Ochişor

Lui Ali i se pregătea ceva de mult. De multă vreme nu mai avusese ea un competitor pe măsură. O altă pisi pisi. Şi iată că a apărut Ochişor.

După cum se poate vedea în imaginea alăturată, Ochişor este o bestie bicoloră, cu o personalitate cel puţin la fel de controversată ca a lui Ali, şi un trecut tumultuos. Manifestă aceleaşi trăsături de caracter şi aceleaşi obiceiuri proaste, care sunt, fără îndoială, semănate genetic, pentru că educaţia de pension pe care ne-am străduit să i-o dăm de când stă la noi nu poate fi considerată a fi de vină. Pentru ce? Pentru faptul că muşcă, zgârie, sare, se luptă, scuipă şi muşcă din nou, fără a fi atacată, fără nici o urmă de ostilitate. Coatele, antebraţele şi degetele i se par de o frăgezime nemaiîntâlnită, drept pentru care se înfruptă din ele cu mare pasiune. Stă pe spate, cu lăbuţele în sus, urechile date pe spate, şi din picioarele de dinapoi împinge cu sete obiectul torturii, lasă colţii să se înfigă în carne şi parcă aşteaptă să se scurgă veninul, dar se vede treaba că nu prea-i iese. Nu e prea târziu cred să avem o discuţie cu ea despre părinţii ei. Nu, Ochişor, părinţii tăi nu erau veninoşi... :)

Pentru eternitate, o mică poză cu Ochişor.

Restul, mai târziu. Acum duşmanul de moarte mă pândeşte şi vrea să-mi ia laptopul.

Am fugit.

Cu bicicleta prin Bucureşti

Aşadar. Am luat-o la roată cu bicicleta prin oraş, şi am început printr-o sesiune de testare aseară târziu, gândind că ar fi bine să fac traseul spre serviciu pe răcoare şi linişte, să mă cronometrez, şi să văd pe unde ar fi mai bine să o apuc. Drumul la dus a fost ok, am testat şi piatră cubică şi asfalt, bicicleta se ţine foarte frumos pe dâmburi şi hopuri, nu se simte. Am văzut şi cât de bine sunt gândite trecerile de pe trotuare pe carosabil de la un cartier la altul, şi m-am bucurat chiar foarte tare că pe la mine pe aproape trotuarele sunt largi, trecerile line, şi e mai mare plăcerea să pedalezi în largul tău. Am luat-o pe la piaţa Presei, pe la Arcul de Triumf, am ajuns pe la Piaţa Dorobanţi şi apoi am făcut cale-ntoarsă. La întors nu mi-a mai ieşit totul atât de bine :), m-am înfipt într-un jeep parcat regulamentar, şi după ce mi-am cules stelele verzi şi minţile împrăştiate, am continuat vitejeşte, strângând din dinţi la usturimea din cot. Şi cum cu două nu te plouă, la Televiziune am comis-o a doua oară, dar grav, în încercarea de a trece de pe carosabil pe trotuar, şi am luat o trântă pe asfat, de pe urma căreia mă refac şi acum. Adicătelea în dreptul unui restaurant era o deschidere din trotuar spre carosabil, suficient de largă încât să încapă şi o maşină prin ea, drept pentru care restaurantul a considerat util să blocheze trecerea cu un lanţ maaaaare maaaaare, ca să nu mai urce maşinile pe acolo. Hait! Şi m-am nemerit eu pe-acolo, cu avânt, şi pe bezna din zonă am luat lanţul în plin. Clangg! Zdrangg! Un paznic nedumerit a admirat un picuţ peisajul, din restaurant nişte feţe palide au ridicat capul să vază de unde vine zdrăngăneala, eu m-am cules înjurând şi frecându-mi piciorul, am îndreptat ghidonul care arăta suspect de şui, şi m-am înturnat spre casă.

Per total, experienţa a fost foarte foarte bună.

Am făcut un duş bun (mult mai bun după un picuţ de efort) şi am adormit buştean, după ce m-am oblojit cu cârpe ude şi gheaţă pe piciorul rănit.

Astăzi am luat traseul pe lumină. Ei bine, nu mai era aşa de bine ca ieri seară. Ce nu era ieri seară da' era din belşug azi dimineaţă?

