Mai multe, fără legătură

Cum ne încărcăm memoria cu chestii inutile? La ce ne foloseşte să ţinem minte atâtea porcarii neînsemnate, nu ştiu. Cu fiecare om pe care îl cunoaştem şi odată cu fiecare experienţă trăită, înmagazinăm nişte informaţii pe care le folosim atunci, apoi, din ce motiv nu ştiu, le şi ţinem minte vreme îndelungată. Cum ar fi ce muzică nu îi plăcea şi de ce. Nu-i plăceau Pet Shop Boys, pentru că atunci când era mai tinerel, ascultase versurile şi realizase că toate făceau trimitere la homosexualitate. Şi avea o problemă când se auzea de prin vreun difuzor PSB. Dar acum, acum eu ce vină am că dacă ascult o melodie PSB îmi aduc aminte de chestia asta?

Pe masa mea din sufragerie se află un om de zăpadă din ceară, căruia i-am aprins tichia neagră acum un sfert de oră. E cam trist să-l văd că se deformează, dar mă consolez cu ideea că oricum oamenii de zăpadă din construcţie nu au tichii, aşadar fac eu ce ar fi trebuit să facă cei care l-au fabricat: îl scap de oroarea aia de tichie din cap :)

E ceva şi cu bradul ăsta de Crăciun. Parcă prea e frumos, şi durează puţin, nu? Îl simt lângă mine ca şi cum ar trebui să fie şi restul anului în colţul în care l-am pus. Îmi pare rău că în scurt timp va trebui să-l arunc. Altfel, e bine că e. Mă bucur că împarte aceeaşi cameră cu mine. Iar Ali doarme torcând la mine în braţe. Ce-mi mai trebuie?

Să nu mai fiu singură.

De Bucureşti

M-am cam săturat să mă fac mică şi să mă ascund de fiecare dată când cineva mă întreabă dacă sunt din Bucureşti. Într-un fel mă simt responsabilă pentru fiecare avantaj pe care mi-l conferă faptul că m-am născut în Bucureşti. Şi de fiecare dată mă disculp în faţa unora sau altora, conştientă fiind cât e de greu pentru un provincial să-şi găsească un rost în capitală. Nici nu mai aştept să văd ce fel de atitudine are respectivul interlocutor, îmi cer scuze din start. Mă simt prost pentru că am beneficiat de pe urma faptului că sunt născută aici, mă simt prost pentru fiecare minut petrecut la mama şi la tata în casă când alţii dormeau în frig în cămine. Dar mă enervează că uneori nu pot şterge rânjetul pe care-l arborează unii. E ca şi cum vin deja setaţi să se războiască cu toţi bucureştenii... mama lor.... Or, asta nu mi se pare corect. Nu prea e frumos să-i cataloghezi pe toţi bucureştenii după metoda "eu am suferit, suferă şi tu". Dar ce spun eu aici? Am şi eu acelaşi păcat, când vine vorba de moldoveni :(

Sincer, îmi pare rău pentru eforturile pe care trebuie să le facă atâţia ca să supravieţuiască aici. Bucureştiul e o junglă, unde singurul lucru care pare să meargă pe pozitiv sunt preţurile.

Aştept ziua în care o garsonieră o să fie din nou 5.000 de euro, şi un apartament cu 2 camere 20.000.... Dar asta probabil când se va trece la euroiul greu...

Când mă fac mare vreau să fiu blogger

Vreau câteodată să fiu din categoria acelor bloggeri care găsesc zilnic ceva de scris. Şi care o fac, iar rezultatul este, cel puţin pentru mine, deosebit de liniştitor. Îi citesc cu plăcere şi mă amuz de fiecare crâmpei de viaţă pe care aleg să-l împartă cu noi, restul. Apoi mă întreb dacă eu aş putea vreodată să scot din chestiile banale de peste zi o însemnare care să-mi facă în primul rând mie plăcere. Răspunsul e cam... nu. Parcă nu am chef să povestesc despre cum m-a oprit poliţia să-mi ia carnetul, şi nici despre concertul de sâmbătă seară, sau despre schiuri etc. M-am cam plictisit. Vreau să scriu doar atunci când ideile din cap nu-mi dau pace. Atunci când ştiu că pot trage o concluzie la finalul însemnării. Adică... cumva, să fie şi pentru la anul, nu doar pentru momentul de faţă.

Ali 8

Despre Ali nu am mai scris de mult nimic. Acum stă la mine în braţe în timp ce scriu, cu o lăbuţă întinsă peste tastatura, iar cu cealaltă mă pipăie ritmic şi toarce extrem de zgomotos. Semn că îi place. Atât de rar o mai prind cu chef să toarcă şi să stea la mine în braţe încât parcă aş mai scrie, numai să nu mă mişc de aici.

