Despre 1 martie, logic

Îmi închipui că multe posesoare de blog vor scrie astăzi despre 1 martie. În fond, este vorba de un eveniment în viaţa fiecăreia dintre noi. Cel puţin pentru mine. Şi asta pentru că m-am învăţat să nu mai conteze această sărbătoare pentru mine, şi în fiecare an mă trezesc surprinsă când văd că cineva vine spre mine să-mi ofere un mărţişor. Încă de prin liceu am ajuns să consider sărbătoarea ca pe o chestie forţată. Când eram mică, în clasă nu se vorbea decât despre asta cu o săptămână înainte de ziua cu pricina. Toată lumea ştia că trebuie să caute, să cumpere, mamele se dădeau peste cap să le cumnpere băieţilor mărţişoare pentru toate fetele şi profesoarele, unele mame, ca a mea, burduşeau ghiozdanele propriilor fete cu mărţişoare pentru toate profesoarele, dirigintele şi învăţătoarele de peste vreme :), iar noi fetele aşteptam cuminţi prima oră din 1 martie să ne primim mărţişoarele, şi ne bucuram când primeam căluţi din sticlă şi coşari măiestrit creaţi, iar la sfârşitul zilei le sortam pe categorii şi puneam în plicuri mari imortelele, trifoii, potcoavele, pietrele, puişorii şi ce mai primeam pe atunci. Era frumos. Mai apoi, prin liceu, parcă era trasă de păr. Hai să ne facem că dăm mărţişoare, şi hai să ne facem că ne bucurăm. Eu parcă nu mai simţeam aceeaşi strângere de inimă când primeam un mărţişor, şi parcă era mai trist când vedeam că de fapt doar doi sau trei dintre colegii de clasă respectau tradiţia. Şi mi-era jenă să port mărţişor. Aşa am ajuns să port acelaşi mărţişor, oferit de mama mea, an după an, pentru că doar acela semnifica ceva pentru mine. Iar acum, uit cu totul de tradiţie, şi rămân surprinsă când bărbaţi necunoscuţi vin spre mine cu un mărţişor. "Ah! E 1 martie...." O colegă de-a mea spune: "Ce simpatic! Eeiii... bucuriile bărbaţilor!"... şi asta în timp ce scotoceşte prin geantă şi împarte cu generozitate mărţişoare în stânga şi-n dreapta :)
Cred că am pierdut un episod pe undeva... Am pierdut bucuria de a admira un mărţişor frumos, am pierdut chiar bucuria de a anticipa, în seara de dinainte, bucuria de a pune în piept mărţişorul meu preferat dimineaţa. Chiar.... pe unde o fi?...

Fiecare cu ştiinţa lui

Geta se pricepe să facă funde foarte frumoase. Şi împachetează cadouri ca nimeni alta. Nu prea apucă ea să facă multe cadouri, pentru că nu prea are bani, da' îi place tare să potrivească diferite culori la ambalaj, fundă şi felicitare, ca să iasă pachetul ca-n poveste şi sărbătoritul să fie mulţumit. Treaba Getei la ea la servici e să încaseze bani. Lucrează la un magazin de suveniruri. E casieră. Monica, cealaltă fată de pe tură, e vânzătoare. Ea trebuie să vândă suveniruri. Iar când clientul doreşte să-i fie împachetate, să i le împacheteze. Şi în fiecare zi Monica împachetează cadou după cadou, iroseşte hârtie după hârtie şi fundă după fundă, că tot nu-i ies nenorocitele alea de pachete! Şi se enervează, dar nu se dă bătută. Că ea pentru asta e plătită. Şi nu i-ar cere ajutorul Getei pentru nimic în lume, că de! e mândria ei în joc. Iar Geta tace şi nu se oferă să o ajute, că de! nu e treaba ei. Azi aşa, mâine aşa, magazinul se goleşte, vânzarea nu prea merge, clienţii sunt nemulţumiţi că vânzătoarea îi ţine-n loc şi se moşmondeşte, în plus nu prea-i ies ambalajele aşa frumos pe cât şi-ar dori ei, nu prea are să dea rest etc. Într-un cuvânt, nu prea merge. Dacă Monica ar încasa banii şi Geta ar ambala cadourile, ar fi mult mai bine. Dar ele nu pentru asta sunt plătite, şi nu ies ele din cuvântul şefului, şi în plus de asta, de ce să facă ele treaba una alteia, când nu le iese nimic la faza asta? Adică cum să facă Geta ce-ar trebui să facă Monica şi invers? Geta gândeşte că dacă se lasă o dată convinsă să facă funda cum trebuie, o să vrea Monica tot timpul apoi să-i facă fundele, şi n-o să apucă să se dezmeticească ea şi o să-i facă şi pachetele, o să aleagă şi hârtia, şi o să încaseze şi banii, şi Monica o să stea degeaba! Cum? Niciodată! Să se descurce Monica! Monica gândeşte că dacă o roagă pe Geta să-i ţină scociul la lipit celofanul, o să vrea Geta mai apoi să plece o jumătate de oră şi să lase casa nesupravegheată, şi o să fie nevoită Monica să ţină şi casa şi să servească şi clienţii în acelaşi timp.... Nnnnnnnnaaaaaah... nu pică ea de fraieră chiar aşa. Las' să rabde Geta! Prieten i-a trebuit? Na! Să se vadă cu el după ce se închide magazinul!