1. Trafic. Mult trafic. Claxoane, maşini parcate, trotuare înţesate cu maşini parcate, pietoni (deh, trebuie să circule şi ei pe undeva). Pe unde mai rămâne unui sărman biciclist să o ia? Păi pe carosabil. Unde maşinile una două vâjâie pe lângă tine şi din 10 se găseşte una care să urle "huooooooooo......!" sau "vezi pe unde meeeergi.....!" La un moment dat am luat-o pe un trotuar drăguţ, care mi s-a frânt în faţă, şi am decis să ies pe carosabil. Numai că strada era cu sens unic. Dar am continuat. Şi nu am avut nici o problemă cu autobuzele care veneau spre mine, loc era suficient. M-am împotmolit însă în dreptul unei pietonese care încerca să se introducă într-un autoturism parcat. Doamna în chestiune a avut prezenţă de spirit şi a anticipat în ultima clipă impactul nefericit între mine şi portiera ei, drept pentru care s-a ferit, ţopăind pe nişte tocuri cui roşii şi trăgându-şi geanta la fel de roşie din dreptul iureşului (la fel de roşu :D - da, bicicleta e roşie :D hihi...), nu fără a exclama: "Măi" Ia uite-o măăăii!! Pe contrasens!!!!" Restul probabil e istorie, că nu am mai prins continuarea.

2. Ţopârlani. Cel puţin trei la număr. Unul care stătea în staţia de autobuz m-a tras de geantă în timp ce stăteam şi eu la semafor. Altul s-a făcut că se dă către mine să mă sperie, de pe trotuar, când din spatele meu tocmai se scurgeau rîuri rîuri de maşini scăpate pe culoarea verde. La numărul trei s-au clasat muncitorii de pe o clădire în construcţie care au exclamat ceva despre mâncare, bicicletă, fată şi nişte dorinţe trupeşti incerte.

3. Priviri mirate. Majoritatea pietonilor m-au privit cam şui, de fiecare dată când urcam pe trotuare să mă deplasez. Unii cu curiozitate, alţii cu respect. Nu ştiu ce le trece prin cap, dar pot să-mi închipui. Până mai ieri şi eu făceam parte dintr-una din cele două categorii.

Ideea e că Bucureştiul are loc doar pentru două tipuri de călători: pietonii şi automobiliştii. Pe carosabil nu e loc din cauza autoturismelor, până la urmă e locul lor de desfăşurare. Pe trotuar nici atât, pentru că acolo se întâlnesc şi pietonii (care nu au reflexe de ferit sau stat pe o singură parte, aşa că pe ei îi urneşti foarte greu, mai ales dacă merg în lanţ de-a latul trotuarului) şi maşinile parcate, care mai de care mai aproape de ziduri sau de garduri. Mai treci cu bicicleta dacă mai ai pe unde. Dacă ieşi în stradă, ţi-o iei în freză de la vreo maşină. Nu mai vorbesc de autobuze sau troleibuze. Dacă te-ai nimerit în spatele vreunui troleibuz, o să ai o relaţie de "depăşeşte-l că stă în staţie" / "prinde-l din urmă că te-a depăşit" continuă, atâta timp cât traseul e comun. Dacă stai pe trotuar, te loveşti de pomi, pietoni, maşini parcate, şi iei nişte borduri în plin, acolo unde între trotuar şi carosabil nu e făcută pantă. Offf. Greu. Nici unui scuterist sau motociclist nu-i e uşor, aşa că nu mă mir. Avantajele sunt că poţi să te hlizeşti la coloanele de maşini care abia se târăsc de la un stop la altul, în timp ce tu pedalezi de numa-numa şi îi laşi în urmă muuuuuuult muuuuuult :) Poţi să treci pe trecerea de pietoni, s-o iei prin parcări, pe trotuare, prin parcuri etc. Din punctul ăsta de vedere nu ai restricţii.

Mi-am luat şi un antifurt, dar deocamdată mă limitez la a mă parca cu bicicleta în spaţii închise, de unde să nu-mi fie frică că o să mi-o ia cineva.

Aştept de la Bobby MP3 player-ul meu, că m-am plictisit să nu aud decât "vrrrrâânnnnnncccc.... vrrrrrrââââânnncccccc...." de la spiţe, şi vreau neapărat să-mi cumpăr un claxon. Pentru pietoni. Nu prea merge să zici "pardon" sau "pârtie". Sună aiurea :)

Într-o însemnare viitoare, poze cu bestia.

Pe curând.

Back to the subway

Prietenul meu metroul loveşte din nou.

Fraţi bucureşteni, am început din nou să frecventez dedesubturile capitalei, de parcă experienţa din ianuarie nu mi-ar fi fost suficientă. Şi care orice om care face lucrurile cu cap, de data asta intenţionez să-l frecventez timp de trei luni, nu una, că doar aşa e mai frumos. Mă întreb oare ce urmează? Un an? Forever? Doamne fereşte!