Mă uit la ea şi realizez că s-a făcut cât o vacă. Nu că ar mânca cine ştie ce. Dar probabil că aşa e modelul. În afară de cursele patinaj viteză pe care le practică pe gresia din hol şi din bucătărie când îmi fac de drum în direcţia aia, nu cred că are parte de altă mişcare. Poate doar să facă şedinţe intensive de aerobic în lipsa mea. Aşa s-ar explica urmele de bună purtare pe care le găsesc când mă întorc acasă. De cele mai multe ori bucătăria arată de parcă s-ar fi luptat cu ceva din coşul de gunoi. Probabil că aşa se şi întâmplă. Am citit eu undeva că există nişte monştri mici şi urâţi care sălăşluiesc în coşurile de gunoi din casele unde locuiesc mâţe. Şi aceşti mici monştri aşteaptă răbdători până când pleacă stăpânul la servici, apoi încep să iasă din coş şi să terorizeze mâţele. Iar ele normal că se apără. Şi ajung să care prin dormitor şi prin sufragerie bucăţi din duşmanii cu care s-au războit. Bunăoară, hârtia de la pachetul de unt cu siguranţă că a fost un adversar redutabil, cu care pariez că s-a luptat din greu până l-a dovedit. La fel şi cu plasticul de la salam. Noroc că e o pisică curajoasă, nu mi-e mie teamă. Se descurcă ea! :)

Aş vrea să-i fac o poză acum. Bine, aş vrea să o dau şi jos de pe braţul meu şi să-i scot colţii din palmă, pentru că deja exagerează. I-a înfipt prea tare. Pentru un motiv sau altul nu e de acord cu felul în care tastez. Şi mă atacă. Acum s-a agăţat de păr şi mi-l piaptănă. Au! Cu lăbuţele din spate îmi selectează text şi mi-l mută dintr-o parte în alta. Încerc să o dau jos de pe touch-pad, şi o mătur cu mâna stângă. Acum a găsit firul de alimentare şi s-a agăţat de el. Trag un pic de el şi o sperii. A fugit. Bine. Acum pot şi eu să termin ce aveam de scris.

Aşadar, se luptă din greu cu inamicii cei răi. Aşa şi cu puzzle-ul şi cu plantele. Mai nou am observat că le combină. Ca să nu se chinuie de două ori să mă enerveze, s-a decis să mă calce pe nervi o dată, dar bine. Sare pe dulapul pe care sunt aranjate plantele, se plimbă un pic printre ele, dă cu coada printre ele, şi brusc se repede la planta la care ştie că nu are voie, clonţ! o capsează, şi până să apuc să urlu la ea că nu are voie, sare direct pe scaunul pe care e pusă pancarta cu puzzle-ul, destabilizează aranjamentul, derapează apoi de pe puzzle în încercarea de a sări pe canapea şi odată cu labele din spate proiectează pe jos un număr cât mai mare de piese, de preferinţă fix cele care erau aranjate pe pancartă într-o ordine anume şi cu un scop bine definit. Toate astea într-o secundă. Până să apuc să omor fiara, puzzle-ul e pe jos, frunzele plantei încă se bâţâie, şi pe la urechea mea a trecut o rachetă sol-sol gri şi pufoasă cu destinaţia dormitor/sub pat/unde nu mă poate găsi stăpâna.

Cel mai mult însă îmi place când se hotărăşte să sară pe ceva înalt. Să vă explic: deoarece această pisică este alcătuită din 1 parte pisică şi 3 părţi cur, invariabil locul pe care vrea să se cocoaţe este greu de atins din prima săritură. Ori aterizează pe muchie şi alunecă pe obiect în jos, trasă fiind de greutatea fundului, ori prinde colţul dulapului de exemplu, sar al căzii, sau al patului, şi în încercarea de a se ridica, rămâne în balans cu labele din spate şi coada, urechile date pe spate şi ochii mari şi furioşi. De cele mai multe ori renunţă şi găseşte altă cale de a se sui.

În această linişte de ora 2:35 dimineaţa, în timp ce eu scriu aici despre vacă, din bucătărie se aude clonţ-clonţ, tilip-tilip, clinc-clinc, combinat cu fâşşş-fâşşşş-fâşşşşşşş. Probabil că se luptă cu cutia în care a fost pizza. O strig. Zgomotele se opresc. "Ali!" Linişte... Apoi, din senin, de după uşă, aud un "mrrrrrrrreeauuuu" şi zdup! e pe pat. Dă câteva ture şi se aşează pe picioare, peste pătură. Cred că e cam timpul să ne culcăm. Mâine începem devreme. Şi eu şi ea. Pentru diversitate, am să-i las în coşul de gunoi nişte ambalaje de caramele şi poate şi cutia de bomboane terminată ieri seara.