Cam aşa aş descrie eu relaţiile de muncă ce se derulează din păcate în prea multe firme, şi la niveluri şi salarii ce depăşesc cu mult condiţiile de bază descrise în exemplul cu Geta şi Monica. Crezul "nu fac pentru că nu sunt plătit să fac asta, ce? nu poa' să-şi găsească alt fraier?" bântuie prin societăţile patriei ca vântul de primăvară, atingându-i deopotrivă pe manageri şi pe portari. Pe mine însă mă doare că-i atinge pe manageri. Le doresc celor care gândesc după modelul de mai sus să nu schimbe nimic din modul lor de a gândi şi de a acţiona. Foarte bine. Aşa să se comporte, că probabil că asta e cheia succesului în carieră. Îi rog doar extrem de civilizat să nu-mi iasă în cale. Pentru că eu, spre deosebire de ei, am crescut într-un mediu în care am învăţat că trebuie să pui umărul ca să iasă treaba bine, şi am avut ghinionul să-mi fac şcolarizarea managerială într-o societate unde interesul firmei e mai presus de orgoliile personale. Dar acest lucru nu i-l pot cere nici Getei, nici Monicăi. Pentru că de unde vin ele perna se trage de sub fundul celui care stă să şadă, gunoiul din mijlocul camerei nu se ridică pentru că "nu l-am scăpat eu", şerveţelul nu se întinde când celuilalt îi curg mucii pe principiul "nu mi-a cerut" şi nu se zice "sănătate" la strănutul colegului pentru că "nici colegul nu mi-a spus noroc acum două luni când am strănutat eu"... Iar oameni ca Geta şi Monica perpetuează un mod de lucru, după părerea mea, stupid şi inutil: "fac eu, că dacă fac eu, doar eu culeg roadele. Nu-mpart munca cu nimeni, că după aia trebuie să-mpart şi foloasele. Aşa mai bine fac doar eu, chit că fac prost, da' mie-mi rămâne totul!"
Halal zic, să ne fie...

Îmi place să cred că ceea ce scriu eu aici nu e numai o expresie a ceea ce fac eu în fiecare zi, ci şi o ocazie de a trage concluzii, fie ele şi hilare. Pentru posteritate. Şi de obicei îmi iese. De multe ori nu reuşesc să întrezăresc învăţămintele din spatele fiecărei istorioare decât atunci când mă pornesc să le povestesc în scris. Mă descarc, îmi las gândurile să zburde liber, şi dacă se strânge şi de-o sinteză deşteaptă, SUNT MARE :)
Acum însă sunt în maaaare încurcătură. Referitor la un mic episod de azi dimineaţă.

Mă aflu în maşină. Afară plouă, deci am geamurile ridicate, şi ştergătoarele pornite, bâvvvv... bâv!.... bâvvvvv.... bâv! La radio se chinuie unii alţii să povestească tofelu' şi să fie amuzanţi, că aşa sunt emisiunile matinale. Ştergătoarele bâvvvv.... bâv!... bâvvvvv.... bâv! Ploaia pica pica. Mă târăsc în coloană, la Universitate, aşezată cuminte pe banda dinspre mijlocul drumului. Pe contrasens nişte domni şi doamne în maşinile lor. Apuc să mă uit un pic pe geamul din dreptul şoferului la şirul de maşini de pe contrasens cel mai apropiat de mine, şi observ o maşină sport care se pregăteşte să frâneze în dreptul meu. N-apuc să mă plictisesc uitându-mă la maşină, că văd geamul şoferului coborând, un floc de păr brunet şi o frunte răsar din spatele geamului, şi un proiectil verzui ţâşneşte din vârful buzelor posesorului de floc brunet drept spre mine. Pardon, din gâtul posesorului de floc brunet. Proiectilul aterizează pe geamul mieu, şi începe înceeeeet înceeeeeeeet să coboare pe geam. Până să apuc să mă revolt de situaţie, coloana se pune în mişcare şi rămân fără vinovat în raza vizuală. Mă frustrează că individul nu a poposit mai mult de 5 secunde în dreptul meu, şi mi-este foarte clar că nu planificase să-şi depună flegma colorată pe geamul vreunui participant la trafic. Însă dacă tot s-a întâmplat să scuipe, tipul nu s-a uitat unde, pentru că era în mişcare. Ei bine, ghinion. Eu mă aflam în dreptul traiectoriei atent calculate a flegmei. Eu!! EU!! DE CE EEEEEU??? M-a marcat, nu zic nu. Şi mi-am dorit în momentul acela să am laptopul în braţe şi să mă apuc să-mi torn frustrarea în scris. Apoi m-am gândit: "oare cum aş putea eu să scriu aşa ceva?" În ce hal am ajuns? Să povestesc eu despre flegma ţiganului pe geamul maşinii? Ce relevanţă ar putea avea? Pe cine mai uimeşte că suntem o adunătură de troglodiţi prefăcuţi? Şi mai important? Cu ce ar putea să schimbe însemnarea mea apucăturile unor oameni ca şoferul descris mai sus? Am sincere îndoieli că ar şti să citească şi să scrie corect româneşte, darămite să deschidă un browser de web. În astfel de momente însă nu mă pot abţine să nu mi-l închipui pe ţăran mergând la vot (pentru că aşea se face mânca-ţ-aş), trecând vama la unguri (mă rog, acum nu mai e cazul), făcându-şi concediile prin străinătăţuri şi cumpărăturile prin locuri parfumate şi exotice, purtând cu el obiceiurile căpătate în Românica şi folosindu-se de trotuarele capitalelor civilizate pentru a depune aceleaşi flegme verzui şi pentru a urina, cu semnătura "made in Romania". Să ne vadă şi pe noi lumea, nu? Că doar suntem ioropeni...

Semnături & stuff

Firma la care prestez de câteva luni de zile a considerat util să nu mă informeze cu privire la multe aspecte legate de drepturile mele de salariat. Nu m-am plâns, că doar îmi ştiu drepturile şi obligaţiile, şi deci nu aveam nevoie de nici un fel de discuţie pe această temă şi cred că orice firmă care se respectă le aplică necondiţionat. Au trecut însă mai mult de două luni de când am depus actele necesare întocmirii unui amărât de contract de muncă, şi rezultatele s-au lăsat aşteptate. Nu m-a deranjat nici asta, că doar ştiam în ce fel de dans intrasem încă de când m-am "angajat". Adică salariul minim pe economie, restul în mână, plata banilor când îl apucă pe patron, pe sistemul "să vedem dacă e în toane bune azi să ne semneze salariile", concedii după modelul "dacă n-ai un an nu ai concediu", deconturi când şi când, sub egida "de ce ai luat taxiul dacă nu era urgent?" etc. Dansul deci, pe măsura ce mi s-a dezvăluit, nu m-a impresionat nicicum, şi am ţopăit şi eu alene în ritmul impus. Fără însă să mă gândesc că m-ar deranja. Până la urmă, dacă ai nimerit în discotecă şi nu-ţi place muzica, dar băutura e bună, stai şi tu o vreme pe acolo, că doar n-o fi foc. Nu trebuie neapărat să dansezi cu convingere. Schiţezi şi tu acolo două trei mişcări şi zici că ai dansat, să nu se supere patronii. Aşa şi eu.