Astăzi am stat din nou la coadă la urcat scările. Şi la Victoriei, şi la Universitate. Am stat în picioare într-un metrou înţesat de oameni care sufereau de aceleaşi probleme ca şi mine: de ce să te apuci şi cum să-ţi ţii echilibrul. Geanta de laptop mi-a fost din nou duşman de moarte, pentru că am reuşit cu ea să agăţ diverse chestii în drum şi la momentul ieşirii din vagon mi-a cam îngreunat mişcările. Îmi luasem o carte cu mine să citesc pe drum. Ha! Ce glumă bună...

Dacă am noroc şi timp şi-mi ajung banii, diseară mă duc să-mi cumpăr o bicicletă. Îl dau dracului de metrou şi de transport în comun, şi intenţionez să nu dau un sfanţ la taxiuri.

Pe mâine! Cliiing cliiiiggg

Şi despre vot

Întrebarea mi-a fost pusă de câteva ori în ultimele două săptămâni, cu variaţiuni pe aceeaşi temă: "cum votezi?" Răspunsul meu a fost cel pe care-l consider firesc: "îmi pare rău, nu comentez", şi care a smuls de la toţi aceeaşi reacţie: de stupoare.

Nu înţeleg de când este discreţia o stare de anormalitate. De unde şi până unde avem dreptul să chestionăm alegerea celui de lângă noi şi să-l forţăm să se exprime? Chiar atât de perverşi am devenit încât nici măcar dreptul la a-ţi ţine pliscul îl negăm celor din jur? Avem chiar atâta nevoie să ştim ce e vecinul? Şi cu cine votează? Adică nu am reuşit să trecem peste momentele '90 când ori erai fesenist ori erai ţărănist? Sau, dacă tot ne referim la aceeaşi perioadă, depeşăr, rocker sau rapper? Ce e cu vehemenţa asta în exprimarea opiniilor politice? De când suntem obligaţi să avem o părere? Şi dacă da, de când suntem obligaţi să o raportăm? Vă rog frumos să mă iertaţi, stimaţi concetăţeni, dacă eu consider că opţiunea mea politică, ca şi venitul meu lunar şi frecvenţa relaţiilor sexuale, mă priveşte personal, şi nu sunt obligată să o anunţ cu voce tare. Dacă eram obligată, nu mai era votul secret, sau...?

De când a-ţi ţine gura echivalează cu "aaaa, deci votezi NU! Gata, m-am prins!"?? Sau cu "cum adică nu spui? Ce? Ţi-e ruşine?"

Am să răspund. Mi-e ruşine de privirea tuturor celor care ar putea să mă vadă cu alţi ochi doar prin prisma alegerii politice. Pentru că dacă pui o astfel de întrebare, vrei să te lămureşti dacă omul ăla e alb sau negru. Pentru că tu eşti alb. Şi vrei să vezi dacă ăla e negru. Sau invers. Pentru că zilele astea cu toţii ne împărţim în două tabere. Cei albi şi cei negri. Şi uităm din păcate că aceste două tabere sunt fictive. Pentru că atât cei care votează DA cât şi cei care votează NU fac tot acelaşi lucru! Îşi exercită puterea suverană prin exprimarea opiniei lor politice libere! Iar faptul că votează NU sau DA nu îi diferenţiază cu nimic unul de celălalt. Totul e o chestiune de percepţie. Dar toţi cei care votează o fac pentru că au convingerea că votul lor va aduce un viitor mai bun, şi cu asta basta. Din păcate alegerea politică pare să fie mai importantă decât gestul în sine. Cum ar fi să critici două rude care duc flori la patul unui bolnav şi să-i categoriseşti în funcţie de floare. "Aaaa, ce bou e ăla, i-a dus garoafe.... hă hăă". Sau: "Eee, frumoase frezii, îţi dai seama cât or fi costat?". Prostii. Bolnavul tot e fericit că i s-au adus flori. Sunt de acord, nu i-ai adus flori, eşti cam nesimţit, şi asta te expune unei critici mai justificate. Aşa şi la vot. Sunt împotriva abţinerii de la vot, pentru că orice abţinere este de fapt un refuz de a participa, şi nu este o sancţiune a unuia sau altuia din partide, ci un act stupid de ignorare a realităţii şi de evitare a responsabilităţii.

