mănâncă. Pentru că aici, pe şoseaua de centură ( sniff sniff) nu avem multe posibilităţi de catering, fiecare îşi aduce de acasă mâncarea, sau îşi ia tălpăşiţa pe la prânz, pe unde apucă. Chiar dacă la început paleta posibilităţilor pare restrânsă, am rămas surprinsă să constat câte opţiuni foarte interesante ni se prezintă.
De exemplu benzinăriile din zonă: foarte practic, ţi-ai luat sandvişul, ţi-l şi încălzesc, nu pierzi timp şezând la masă, ai mâncat rapid, te-ai întors rapid. Asta dacă ai de lucru şi nu ai timp să o lălăi. Dezavantajul este că te poţi trezi blocat în trafic. Altă opţiune este Carrefour Băneasa. Durează destul de mult să ajungi, şi mai mult să ieşi, trebuie să te aşezi la masă, timp mult consumat, dar plăceri gastronomice pe măsură. Adicătelea o Mama, un City Grill, tofelu' de fastfood-uri etc. Mai poţi să mănânci la Nenea Iancu, un restaurant micuţ şi cochet în Otopeni, foarte aproape de DN. Poţi să te aventurezi cu maşina până la Snack Attack în piaţa Dorobanţilor, asta dacă vrei să vezi şi oraşul şi te-ai plictisit de suburbii, şi dacă te-ai pregătit să petreci mai mult de jumătate din timpul de pauză mergând spre şi întorcându-te de la. Dar cum o pauză e o pauză, e bună şi varianta asta. Luăm în calcul şi McDonalds Otopeni. Însă numai ideea că este vorba de un restarant situat practic vis-a-vis de tine, dar de la care ca să te întoric trebuie să o iei pe la aeroport, este destul de enervantă. Ar mai fi OMV Băneasa, loc foarte drăguţ, cu mese şi umbreluţe, bucătărie ok, dar se află pe Barbu Văcărescu, loc destul de dubios din cauza traficului greu care te face să aştepţi multe minute interminabile ca să intri sau să ieşi de acolo. Sau mai poţi să-ţi iei tălpăşiţa şi să te aventurezi prin Bucureşti ca să-ţi plăteşti tot felul de facturi sau rate la bancă, caz în care opţiunile sunt nelimitate.
E, şi revenind la colega noastră, ea nu are maşină. Noi da. Iar dacă pentru fiecare dintre noi problema prânzului nu se pune decât poate cel devreme pe la 12, şi atunci decizia e luată rapid, pentru ea constituie o chestiune ce trebuie neapărat lămurită încă de la 9. Şi atunci face ture pe la toate colegele cu aceeaşi întrebare: "unde mănânci astăzi?" Dacă la început ne scremeam care mai de care să scoatem un răspuns inteligibil, să facem eforturi să anticipăm unde vom mânca, de ceva vreme încoace nu prea ne mai sinchisim.
Răspunsurile au evoluat de la: "s-ar putea să merg la....", la "nu ştiu, nu m-am gândit", la "nu ştiu, nu mă mai întreba!". Iar dacă cineva şi-ar putea închipui că genul ăsta de atitudine o face să se dea bătută, s-ar înşela! Strategia ei mutează la fel ca şi a noastră. Cu singura deosebire că pe noi ne exasperează. Adicătelea după ce îi spui de o lună încheiată că nu ştii, şi ar trebui ca orice om normal la cap să înţeleagă şi să nu te mai streseze, ea abordează altă formulă: "te-ai gândit unde mănânci?" "NU!" "Bine, când te hotărăşti spune-mi şi mie". A doua zi o ia de la capăt.

Asta dimineaţa.
Apoi vine prânzul.

Conform desfăşurătorului de mai sus, fiecare din noi are în cap două lucruri: să mănânce oriunde, eventual şi orice, şi să facă cumva să scape de coleguţă. Drept pentru care cele mai deştepte o şterg pe furiş, fără explicaţii. Altele, dacă nu au avut inspiraţia să îi atragă până acum atenţia că e obsedantă şi enervantă, se trezesc inoportunate cu cea mai mare nonşalanţă. Iată o posibilă schemă:

Eu (cu cheile în mână, pregătită de catapultare).
Ea (la birou, aparent ocupată până peste cap cu treabă): "pleci la masă?"
Eu: "da".
Ea: "şi unde mergi?"
Eu: "să-mi iau un sandviş." (dându-mi seama că rămân descoperită, adaug rapid): "vrei să-ţi iau ceva şi ţie?"
Ea: "de unde?"
Eu: "de la benzinăria asta de la pod".
Ea (strâmbând uşor din nas): "au sandvişuri bune?"
Eu: "da, mie îmi plac".
Ea: "vin şi eu cu tine"
Eu (un pic enervată): "la benzinărie!?!"
Ea (foarte senină): "da"
Eu: "dar e aici, imediat după pod, nu mă plimb pe nicăieri!"
Ea (strângându-şi geanta super rapid): "nu contează, vreau să ies puţin"

Ies pe culoar, chipurile să mai iau ceva din biroul celălalt, mă întâlnesc strategic pe culoar cu colega care asistase la schimbul de replici, schimbăm câteva priviri pline de înţelesuri, mie îmi vine să decojesc lavabila de pe perete, ea îşi stăpâneşte cu greu un rânjet de "ha ha ha, n-ai scăpat!". Urmează un "băi, e incredibil!" de ambele părţi, spus şuşotit, plus diverse comentarii de care cred ca şi noi ne-am săturat de atâta timp.
Ea (ieşind pe culoar): "vrei să mergi singură?"
Eu (în gând): "Duh! Nu crezi că e cam târziu să mă întrebi chestia asta?" (pe gură): "nuuuu".
Plus alte şi alte cazuri.
Sau, tot legat de mâncare, din când în când, în liniştea din birou, pufneşte brusc şi declară cu voce tare: "măi, eu astăzi am o poftă de ciolan cu fasole..." cu accent pe "poftă". În astfel de cazuri, lucrurile se complică. Ochii se dau peste cap, se înjură în gând, şi se fac deja planuri de evadare în siguranţă la pauza de masă". Pentru că asta înseamnă că nu se va lăsa până nu va găsi sau convinge pe cinevă să o ducă şi pe ea la masă undeva unde se mănâncă ciolan cu fasole.
Eu am făcut chestia asta o dată. Nu ştiu cât de curând mă paşte din nou. Ieri nu am scăpat, eu a trebuit să o scot la masă. You never know what tomorrow will bring.
Astăzi este vineri. Calculând din punctul ăsta de vedere, avem înainte două zile fericite în care nu ne va întreba nimeni ce şi unde mâncăm la prânz.
Luni o vom lua de la capăt. Vom aplica periodic tot felul de scheme să nu mergem cu ea la masă. Astfel fiecare zi este o nouă provocare. Am ajuns să ne salutăm dimineaţa, în absenţa ei binenţeles, cu "ce faci? unde mănânci astăzi?", remarci care ne smulg chicote şi ne întipăresc zâmbete complice pe faţă, şi pe care le ştergem elegant când intrăm în birou.
Luni o să plec prin oraş să-mi plătesc facturile. Ştiu că nu este un exerciţiu care să o încânte, dar dacă am ghinionul ca restul colegelor să se eschiveze cu măestrie, nu este exclus să am copilot. Şi asta doar pentru că vrea să iasă din sediu în pauza de prânz.

Eu o înţeleg pe ea. DAR EA PE NOI DE CE NU NE ÎNŢELEGE??

Jurnal de calatorie ad-hoc

Cine ar fi crezut că dintr-o liniştită dimineaţă de duminica în Cluj mă aştepta un drum de 800 km? Probabil că fiecare din noi tânjea după o bucăţică de aer de mare, drept pentru care ne-am îmbarcat şi am pornit spre Vamă. La capătul a 12 ore şi, cum spuneam, vreo 800 km, am ajuns în Vamă la timp să prindem răsăritul de soare.
Vama, neschimbată.
Ne-am aşezat în faţă la Stuf.
Am băut o bere la răsăritul soarelui.
Am ascultat Bolero de Ravel.
Am dormit, evident, semiîmbrăcaţi pe plajă.
Am avut parte de o mare extrem de agitată, cu valuri mari şi neastâmpărate. Pe care le-am luat în plin , până când nu mai aveam răsuflare.
Am plecat de acolo cu faţa strânsă de soare şi apă sărată şi cu un zâmbet galeş pe faţă.
Iubesc marea.
Dacă n-ar fi aşa de aproape, aş încerca o cură de dezintoxicare, dar ştiu că n-o să-mi iasă.
Pare mai natural să sar în maşină şi să conduc până la mare decât să merg la cumpărături (după pantofi mărimea 41 bunăoară ). Pe care i-am şi găsit, la capătul unui drum pe care am suferit, plâns, suspinat, sângerat, înjurat, plictisit, enervat, revoltat, iar înjurat şi până la urmă calmat .
Dar revenind la mare, acolo nu ai nevoie de pantof cu toc, nici măcar de papuci. Tot ce-ţi trebuie este să îţi fi dorit să fii acolo. Îţi găseşte marea încălţări pe măsură.