Acum două zile însă am descoperit că patronul discotecii a considerat util să-mi ia acordul pentru condiţiile contractuale de muncă falsificându-mi semnătura. Adică mi-a parvenit o copie a contractului de muncă. Una singură. Nu trei, cum ar fi normal. Una. Şi, normal, vizată de ITM şi semnată de angajator şi de... angajat. Mi-am studiat amuzată semnătura şi am concluzionat că eram probabil foarte beată când am semnat sau a semnat altcineva în locul mieu. Având în vedere că firma e foarte mare şi sunt peste 20 de angajaţi (din care un procent modest are încheiate contracte de muncă), înţeleg că este greu să ţii cu adevărat cont cine ce semnează, deci trebuie să accept faptul că sărmanii angajatori au greşit personajul şi au dat contractul meu altcuiva să-l semneze. Iată-mă deci cu copia mea a CIM, semnată, parafată, înregistrată, după aproape trei luni de la angajare. Iau şi eu cunoştinţă acum de condiţiile de muncă, mă bucur nespus că aflu şi care îmi sunt zilele de concediu & stuff, îl împăturesc cu grijă şi-l depun pe fundul caietului, în geantă. Merită păstrat. Măcar pentru nepoţi, dacă nu pentru autorităţi.

Referitor la dimensiunile unei relaţii

Colega L. doreşte să ne "redimensionăm relaţia". Asta, în limbajul meu, înseamnă că nu mă suferă, şi că i-am făcut eu ceva cândva. Numai că antipatia vine doar din direcţia ei. Cum mie nu mi se pare necesar să "redimensionez relaţia" cu nici un coleg, şi nu apreciez când sunt "convocată" la întâlniri între patru ochi cu alte persoane decât şeful meu direct sau cel care-mi plăteşte în mod evident salariul, pot spune că întâlnirea m-a lăsat mai mult decât rece. Nu vreau să provoc discuţii şi evit râcile cu colegii. Singura atitudine pe care am găsit-o potrivită în relaţia cu L. a fost să ascult răbdătoare ce a avut de spus, şi să-mi păstrez părerea personală pentru mine. În timp ce o ascultam realizam că orice explicaţie din partea mea ar fi ramificat discuţia inutil şi ar fi lungit şedinţa nejustificat. Aşadar am fost cuminte, am ascultat o predică hilară, din partea unei persoane necalificate să mă judece, în contextul unei relaţii prea puţin explorate, şi am plecat aşa cum am venit. Tăcută. Din umila mea experienţă cu oamenii, cei care recurg la atacuri de acest gen sunt cei care sunt nesiguri pe ei sau se simt ameninţaţi. Îmi pare doar rău că sunt înţeleasă greşit.

Şi pisi pute

Scurtă însemnare: şi Pisi, colega parfumată şi machiată până peste poate, pute. Cred că prin asociere cu colegul de birou menţionat în însemnarea anterioară. Pentru Diana şi Andreea: da, aţi avut dreptate, şi Pisi pute.

"Din ce faci oamenii băieţel? Din apă, nisip, şi un pic de căcat!"

După ce am petrecut câteva ore de coşmar la servici în compania unui coleg care pute, exersând periodic ieşitul din birou şi amuşinatul de parfum în geantă, am ajuns acasă şi am uitat de episod. Dar Andreea, care probabil a fost marcată mai profund decât mine, a ţinut să-mi aducă aminte acum, în prag de somn de frumuseţe, de chinurile groaznice prin care am trecut cu toţii astăzi.