Ne preocupă prea mult ce au ceilalţi în curte. Şi suntem ipocriţi. Deşi 364 de zile pe an nu facem mare lucru pentru ţară, brusc în ziua referendumului suntem patrioţi sau hoţi. Suntem buni sau răi. Fals. Suntem la fel de buni sau la fel de răi tot timpul. Aşa eram şi în ianuarie. De ce nu m-a întrebat nimeni în ianuarie ce gândesc despre Băsescu? De ce m-ar întreba acum? Pentru că e la modă? Pentru că dai senzaţia de spirit civic dacă te înflăcărezi şi-ţi trâmbiţezi opinia în gura mare? Ne doare în cur de consecinţele actelor noastre, pentru că nu reuşim nici măcar în proporţie de 1% să înţelegem ce înseamnă implicarea socială (nu vorbesc de cea politică), iar când vine ziua de vot, suntem brusc democraţi, liberali, pesedişti sau conservatori. Şi ne permitem să-i judecăm pe ceilalţi în funcţie de ce au votat.

Eu nu judec pe nimeni şi nu vreau să ştiu ce a votat fiecare. Aşa cum nu mă interesează consistenţa scaunului de dimineaţă al vecinei de la 4, nu mă interesează nici ce a votat. Mă interesează rezultatul. Mă interesează doar să nu pută pe coloană până la mine la parter.

Şi nu, nu apreciez mesajele bulk pe messenger sau mailurile cu tema "votează DA până nu e prea târziu" etc. Pentru că nici unul din cei care le trimit nu o face din convingerea că el ştie mai multe despre subiect, ci din spirit de turmă.

Ce-am vrut să spun cu toată povestea asta? Nimic. Lăsaţi-mă în pace doar. În fond, lumea va fi la fel şi mâine după referendum, indiferent că ştiţi sau nu cu cine am votat eu. Poate chiar mai bună.

Răpire

E clar. Am nevoie de o maşină mai mare. Adică dacă ar fi să fiu răpită şi transportată în portbagajul propriei maşini, ar exista câteva mici probleme de "acomodare". Şi hai, trecând peste asta, că doar eu aş fi răpită, nu ar conta cât sunt eu de confortabil instalată, dar răpitorii??? Să se vază chiar aşa corpul delict de la o poştă?? Nu merge.

Apel disperat către toţi oamenii cu inimă. Ajutaţi un biet sărman să-şi ia 4x4....

Corbu

Plaja de la Corbu. Pentru cine nu ştie, este la nord de Constanţa, la o jumătate de oră de mers cu maşina. Nu recomand nimănui să meargă acolo, nici măcar în vizită. Este un loc rău. De la intrare te întâmpină un panou care te anunţă că este proprietatea unui minister, nu spui care. Scrisul galben pe fond roşu şi semnuleţul de cap de mort extrem de expresiv sunt tot atâtea semne că e de rău dacă zăboveşti mai mult decât e cazul colo. Dacă ai venit cu chef de mici, bere şi muzică, ai greşit drumul. Ce cauţi e fix în direcţia opusă. Spre Costineşti. Aici când ajungi nu ai voie să asculţi muzică făcută de mâna omului. Poţi eventual să stai să priveşti diverşi ţopârlani care şi-o aduc cu ei pe a lor, fie că e pe CD-uri, fie că e la postul de radio Fantastik FM. Cu ocazia asta poţi să te întrebi într-o doară cu ce ai greşit de te urmăresc până şi aici pe ploaja de la Corbu tocmai de la buticul din colţul blocului tău din Berceni, sau poţi să nu te mai întrebi nimic. Poţi să te minunezi de veselia unui câine care aleargă păsărele şi diverşi alţi patrupezi prin nisip şi apă, şi să faci abstracţie de cei şase zgârie-brânză în bermude şi tricouri suflecate care vorbesc tare şi rîd de parcă plaja ar fi toată a lor. Care plajă se întinde toată toată, fără să o poţi cuprinde cu privirea de la un cap la altul.

Şi care e presărată toată cu scoicişoare de toate culorile şi formele, într-un morman dezordonat de sidefiu şi alb orbitor, ca o dâră de sare presărată de-a lungul plajei.

Drumul până la plajă trece prin nişte lanuri care par să nu se mai termine, de rapiţă şi grâu. Mai mare frumuseţea. Nu ai senzaţia că eşti într-un loc special până nu ajungi fix aproape de plajă. Abia atunci peisajul monoton de câmpie lasă loc unei privelişti absolut senzaţionale, pe care o poţi admira de pe vârful unui mic deal care e foarte aproape de ţărm. Dacă timp şi inspiraţia să ai aparatul foto la tine să prinzi în poză o pasăre extrem de frumoasă care bântuie pe acolo şi care e foarte colorată, te poţi considera norocos. Dacă nu, te scuturi de praful gălbui cu care din abundenţă te umple terenul prin zona respectivă, îţi iei bagajul la spinare şi cobori o rîpă nu foarte uşoară, mai mergi 200 de metri şi ajungi la plajă.