Despre farmacii

Trebuie să mă plâng de o chestie: farmaciile non-stop. Sâmbătă seară am căutat, în zadar, o farmacie deschisă non-stop în zona ultra centrală a Sălii Palatului. Nimic! Am străbătut Ştirbei Vodă, Calea Victoriei, Splaiul Independenţei, Piaţa Romană, Universitate, am ajuns şi pe la Gară. Nimic, absolut nimic! Am numărat cel puţin 8 farmacii, din care două Sensiblu. Nici una însă nu era deschisă. Întrebând pe unii şi pe alţii unde găsesc una deschisă, toţi, fără rezerve, şi-au dat cu părerea că ar trebui musai să fie una pe la Gară. Judecând după o logică normală, da, sunt şi eu de acord cu ei. Cum mama naibii să nu ai o farmacie deschisă non-stop la Gară? Şi, mergând pe aceeaşi logică, cum să nu ai una non-stop la Romană? Sau la Universitate? Sau la Victoriei? Evident că nu era pe nicăieri.

Am intrat la OMV la Gară şi m-am interesat dacă au medicamente. Nu mă aşteptam să aibă mare lucru, dar răspunsul a fost şi mai prompt: "nici un fel de medicamente". Îmi aduc aminte că într-o vreme unele benzinării ofereau o gamă de produse parafarmaceutice foarte utile. Eu cel puţin m-am bandajat la un deget tăiat dintr-o benzinărie Petrom, unde aveau tot, de la iod până la plasture. Dacă s-a schimbat ceva şi nu au voie să mai vândă chestii de acest gen, îmi pare rău. Un motiv în plus să car după mine prin geantă toată gama de analgezice disponibilă. Şi plasture. Nu se ştie niciodată când te apucă o durere de dinţi pe la miezul nopţii, şi doamne fereşte să ai nevoie să găseşti o farmacie cu program peste noapte!

Patanii cu iz unguresc

Am organizat o plecare fulger la Budapesta, pentru o chestie care se anunţă (deocamdată) destul de interesantă. Fără somn cu o noapte înainte, fără haine curate, fără păr spălat, fără mâncare, fără chef. Pregătiri de plecare de acasă contra cronometru, ieşit pe uşă fără machiaj. Nu contează. Găsesc eu timp şi pentru asta. Plec intempestiv pentru a ajunge la locul de întâlnire, la jumătatea drumului realizez că am plecat fără paşaport. Mda. Tipic. Ajunsă la aeroport îmi aduc aminte că nu am luat invitaţia (ha!). Lucrurile se rezolvă însă fără probleme. Coleg cu valabilitate paşaport două luni. Schimb de replici steril dar cu final fericit. Cineva spunea acum câteva zile apropo de asta: „dacă s-ar interzice ieşirea din ţară pentru oricine care nu are paşaport valabil minim şase luni, asta înseamnă că toate paşapoartele au valabilitate 9 ani jumate, nu 10”. Corect. But tell this to the authorities. Trecut diverse puncte de control, ajuns la poartă control bagaje. Control de la fata cu detector. Tipa, o simpăticuţă amuzată, după o pipăire de sus până jos, remarcă cu un zâmbet în colţul gurii: „nu vi s-au uscat blugii...:)”. Rîd pe înfundate şi trec. Briceag în geantă. Ooops! M-am despărţit de el şi dus a fost. Păcat, făcea un cutter bun la nevoie. Să nu uit să strecor în programul de azi o sesiune fulger de manichiură. De somn nu poate fi vorba. Avionul, o chestie mică şi bondoacă. Şters repede din cap imagine cu sicriu zburător. Chestie bună: am locul dinspre culoar, şi la mijloc nu e nimeni. În dreapta mea un tinerel cu adidaşi şi trening. Vin stewardesele cu cafea. El întreabă de ness. Tipa nu reacţionează. „Ness!”... „??”.... „Ness!?” ... „??!” Intervin: „Instant coffee?” ... „??!!?” ... „Soluble?” ... Ea: „Si-lo-bol?” Mă lasă nervii: „Something like Nesscafe?” ... „Aaa, yes, coffee, Nesscafe!” (şi arată spre termosurile cu cafea branduite Nesscafe). Renunţ: „Nu are...” (către colegul de drum). „Ok, then just a normal coffee, thank you :)”. Uff, ce greu a fost. Anunţurile de plecare şi de informare în ungureşte. Ba pilotul, ba stewardesa. Mă uit în lungul culoarului. Şade liniştită pe scăunelul ei şi citeşte de pe nişte fiţuici. După ce termină cu bolboroseala (scuzaţi) în ungureşte, întoarce foiţa pe cealaltă parte şi continuă în ceva ce, spre sfârşit, când se aude un „thank you for flying Malev Airlines” mă prind că se petrecea în engleză. La pilot acelaşi lucru. Se înţelege ceva de genul „... tèmpreciur 5 àbov ziru”. E de bine deci. Budapesta, frumoasă, cum era de aşteptat. Cam ceaţă. Recepţionerii de la hotel cer un card de credit sau un aconto în numerar pentru cheltuieli în afara rezervării. Rânjet larg şi fluturat din gene, că altceva nu avem. Să se descurcă! :)