Ştie cineva cum e să împarţi un birou strâmt, fără aerisire, cu încă cinci oameni, din care unul pute? Ei bine, dacă vreodată am fi simţit nevoia să ne plângem de faptul că unul sau altul din colegi vorbeşte prea tare, sau prea mult, sau rîde chiţăit, sau face glume proaste sau orice altceva, toate aceste mici defecte pălesc în faţa acestui coleg al nostru, care pute. Şi sărmanul are acea putoare de om al muncii care a cărat buşteni cu cârca toată ziua şi nu a avut acces la o sursă de apă. Numai că el pute de la prima oră. Şi nu cară buşteni. Cel puţin noi nu-l vedem efectuând vreo manevră asemănătoare. Deşi este adevărat că săptămâna trecută am cărat dulapuri şi am mutat birouri cot la cot cu el. Dar atunci sărmanul avea o scuză pentru miros. Astăzi de dimineaţă însă, la ora 10, nu avea nici una. A lipsit din birou vreo două trei ore. Când s-a întors am simţit instantaneu cum vin spre noi valuri valuri de arome nebănuite. Dacă ridicam privirea din calculator vedeam parcă aievea dâre dârişoare de aburi verzi unduindu-se ca un şşşşşşarpe veninosssss (înspre noi, evident), înconjurându-ne, strângându-ne de gât şi sufocându-ne. Orice ieşire din birou a fost astăzi binevenită. Mirosurile de vinarom şi fum de ţigară de pe culoar au fost parfum de flori în comparaţie cu aerul fetid din birou.
Explicaţii despre fenomen sunt mai multe, şi fiecare îşi dă cu presupusul. Bunăoară, se vehiculează ideea că poartă aceleaşi haine zi după zi. Sau că de fapt poartă acelaşi tricou pe dedesubt, pe care nu-l spală, şi că schimbă doar bluza. Dacă mă întrebaţi pe mine, nici bluza de deasupra nu prea pare să o schimbe prea des. Pe de altă parte, nu mi-a venit niciodată în cap să-l analizez cu atenţie ca să văd ce poartă de pe o zi pe alta. Însă dacă mă gândesc bine, parcă ce purta azi purta şi vineri!!
Mi-e drag de oamenii care miros normal. De fapt mi-e drag de oamenii care nu miros urât. Dacă mai miros şi a parfum, yay!! este şi mai bine! Trăiască bărbaţii care ştiu să-şi poarte de grijă şi să nu facă nici valuri verzi în jurul lor, dar nici valuri de parfum peste măsură. Acelaşi lucru e valabil şi pentru femei.
Asta mă aduce cu gândul la chestia că niciodată nu poţi judeca un om în întregime până nu petreci timp alături de el. De exemplu, s-ar putea să nu ştim niciodată dacă domnii sau doamnele prezentatoare de la ştiri put sau nu. Nu? Poate put. Sau poate le put picioarele. Sau poate au un fund imens dincolo de bustul pe care îl etalează pe post. Sau poate sub sacoul şi cravata pe care le poartă pe ecran au pantaloni scurţi şi adidaşi, că de, nu contează decât de la buric în sus cum arată. Sau DJ-ii de la radio. Cine ştie cum arată oamenii ăia? Că în spatele vocilor extrem de sexy s-ar putea să fie câte un om micuţ şi chelios, cu ochelari, sau o tanti cu acnee pe faţă şi parul uleios. Dar nouă ne place de ei, şi îi ascultăm cu plăcere. Şi din când în când, poate când ne supără prin ceea ce zic, ne răzbunăm închipuindu-ne cum arată în timpul liber, în chiloţi, pe vasul de WC, nepieptănaţi şi în capot, nemachiate etc. Parcă e o vorbă: dacă vrei să-ţi piară tracul şi sentimentul de intimidare în faţa cuiva, închipuie-ţi-l în pielea goală sau căcându-se. Oooo, ce ţi se schimbă modul în care îl vezi. Că doar suntem cu toţii oameni, plămădiţi din acelaşi nisip cu apă, pe plajă, de un copil cu imaginaţie şi o lopăţică. Numai că la unii din noi copilul mai pune şi puţin căcat :D Cum ar fi la colegul meu...
Săracul de el... mi-e urât să scriu chestiile astea, şi mi-e bine în acelaşi timp. Poate totuşi îşi va face cineva curajul să-i spună să se ducă să se spele.... din nou!...

De la tramvai

Cred că Bucureştiul este singurul oraş din ţara asta unde, din punct de vedere al ierarhiei pe stradă, pietonii sunt mai tari decât şoferii şi agenţii de circulaţie într-un loc. De fiecare dată când mă nimeresc la întersecţia Magheru cu Maria Rosetti îmi aduc aminte de chestia asta.

Adică se dă un poliţist care dă vajnic din membre şi dirijează circulaţia. Se dă o coloană de maşini care aşteaptă cuminţi să intre pe Maria Rosetti şi o turmă de pietoni care vor să traverseze peste, prin, pe lângă şi eventual pe dedesubtul maşinilor care le blochează trecerea. Poliţistul va privi neputincios cum pietonii se angajează în trecerea străzii, tâgâdâm tâgâdâm şi buluc buluc (pe dreptul lor, e adevărat), iar bietele maşini blocate în mijlocul bulevardului Magheru stau şi se uită. Poliţistul stă în mijloc şi admiră peisajul blocat, bulevardul Magheru stă cuminte la coadă fără să mişte un centimetru pentru că intersecţia e blocată, iar petonii traversează nestingheriţi un petic de 5 metri lungime rîuri rîuri, parcă singurii relaxaţi şi nestresaţi din toată ecuaţia asta. Dacă totuşi vreo maşină blocată încearcă să ambaleze un picuţ motorul şi să muşte din trecerea de pietoni, în încercarea disperată de a avansa spre Maria Rosetti, şoferul este imediat apostrofat cu ridicări de geantă şi cu arătat de deget dinspre pietoni. Să avem pardon! Pietonii ruz!!

N-am nimic cu pietonii. Numai că aş prefera ca pietonul şi şoferul să poată convieţui fără a se muşca de gât unul pe altul. Detectez un sentiment puternic de frustrare războinică a pietonilor, care, simţindu-se inferiori şoferilor din nişte puncte de vedere lesne de înţeles (sunt mai înceţi, mai prăfuiţi, mai alergaţi de la un autobuz la altul, mai plouaţi etc.), profită de momentele în care au "prioritate" faţă de şoferi (şi nu numai), şi folosesc toate mijloacele din dotare pentru a se impune:

1. Dacă e trecere de pietoni, apăi să fie trecere, eu pietonul trec şi lumea trebuie să stea în loc, nu mă interesează că pe jos e un polei vecin cu oglinda.

2. Stau pe trecerea de pietoni la conversaţii cu vecinul sau îmi aştept răbdător potaia să se cace în mijlocul drumului pentru că "e verde". Să aşteaptă maşinile!