Totul este breathtaking. Chiar şi simplitatea peisajului înţesat de ciulini şi tufe urâte, la margine de nisip, are ceva absolut încântător. Poate simplu fapt că sunt încă acolo, şi că în locul lor nu s-a înălţat un birt. Încă.

Altceva nu prea aş mai putea spune. Totul e mult prea simplu acolo ca să mai ai ce spune. Plajă, mare, briză, ciulini, câini veseli, scoici frumoase. Şi midii :) Midii multe. Şi cam vii :( Pe plajă...

J'veux pas de visite

Cam aşa zice una din melodiile Lyndei Lemay, o cântăreaţă canadiană despre care am aflat în urmă cu câţiva ani, şi care-mi place tare. Dar nu despre cântăreaţă este vorba. Ci despre chestia asta: "j'veux pas de visite". Ideea în sine. Ideea că vrei să fii singur cu tine şi să nu te deranjeze nimeni. Nu vrei să te viziteze nimeni. Nu vrei să-ţi sune nimeni la uşă, nu vrei să ştie lumea că eşti acasă, nu vrei, uite, ei bine, nu vrei să-ţi împarţi viaţa cu nici un oaspete, vrei să nu ştie nimeni de existenţa ta. Pentru unii dintre noi este o stare cvasi-permanentă (:), majoritatea... mă rog... fiecare ştie pe unde se situează. Poate că nevoia asta vine din supraexpunerea pe care o ai peste zi, când dai mâna cu opt sute de oameni, vorbeşti la telefon mii de minute, semnezi o sută de hârtii, alerg în cinşpe direcţii, şi când vii acasă te mai aşteaptă şi un teanc de rufe necălcate, copiii urlă de foame, n-ai udat grădina, puii mei, nu ştiu, lucrurile nu se mai termină, s-a făcut ora 01:00 şi tu tot alergi de colo colo teleghidat prin casă, cu handsfree-ul agăţat de ureche, şi te întrebi dacă o mai fi deschis la Metro să te duci să iei mâncare pentru câine. Dacă între toate astea reuşeşti să strecori şi un telefon la mama, care te roagă de două săptămâni să treci pe la ea să o ajuţi să mute un dulap, eşti foarte capabil. Sau un mic accelerat. Şi eşti pe drumul cel bun către un ulcer perforat, pentru că nu apuci să mănânci nici sănătos, nici regulat, nici.... apropo... ai mâncat pe ziua de azi?

E posibil ca momentele tale cu tine să lipsească cu desăvârşire, în afara celor petrecute în maşină, în vreun ambuteiaj. E posibil să-ţi doreşti să ieşi la o terasă după serviciu cu nişte amici, şi probabil şi reuşeşti, şi eşti foarte mulţumit de tine dacă se întâmplă de două-trei ori pe săptămână. Apoi te gândeşti câte din lucrurile alea care te leagă de prietenii cu care te-ai văzut au apucat să fie rostite, şi cât a fost politică, treabă, datorii, soţie, concediu, rată la maşină... Şi eşti iar doar tu cu tine.

Ajungi acasă, te tolăneşti pe canapea, arunci pantofii care încotro, deşi ştii că tot tu va trebui să-i ridici, şi rămâi inert acolo, gândindu-te dacă merită efortul să te schimbi, sau mai trebuie să faci ceva înainte de asta... parcă mai era ceva?...

E posibil să-ţi petreci timpul pe messenger. E şi asta o soluţie. Adică ordinea lucrurilor la tine când ajungi acasă să fie descuiat uşa, aprins lumina, dat drumul la calculator, aruncat servieta/geanta/cheile de la maşină, conectat la messenger în timp ce-ţi desfaci cureaua, apoi aşezat la birou pe jumătate dezbrăcat, cu ochii pironiţi în monitor, eventual molfăind dintr-un castron cu salată de boeuf lăsat de mama în frigider de sâmbătă, să tastezi frenetic şi să te conversezi cu cine apuci. Îţi pare rău că nu e online nu ştiu cine şi nu ştiu cine, dar dai buzz cu convingere la toţi din listă, fugi să te dezbraci în dormitor, şi faci apoi ture prin casă combinând messengerul cu restul operaţiunilor. Nu uiţi, evident, să-ţi schimbi status-ul de fiecare dată când faci ceva diferit, ca să ştie lumea cu ce te ocupi. Bunăoară, completezi cu conştiinciozitate la status "mă uit la un film" sau "am ieşit să mă plimb", ca să nu moară de dragul tău oamenii care sunt online oricum şi ei doar ca să mai completeze câte ceva la status, că în rest nu prea au chef de tine. Probabil că şi ei sunt "busy having a shower", "mă epilez :)" sau "ascult X. Daţi buzz!"