Nou si notabil

Ia să vedem ce s-a mai întâmplat interesant de când nu am mai văzut un calculator la faţă :)
Mă aflu într-un IC în buricul Clujului, pe care l-am găsit relativ uşor (m-a dus taximetristul cam la ţanc), atmosfera este destul de adormită, pentru că este duminică şi nu e încă ora prâzului. As I speek au intrat două doamne... marfă Un tip din colţul camerei joacă şah pe net ! , iar cel din spatele mele stă pe mirc ( ummm... nu credeam că se mai foloseşte...)

Am venit aici să dau un mail scurt în interes de serviciu, am făcut-o, acum mă aşteaptă o jumătate de zi de bănănăit prin Cluj. Foarte frumos oraşul, onor celor din zonă, mai vin pe la voi, da' parcă mai mult mi-a plăcut Oradea. Nuş'ce are, da' e mai aproape de sufletul meu. Ieri eram acolo, azi sunt în Cluj ... mâine... nu se ştie

De notat în week-end-ul ăsta:

la Oradea: am ţinut camera 1 din spectacolul Romtelecom, am făcut ce m-a tăiat capul, a fost bine şi nu prea. Am întrebat după aia cum m-am descurcat. Verdictul: sunt prea agitată. M-am calmat.

Hotelul: Continental. 4 stele. Într-un cuvânt: bestial. Servicii: saună, masaj, sală de gimnastică, recepţioneri şi personal impecabil.
Clubul de noapte al hotelului: varianta 1 (după recepţioneră): "îi plin de clienţi". Varianta 2: constatată: gol, preţuri de 26,00 lei pentru o bere, alcool serios de la 40,00 lei în sus. Un pic de mişto, după care somn.

Incidente: soare dogoritor cât timp s-a montat echipamentul pentru concert (ca să fie prăjeala prăjeală), cu o jumătate de oră înainte de concert ploaie. S-a calmat până la personajul principal.

la Cluj. am stat tot la camera 1 până a plecat Sully, după care m-am repezit la camera lui. Foarte frumos. Am primit câteva umflări cu pompa după concert. M-am simţit bestial.
Mai facem. Cică m-am descurcat mai bine ca la Cluj. Am tăiat din agitaţie

Hotelul: horror. 2 stele. Hotel Napoca. Aviz celor cărora li se recomandă vreodată hotelul ăsta: fugiiiiiiiiţi!!!!!! Câteva motive:
- în holul hotelului 2 nunţi! (plus muzica de rigoare, răsunând până la gară)
- nerenovat, nemodificat, nemodernizat, ne-nimic de pe vremea comunismului.
- miros specific, de cantină + clor + vechi + lemn de bibliotecă + tofelu'
- recepţioneră acră, cu stil de matroană, care ne-a somat să facem chestii, în loc să ne roage. Zâmbet absent în întregime. Maniere zero. Servicii ioc.
- mochetă verde crud pe jos, urme de jeg în chiuvetă, urme de bocanci pe interiorul uşii de la baie, oglinzi din acelea în ape, în care din orice poziţie ai sta faţa ta pare ca dintr-o pictură suprarealistă, deformată pe toate direcţiile. Bizar.
- clubul de noapte: fete "avide" de clienţi, foarte "deschise" , dint-o etnie uşor colorată, cu voce groasă şi maniere de curve. Am încercat să cooptăm mai mulţi clienţi ca să facem caterincă, dar până să ne hotărâm să mergem, au închis!!!

Incidente: senin şi ok cât timp s-a montat scena + echipamentul. Ploaie cu jumătate de oră înainte de concert, şi până aproape după concert .

Lăudabil: clujenii nu au mişcat din faţa scenei, au scos frumos umbrelele şi au ţinut isonul cântăreţilor până la final, au cerut două bisuri. Per ansamblu: foarte civilizaţi şi cu antren. Mai venim .

Cam atât.
De mâine, servici.