3. Cobor din tramvai în staţie fără refugiu şi mă strecor printre maşinile claie peste grămadă care aşteaptă la semafor, murdare eventual de noroi şi zăpadă, mă murdăresc pe palton şi mă stropesc şi mă expun unor riscuri şi asta îmi dă dreptul să-i fut una cu piciorul în aripă nefericitului şofer care s-a întâmplat să-mi iasă în cale în drumul meu spre trotuar (nu de alta, dar dacă se supără, eu alerg mai repede decât el... )

Eu am păţit-o în urmă cu câţiva ani, aşteptând la un semafor în dreptul căruia tramvaiul avea staţie fără refugiu. Fiind aşezată la coadă cu mult înaintea venirii tramvaiului, m-am văzut nevoită să asist la deschiderea uşilor tramvaiului în dreptul meu. Am privit oarecum stânjenită privirile călătorilor care, odată uşile deschise, au părut un picuţ încurcaţi de faptul că în faţa lor se iţea capota unei maşini şi nu asfaltul. Nu a trecut mult timp şi am simţit o zguduitură puternică şi m-am lăsat bâţâită cu tot cu maşină, în urma unui şut puternic şi convins în stâlpul lateral venit din partea unui domn pensionar supărat că n-are pe unde să coboare din tramvai. Cu siguranţă că o lecţie de reguli de circulaţie ar fi fost inoportună în acele momente. Cel puţin pentru pensionar. O lecţie însă de orientare în spaţiu şi de apreciere a distanţelor ar fi fost mai indicată pentru vatman.

5 lucruri care nu-mi plac în pat

Mă chinuie rău să o spun, pentru că observ că mulţi bărbaţi au senzaţia că simpla rostire a numărului 69 va face o femeie să roşească de plăcere, în anticiparea senzaţiilor celor mai plăcute pe care le oferă celebra poziţie. Nedumerirea mea este dacă doar eu sunt strâmbă, sau or mai fi şi altele ca mine :)

Aşadar, primul lucru care nu-mi place în pat este poziţia 69. Să fie al dracului ăla de a inventat-o şi ăla de a băgat în cap bărbaţilor din viaţa mea că trebuie bifată musai. Ei bine, nu :)

3. vorbitul în exces, recomandările, întrebările, fă aşa, nu face aşa, mai aşa, mai pe dincolo, urlatul, chiţăitul etc.

3. privitul şi ţinutul ochilor deschişi cu orice preţ.

4. luminile romantice şi muzica de atmosferă. Yuck :(

5. poziţia clasică.

O tagguiesc pe anne.

Pe drum spre Cluj

Mă aflu pe drumul spre Cluj. Stau în vagonul de dormit şi butonez. Mai înjur din când în când zapp-ul, dar e bun şi el la ceva, nu pot să mă plâng. Prieteni diverşi care ştiu de drumul meu spre meleaguri clujene au venit cu mic cu mare, cu furci, cu coase, cu topoare, cu lectoape şi webchemuri, să mă susţină moral. Yay!! Marfă. E plin messengerul de oameni care îmi vor binele. Mă rog, trei sferturi din ei sunt prin Kalimdooooor, se uită la patinaaaaaj, îşi mai fierb un feeeeervex. Tofeluţ. După ce-şi va da obştescul sfârşit şi acumulatorul lectopului meu, voi trece la mp3 player. Să nu mor de plictiseală. Apoi, eventual, E-VEN-TOAL, o să şi dorm :) Drecu'...

Sentimentul de furnică

Drumurile dese cu metroul şi RATB-ul din ultimul timp m-au făcut să simt, mai rău ca niciodată, că sunt o furnică bleagă într-un muşuroi trist şi plin de griji. Mă îmbulzesc laolaltă cu oameni preocupaţi, încruntaţi, grăbiţi, neatenţi, absenţi, încercănaţi. Stau la nişte cozi de domeniul fantasticului, cum nu mi-am închipui niciodată că vor exista. Coadă la urcat scările pe jos :) Adică aştepţi la baza scărilor şi urci câte un pas la câteva secunde pentru că o mare de oameni se târâie pe scări în sus între două platforme de metrou, în ritmul celui mai încet dintre călători. Mă las purtată de un val de salariaţi, că altfel nu le pot spune :) care se scurg, se scurg şi nu se mai termină, umplând până la refuz culoarele - zic eu - largi. Încerc să mă extrag dintr-un vagon supraînţesat cu oameni, laolaltă cu încă câteva zeci care coboară în aceeaşi staţie, şi mă văd brusc trasă, şi trasă, ŞI TRASĂ, şi femeia care m-a agăţat nu se sinchiseşte să se oprească, şi ditamai omul de 1,80m şi kilograme pe măsură mă văd luată literalmente pe sus de o femeie jumătate cât mine, care agaţă cu geanta ei geanta mea. Simte chestia asta, dar pentru că ea are o misiune galactică care o împiedică să tragă un pic de geantă şi să mă elibereze, îi dă înainte şi nu numai că mă trage după ea, dar îmi schimbă şi direcţia spre dreapta, ca şi cum n-ar fi fost suficient că în încercarea de a mă ţine după ea, trasă fiind de propria-mi geantă, îl calc pe picioare pe individul de lângă mine, şi aproape că muşc din haina unei alte persoane aflate undeva în dreptul umărului meu stâng. Abia ajunsă pe peron, după un veritabil dans, reuşesc să mă eliberez din strânsoarea femeii, care nu se uită, nu-i pasă, şi continuă să mărşăluiască spre scara rulantă. Repet, nu m-aş înşela dacă aş spune că ea şi numai ea trebuie să salveze stratul de ozon, acum şi numai acum. O iert deci, având în vedere misiunea ei de maximă importanţă. La trecerea prin porţile batante (sau cum le-o fi spunând), domnişoara din faţa mea trece cu atâta viteză încât bara face în urma ei încă o rotaţie şi mă trezesc că mă loveşte peste picior. Proastă sunt eu că am vrut să trec prea aproape după ea. În drum spre servici schimb trei metrouri. Dacă mai am nevoie să iau şi un tramvai din când în când, nu încetez să mă minunez de cât de urât mirositori sunt oamenii care se urcă în el de la piaţa Chibrit. Şi gălăgioşi. Şi curioşi. Este, cred, singura ocazie pe care o am să văd treninguri şi pantofi laolaltă, bască şi geacă FYLA sau MOUNTAIN SPROTS, blugi cu capse şi păr cu gel, deopotrivă de shiny :) Oameni de condiţie modestă, care supravieţuiesc probabil din salarii de mizerie, ţărani precupeţi, ţigani fără ocupaţie (ştiu, este un pleonasm), elevi gălăgioşi care aspiră să devină ţigani fără ocupaţie, şi răsfiraţi câţiva salariaţi normali care parcă strâng din dinţi şi aşteaptă să coboare în staţia lor pentru a curma şederea în tramvai cât mai grabnic.