Eşti foarte comunicativ. Doreşti să te întrebe lumea ce-ai mai făcut, te bucuri dacă cineva răspunde la buzz şi-ţi spune ce s-a mai întâmplat de acum două ore şi până acum (eventual de când a plecat de la servici şi a ajuns acasă), cu toate astea nu ţi-ar conveni ca cei cu care vorbeşti să fie în faţa ta şi să te vadă aşa cum eşti, într-un papuc şi pe jumătate demachiată de exemplu. Foloseşti emoticoane pentru a înlocui cuvinte, ştii toate combinaţiile din tastatură ca să iasă dracul cel supărat, hmmmm-ul sau pupăturile etc. Cu toate astea, dacă ai lua un pix în mână probabil că ai scrie mai încet decât tastezi. Îţi permiţi să ignori oamenii care te enervează, îi blochezi să nu te vadă online, ca atunci când nu vrei să răspunzi la telefon. Messengerul ocupă un loc atât de important în mijloacele tale de comunicare, încât îţi permiţi să spui la telefon "da' mai bine scrie-mi pe messenger, că nu am timp acum de poveşti.... vorbim... pa pa..." şi vezi tu ce faci cu informaţia mai apoi. Dacă nu ai chef de nimeni ai putea chiar să-ţi închizi telefonul. La urma urmei... ce ţărănoi neciopliţi mai sunt şi ăia care te sună pe mobil? Ce? Nu au messenger? Să-ţi scrie un sms, tu nu ai chef azi să vorbeşti cu nimeni. E ca într-un lanţ trofic în care poşta a omorât mesagerul, telefonul poşta şi messengerul telefonul. Mâine o să avem pe frunte şi în cur probabil câte un electrod prin care o să comunicăm cu cine vrem noi şi la ce oră vrem noi, şi căratul telefoanelor prin buzunare va fi o chestie demodată, de generaţia bunicilor.

Facem nişte combinaţii ciudate între nevoia de a fi singuri în intimitatea noastră, şi totuşi cu toţi în contact permanent. Vorbim la telefon în duş, de parcă nu ar mai putea să aştepte până ieşim din cadă, ne plimbăm cu laptopul prin bucătărie să descărcăm mailurile venite după ora 19:00 când am plecat de la birou. Vrem să fim singuri, dar vrem să le ştim pe toate. Ne facem planuri să rupem norii în week-end şi să ne vedem cu o grămadă de oameni, şi când vine sâmbăta dormim până la 13:00 şi nu mai apucăm să facem nimic toată ziua. Nu zic că o să murim de epuizare ca Raluca Stroescu, aici am şi eu părerea mea personală, dar dacă deja am ajuns să-i plătim pe alţii să facă lucrurile pe care, firesc, ar trebui să le facem noi pentru noi, suntem pe drumul cel rău.

Ne-am tâmpit de tot. Nu mai bem apă de la chiuvetă pentru că are microbi, dar uităm că în copilărie tot apa asta o beam, şi n-aveam nici pe dracu'. Când e ziua vreunei colege de birou, facem chetă şi-i luăm fetii un buchet de milioane cu nişte flori superbe, strâmbăm din nas a regret când constatăm, pentru a nu ştiu câta oară, că florile din comerţ nu miros, dar am uitat să preţuim o amărâtă de păpădie care miroase mai natural decât toţi trandafirii ţigăncilor de la Universitate la un loc. Ne mişcăm fundurile dintr-un mijloc de transport într-altul şi înjurăm de mama focului că nu se mişcă odată coloana asta nenorocită, dar uităm că mai sănătos şi mai rapid ar fi să ne luăm o bicicletă şi să ne pedalăm ficaţii până la servici şi înapoi... Mergem la ţară şi ne petrecem o zi jumate chinuindu-ne să facem focul, să punem grătarul, să mâncăm chiolhăneşte, ca apoi să avem ce morman de vase spăla, dar nu ne facem timp să o luăm la pas spre câmpul de la marginea satului şi să ne punem cu fundul pe jos şi să respirăm aerul cu praf de la marginea drumului. Lasă că avem timp să-l respirăm pe ăla de pe Mihai Bravu...

Ne-am sălbăticit. Mai degrabă fumăm 15 ţigări pe zi decât să inhalăm fumul de frunze arse după ce s-a făcut curat prin curte. Mai bine bem 3 căni de 3 în 1 decât o cafea la ibric. Mai bine hrănim animalele cu steluţe colorate decât să le dăm pâine cu sos şi oase. Habar nu avem pe ce lume trăim, şi ne mai credem şi deştepţi. Şi mai scriem şi însemnări pe bloguri... :) Ce cretini...

Ali 11

Ce-a mai făcut pisica mea, sau Ali 11.

Ali este o pisică matură. Ali ştie totul despre viaţă. Mai puţin cum să fie politicoasă în public. Însă asta nu este extrem de grav, pentru că nu iese în public. Se mai întâmplă să vină publicul la ea. Şi atunci dă tot ce ştie mai bun din ea, rupte tot, sare, se luptă, muşcă. Există public care o tratează cu "pfff, ce mai e şi asta?.... aaa... o pisică...", şi public care o apreciază pentru calităţile ei de pisică. "Oaaa, pisica asta vorbeşte, ce nebună e, ce frumoasă etc.". Stăpâna înfloreşte şi e mândră în astfel de momente. Mai există şi public neavizat, care se întâlneşte cu Ali fără a prinde de veste, cum ar fi bunăoară publicul doritor de ieşit din Bucureşti de 1 mai, situat în diverse puncte ale traficului super înţesat de la Bucureşti la Braşov. Public care a putut admira superbul exemplar iţind capul pe geamul maşinii şi amuşinând interesată aerul de munte (sau de Băneasa/Otopeni după caz).

Mai apoi, Ali este o pisică foarte activă. Aria ei de preocupări este foarte vastă, iar orarul de execuţie este de preferinţă între orele 5 şi 7 A.M. Programul ei include (dar nu se limitează la):

- căţărat pe diferite dulapuri şi trântit chestii zgomotoase (deodorante, fotografii, pixuri, telefoane etc.). Ulterior rostogolit şi târâit obiectele pe parchet, pe sub pat, ritmic şi neostoit.

- executat salturi acrobatice de la sol la dulap de 2m înălţime, cu agăţat haine atârnate pe umeraş pe drum, dărâmat cutii şi zgâriat lemn preţios (care a rezistat cu dârzenie trecerii timpului - cam 50 de ani - dar care arată acum de parcă ar fi trecut hunii pe lângă el).

- cotrobâit printre rufe şi culcuşit printre teancurile de haine din dulap - cu bufniturile aferente.

- miorlăit a jale, dor de ducă, inimă albastră, foame, pipi, caca - indiferent de oră sau de stare.

- atacat picioarele şi mâinile de sub plapumă, la orice mişcare, cu riscul proiectării la mare distanţă de unul din respectivele membre.

- atacat şi gherăit inamicul numărul 1 din baie - sulul de hârtie igienică - la ceas de noapte, când vrăjmaşul iese de pe rola lui şi bântuie prin casă, iar pisi pisi îşi face datoria şi îi apără pe bieţii stăpâni adormiţi de năpastă. Asta însă nu se întâmplă tot timpul, ci de obicei doar atunci când este ultimul sul, iar riscurile de a te şterge a doua zi la fund cu cotorul sau cu ce mai prinzi prin baie cresc simţitor.

- plimbat mâncarea din castronel şi cărat până pe patul stăpânei, care găseşte dimineaţa sau seara când ajunge acasă meniuri felurite pe cearşaf: caşcaval, boabe, pâine uscată, frunze de ceapă. S-a pus întrebarea dacă ăsta este felul ei de a-şi construi un cuib, dar cum ouă nu a făcut până acum, nu cred că e cazul. E pur şi simplu strângătoare. Pe pat.

- petrecut timp prin diverse dulapuri. E suficient să deschizi uşa să iei o haină sau să scoţi aspiratorul, că ea intră şi se culcuşeşte acolo. Urmează o pauză de 10 minute în care pisica nu e de găsit (ce bine!!), apoi încep bufniturile în uşă şi miorlăiturile care vor să spună: "hei! sunt înăuntru! ce faceţi voi acolo afară fără mine??" La deschiderea uşii pisi pisi nu ţâşneşte impacientată, ci îşi face ieşirea extrăgându-se graţios, uneori zăboveşte privind oarecum încurcată, gen "da? ce număr aţi format?", alteori nici nu se clinteşte. Partea asta cu neclintitul e de obicei când se bagă în dulapul cu cd-uri. Stă pitită după un teanc de cd-uri şi te priveşte cu ochii mari, şi realizezi că dacă măria-sa nu binevoieşte să iasă de acolo singură, ca să o scoţi trebuie să depui eforturi şi să dărâmi toată stiva de cd-uri, realizezi deci că nu merită, şi închizi uşa la loc. După încă o rundă de bufnituri, deschizi din nou uşa, şi pisi pisi, cu aceeaşi privire nonşalantă, ţupăie de după cd-uri, şi, fără să ai timp să prinzi bestia şi să o îndepărtezi de sursa tentaţiei, face hop! şi a sărit pe raftul de sus al dulapului. Cum ar veni, ea a bătut în uşa doar ca să deschizi şi să ajungă la un nivel superior, nicidecum să iasă.