M-am săturat de senzaţiile astea. Mi-a ajuns şi cât am plătit la taxiuri luna asta. Mi-e silă să ies din casă şi cel mai rău, mi-e dor să mă sui din nou la volanul maşinii mele. Vreau să nu ştiu ce miros are tramvaiul 20 la 8 seara şi ce voce sinistră conducătorul metroului din direcţia Industriilor.

Have a little patience...

Ali 10

Ali este curioasă, ca orice pisi pisi. Se dă una bucată chiuvetă, una bucată cutie cu biluţe colorate, şi se toarnă din biluţe în chiuvetă. Ali stă pe marginea chiuvetei, fidelă obiceiului ei de a o privi pe stăpână cum se machiază dimineaţa. Cu ochişori curioşi priveşte ritualul meu şi observă cum cad plinc plinc biluţele, una după alta, în chiuvetă, fac nişte ture, ca la roata de ruletă, şi sfârşesc în gaura de scurgere. Ali a mea stă, şi stă, şi stă, cu ochii ţintă la scurgere, cu lăbuţa ridicată gata să atace. După câteva secunde bune în care biluţele şi-au făcut mişcarea de rotire şi au dispărut din raza ei vizuală, Ali este în continuare în poziţia de atac :) O văd cu arcuieşte spatele şi aşteaptă parcă să iasă biluţele din scurgere şi să sară pe ele. Dar biluţele... ioc! :) Rîd cu poftă şi o mângâi pe blăniţa răvăşită, dar ea nu reacţionează. Arcuieşte spatele, după care revine la poziţia de atac. "Pisi prostuţă!" o alint, dar pisi pisi nu vrea alintătura mea. Ea vrea biluţele :) M-aş mai juca cu ea, doar ca să o întărât, dar mi-e milă de biluţele mele, că nu sunt făcute ca să se joace Ali cu ele. Închid cutia, definitivez şedinţa de machiaj şi plec. Ali rămâne înţepenită pe marginea chiuvetei :) Pa Ali!!!

Only in Romania

Numai în România vei vedea vatmaniţe care arată de parcă ar fi venit de la câmp. Batic, unghii negre, pulover desprins la încheieturi, fustă până sub genunchi, cizme.

Da, americanii sunt o naţie de cretini

Pentru că mi-e lene să trimit mail tuturor celor care (probabil) îmi citesc blogul, dau link la chestia asta.

Este IN-CRE-DI-BIL!!!!

Celebrul film despre americanii care nu ştiu să pună degetul pe hartă şi să arate unde este SUA, darămite restul lumii, şi care îşi doresc din tot sufletul să invadeze toate ţările pământului, începând cu Iranul şi terminând cu Franţa.

OMG!!!! WHERE HAS THIS WORLD GOT TO???

10 lucruri mai puţin cunoscute despre mine

Bine Mordax, fie :)
Mă bucur să văd că te-ai gândit la mine...
10 lucruri mai puţin cunoscute despre mine... hmmm.... cum o veni chestia asta? Hai să încerc:

1. Prima şi cea mai nasoală: număr absolut toate lucrurile care îmi ies în cale: maşini, jaluzele, balustrade, spiţe, afişe, franjuri, nasturi, minutele dintre staţiile de metrou, de câte ori bag în viteză etc, câte felii de pâine am tăiat, câte tăieturi am dat unei cepe etc. Adun absolut tot ce îmi iese în cale: numerele de înmatriculare (preferatele mele), înscrisuri, numere de telefon. Am un sistem inconştient de a raporta totul la cifre: unde văd cifre, le număr. După ce le număr, le adun, după ce le adun, stabilesc dacă rezultatul e bun sau nu. Bun = multiplu de 4+1. După ce stabilesc rezultatul, dacă e bun, merg mai departe, dacă nu, îl împart în câte "bune" este necesar ca să iasă totul bine. Maxim sunt trei :) De exemplu, 31 nu e bun, dar îl împart în 13, 9 si 9. 52 îl împart în 49 şi 3. 3 e singura excepţie de la numerele bune. E bun. Nu ştiu să spun de ce. Aşa îl consider eu. Numerele pare nu sunt bune. Când eram în liceu număram toate Daciile Nova pe drumul spre casă. După ce m-am plictisit de numărat, am început să fac concurs de pe o zi pe alta, dacă bat recordul din ziua trecută etc. Ca să nu uit ce record bat, şi dacă bat vreunul, m-am apucat să scriu recordul din fiecare zi. După aia am observat că în fiecare zi, în anumite locuri şi la anumite ore, mă intersectam cu aceleaşi maşini. Drept pentru care mi-am făcut o listuţă cu numerele care se repetau, ca să ştiu să nu le număr de mai multe ori într-o zi, că nu era corect :) De aici până la a ţine o evidenţă clară cu toate numerele de înmatriculare de Dacii Nova nu a mai fost decât un pas. Un tabel cu câte o coloană pentru fiecare calup de cifre, şi calupurile de litere ordonate alfabetic de sus până jos. Am renunţat după câteva luni, cred că a venit bacul, nu mai reţin. Am şi acum lista :)

2. Am colecţionat timbre când eram mică.

3. Nu-mi plac ţelina, hreanul, păstârnacul şi alte asemenea ierburi urât mirositoare din grădină. Tolerez mărarul şi pătrunjelul, dar nu în exces.

4. Îmi place să croşetez, să tricotez, sau să fac broderii pe etamină. Că nu mai am tehnică pentru nici una din chestiile astea, e altă poveste :) Dar îmi plac.

5. Obişnuiesc să-mi spun rugăciunea în fiecare noapte, înainte să adorm.

6. Nu-mi plac dinţii stricaţi şi persoanele cărora le miroase gura (cui dracu'???)

7. Mă mai cheamă şi Emanuela :))

8. Am cântat în cor 12 ani.

9. Sunt piromană: dacă am o brichetă şi ceva de ars, ard. Preferabil plastic. Îmi place să-l văd cum se scurge şi zumzăie.

10. Adorm la volan şi sunt un pericol public noaptea. Feriţi-vă de mine :(

Da' mult mai mâncaţi domnişoară

Mă aşez la coadă la patiserie. Când îmi vine rândul cer: sandvişuri, croissante, pateuri, apă. iaurt, cafea, zahăr... şi lista nu se mai termină. Răbdător şi nu prea, domnul din spatele meu exclamă: "Da' mult mai mâncaţi domnişoară!" Remarca omului îmi aduce aminte de bancul cu coada la casă şi beţivul: într-un supermarket, la coadă la casă se află o domnişoară şi în spatele ei un beţiv. Domnişoara pune pe bandă o varză, un iaurt dietetic, o pâine neagră, un pachet de şerveţele şi o carte. Beţivul, în spatele ei, clătinându-se de pe o parte pe altă şi duhnind a băutură, o bate pe umăr şi îi spune: "Domnişoară, este că locuieşti singură?". Domnişoara roşeşte şi întreabă: "Da! Dar cum de v-aţi dat seama?". Beţivul răspunde: "Pentru că eşti URÂTĂĂĂĂ!!!"

Ali 9

Am fost întrebată ce a mai făcut Ali.
ZZZZZZBBBRRUUUUUUMFFFFGGG!!!
Apoi linişte.
O stăpână nedumerită, fuga fuga cu ciorapii în mână către locul accidentului.
O pisică cu ochii mari şi coada umflată, blana de pe spate ridicată şi spatele arcuit, a "DANGER!! SHE SAW ME!!" Un scaun un pic dat la o parte, un grătar care stătea să cadă. Pus grătarul la loc, îndreptat scaunul, mulţumit în gând că nu a fost mai grav, dojenit pisica şi mângâiat pe blăniţă. Pisi pisi mulţumită.

Ce nu e bine în paragraful de mai sus? Păi nu e bine că, potrivit manualului pentru deţinătorii de pisici, atunci când auzi un zgomot puternic, ca şi cum s-ar fi dărâmat un perete, şi te duci să verifici ce s-a întâmplat (şi eventual dacă pisica nu a forat o gaură prin perete care te desparte de vecin), trebuie să verifici PESTE TOT ÎN CASĂ, nu doar în locul în care se află pisi pisi. Bunăoară, eu mi-am îndreptat privirea doar în direcţia în care se afla pisica. Nu am ţinut cont de faptul că pisica se afla lângă scaunul strâmb pentru că ţâşnise glonţ din locul în care făcuse ravagii şi ajunsese lângă grătar în 0,3 secunde. Adică părăsise locul faptei. După vreo oră, am ajuns, întâmplător, în sufragerie. Acolo mi-a stat inima. Bradul meu de peste 2 metri zăgea întins cât era de lung pe jos, peste masă, peste televizor, peste canapea, beculind a jale din instalaţia lui încă funcţională, cu globurile răsfirate pe jos şi beteala răsfrântă care încotro. Pisi pisi pe undeva prin brad, gherăind absentă câte un colţ de ciob de glob, plictisită parcă că chestiile alea atârnânde nu mai mişcau aşa interesant cum o făceau când bradul se afla în poziţie verticală. Cum dezastrul se petrecuse cu mult timp înainte, am renunţat la gândul de a o pedepsi pe pisi pisi, că tot nu-şi mai avea rostul. Am părăsit casa cu bradul în poziţia lui nefirească, şi la următoarea vizită pe la domiciliu mă voi înarma cu un făraş şi o mătură să curăţ urmele răzbelului.

Concluzia: vând pisică.

Dacă nu o pot vinde, o închiriez doritorilor. Ştiu ei care sunt :D

RATB

Un mic periplu prin mijloacele de transport în comun astăzi mi-a adus aminte că nesimţirea e la ea acasă atunci când te afli între mulţi oameni. O staţie cu troleibuzul 97 mi-a împrospătat noţiunea de miros de ţigan. De la Basarab la Gara de Nord am simţit pe pielea mea aerul închis de metrou şi senzaţia de claustrofobie pe care ţi-o da amestecul de oameni claie peste grămadă. E suficient să fie unul nesimţit şi-ţi petreci drumul dintre staţii închipuindu-ţi care e nesimţitul şi aşteptând să se deschidă un picuţ uşile şi să respiri aerul de pe peron, ca un înecat care trage aer la suprafaţă înainte să se cufunde la loc în adânc. Probabil că tabloul ar fi complet dacă ai ciuli şi urechea la zgomotele din jur şi te-ai lăsa purtat de frânturile de conversaţie, care-ţi ajung inevitabil la ureche. Trăiască însă mp3 playerul.

Am călătorit zilele acestea cu mult iubitul meu autobuz 331. Pe care îl ştiu de pe vremea când toate drumurile mele în oraş mă duceau la el. Am stat în picioare uitându-mă pe geam afară, dar nu m-am putut concentra prea tare să admir peisajul, pentru că ochii îmi erau furaţi non-stop de propria mea imagine reflectată în geamuri, şi de chipurile celor din spatele meu, pe care m-am surprins nu o dată examinându-le. Arătam ciudat, încărcată cu două desage şi înfofolită până peste cap. Eu care sunt obişnuită să am minimum de haine pe mine, ca să mă pot mişca în voie în maşină, dar acum mă văd nevoită să mă îmbrac corespunzător călătoriei cu transportul în comun şi mersului pe jos seara târziu spre casă. Urăsc chestia asta, dar nu am încotro. Însă cum nimeni nu s-a născut în maşină, mă adaptez şi eu foarte rapid. Puţină mişcare nu strică.

Dar şi când mi-oi recupera permisul...... :)

De ce nu mai scriu pe blog

Mi se pare cel puţin ironic că acum, când am mai mult timp liber la servici (a se citi că frec menta mai mult decât prevede regulamentul, şi asta într-un spirit general de "hai să venim la servici să vedem dacă găsim şi noi ceva de făcut pe ziua de azi"), nu mai scriu pe blog. Şi nu că nu scriu mult, nu fraţilor, nu scriu deloc! Am senzaţia că dacă aş mai deschide şi bloggerul să fac o însemnare, după ce că nu prea-mi justific timpul petrecut la servici, mi-aş dovedi mie că într-adevăr am ajuns rău. Cum adică eu să nu fac nimic toată ziua? Ei bine, se poate. Şi mai rău decât atât, nu mi se întâmplă nimic notabil. Nu am pe nimeni lângă mine prin birou, colegii nu prea sunt generatori de faze haioase, casă-servici-casă... sună periculos de boring. Şi aşa şi este. Să fi povestit râcile de la servici sau momentele deosebit de neplăcute prin care am trecut chiar înainte de Crăciun nu cred că mi-ar fi făcut bine deloc. Au fost momente peste care vreau să trec. M-au enervat.
Am ajuns chiar în situaţia în care am o chestie simplă de făcut, cum ar fi să dau un telefon, şi mi se face o scârbă maximă să fac acel lucru simplu. Lălăi şi trag de timp, de parcă ar fi o corvoadă, şi după ce mă adun totuşi să sun, realizez că e prea târziu şi că ar fi trebuit să sun mai devreme, sau că telefonul e închis, sau că nu mai e cazul etc. E câh. Nu-mi place să mă simt atât de inutilă. Asta îmi aduce aminte de unul din locurile mele de muncă, unde, deşi jobul era ok iar colegii foarte de treabă, o bună parte a jobului meu era să sun clienţi şi să-i conving de ceva de care nici cu forţele aeriene nu i-ai fi convins în mod normal. Stăteam şi mă uitam cu ochii galeşi la unii colegi care găseau resurse să facă chestia asta, şi nu se dădeau bătuţi până când nu vorbeau cu toate numerele din agendă. Pentru mine, faptul că sunam la nişte oameni care era clar că nu doresc să fie sunaţi, şi care e foarte posibil să zică "ok" doar ca să scape de tine era cel mai mare turn-off. Pur şi simplu nu sunt făcută pentru aşa ceva. Îmi repugnă să ştiu că am deranjat un om care poate în momentul în care l-am sunat avea cel puţin alte 100 de chestii mai interesante să facă decât să stea să vorbească cu mine. Aşa am concluzionat eu că nu-i de mine în lumea vânzărilor :) Pe mine dacă mă dai afară pe uşă, ies chelălăind şi cu coada între picioare, nicidecum să intru la loc pe geam! Chapeau celor care reuşesc să găsească geamul :) Mie nu-mi iese :)

Însemnarea asta cere o concluzie. Zic eu :) Adicătelea îmi trebuie un nou loc de muncă. Şi asta rapid :)

P.S. Vând pisică.

2007

Mi-ar plăcea să cred că 2007 va fi mai bun decât 2006. Judecând după cele întâmplate anul trecut, orice an ar putea fi mai bun decât 2006. Îmi pare rău să o spun, dar a fost unul dintre cei mai grei ani ai mei. Şi se pare că ceasurile rele nu s-au terminat încă. Lăsând însă la o parte deciziile greşite, timpul pierdut, lipsa de hotărâre şi starea de inutilitate care m-au cam marcat în 2006, am reuşit să bifez câteva momente de neuitat care au făcut ca vara să fie una din cele mai reuşite, totuşi :) Şi, pentru că a dorit cu tot dinadinsul să nu mă lase cu un gust amar în gură, drăguţul de 2006 mi-a făcut un cadou spre final, mai precis pe 29 decembrie, când mi-a transmis, prin cineva foarte drag, că cel puţin la nivel profesional 2007 va fi anul decisiv. Anul meu decisiv. Aşadar, m-am pregătit. Şi am păşit în 2007 cu mai multă încredere. Şi cu amintirea unor focuri de artificii foarte reuşite în Piaţa Revoluţiei. Şi cu gustul dulce al telefonului primit cu un sfert de oră înainte de miezul nopţii. Telefonul cu T mare. Păi, ce să zic? Sunt o varză :) şi-mi propun să defilez ca atare în continuare anul ăsta. Ali e de acord cu mine, dă ture laptopului şi ciuleşte urechile la clipoceala tastaturii :) Şi pentru ea va fi un an maaare. O voi duce să-i tai unghiile, şi la doctor să verificăm de ce avem burta de 3 ori mai mare ca restul corpului, eventual să facem şi o injecţie ceva.

O chestie foarte tristă, pe care nu mă aşteptam să o consemnez aici, este că pe 1 ianuarie, eu mă uit pe EuroSport (care are de altfel nişte retrospective Watts Zap foarte foarte tari). Şi asta pentru că nici unul din posturile româneşti nu au fost în stare azi noapte să vină cu ceva interesant pentru mine. M-am oripilat de calitatea execrabilă a revelioanelor de pe Antena 1 şi ProTV. Nu ştiu dacă au avut manele toată noaptea, cert este că atunci când comutam eu numai asta era. TVR1 o transmisiune live neinspirată din Piaţa Universităţii, Prima sub orice critică, nu mai vorbesc de B1 sau Naţional TV. Zero. Realitatea - no comment (măcar ei au mai dat o ştire din când în când). Mi-am încheiat noaptea de revelion urmărind Scarie Movie 3 şi ronţăind la tofelu' de chestii pe care le aveam pe masă. Am strâns, după ce au plecat invitaţii mei, ciocolată şi crănţănele (nu mai vorbesc de băutură) pentru încă o lună! Şi pentru că vreau să mă las de fumat, lucrurile nu se prezintă prea roz. E posibil să dau peste cap cântarul foarte curând.