- stat cu fundul în locurile cele mai neindicate, la momentele cele mai nepotrivite. Dacă vrei să arunci ceva la gunoi, ea este poziţionată cu cele trei hectare de fund pe capacul cutiei de gunoi. Dacă doreşti să vizionezi ceva la calculator, ea meditează la cele pisiceşti fix în dreptul monitorului, într-o poziţie ostentativ-provocatoare, lăţită de-a curmezişul biroului, emiţând semnale clare, gen: "eu de-aici nu mă mişc!" Dacă vrei să te bagi în pat şi eventual să pui şi capul pe pernă, nu se poate, pentru că Ali este deja cuibărită pe pernă. Şi nu se mişcă decât cu un mârâit foarte elocvent. Dacă ai scos rufele din maşina de spălat şi ai apucat să le arunci claie peste grămadă pe maşină, în 3,7 secunde Ali este încolăcită strategic peste cel puţin 16 rufe încârligate, încât dacă doreşti să le şi întinzi, trebuie să te lupţi cu miorlăiturile ei de protest. Dacă încerci să închizi geamul şi nu eşti atent, s-ar putea să realizezi prea târziu că mâţa este poziţionată neinspirat pe undeva pe pervaz, iar operaţiunea ta o va prinde ori între geamuri, ori pe afară, ori o va secţiona printr-unul din punctele ei esenţiale. De asemenea, dacă ai făcut greşeala să cumperi ceva în pungi maari şi foşgăitoare, este obligatoriu ca organismul de certificare şi inspecţie A.L.I. să verifice conformitatea ambalajului şi să opereze teste cu pungile în chestiune, plimbându-LE şi plimbându-SE cu ele prin casă, manevrându-le de dinăuntru spre culmi nebănuite, uneori lovindu-se de vreun perete ca bila de mantă. Acelaşi procedeu se aplică şi rucsacilor sau genţilor mari. Se poate trage cu uşurinţă fermoarul peste bestie, va sta cuminţică înăuntru şi va mai gherăi din când în când, iar când rucsacul o va lua la trap prin cameră este semn că vaca doreşte să iasă.

- plimbatul cu stăpânele prin casă, oriunde ar merge, cu riscul de a fi călcată pe cap sau pe coadă, de bine ce se potriveşte la pas cu paşii stăpânelor.

- asistatul la baie/duş. Dacă nu o laşi să fie părtaşă la acest eveniment major, se supără şi miorlăie a mort la uşa băii până când o laşi să intre. Odată intrată, se aşează la post şi urmăreşte fiecare mişcare, cu ochii maari maari, gata să-i iasă din orbite, atentă la clipocitul apei, care o înebuneşte pur şi simplu, şi la auzul căreia i se zbârleşte blana pe spate. Se arcuieşte toată, dă urechile pe spate, uruie ca un motor abia pornit, bâţâie din fund a atac, dar se ţine precaută şi departe de apa cea udă şi câh. La finalul băii, la operaţiunea de dat cu mopul, se practică obligatoriu patinajul artistic pe mop, sub mop, printre picioare, în găleată, de pe cadă pe chiuvetă, pac! o gheară la mop, iar pe cadă etc.

- plimbatul cozii pe la nas, în momentele cheie: când se mănâncă sau când se doarme.

Curiozitatea e la ea acasă la Ali. Nici nu-i de mirare, doar e pisică. Nimic din ceea ce facem prin casă nu poate să-i scape. Nici ciosvârta cea mai delicioasă de carne nu i-ar putea distrage atenţia de la restul chestiilor interesante ce se petrec în jurul ei. Dacă i-ai dat de mâncare şi ea n-a mâncat de două zile, va lăsa bucuroasă castronelul ca să vadă ce se aude din camera de lângă unde, de exemplu, Andreea despachetează. Sau, abia culcuşită comod în braţe, torcândă şi tremurândă de plăcere, dă shut down instantaneu la motorul diesel şi aleargă la cel mai mic zgomot din cel mai îndepărtat colţ al casei, să verifice ea ce-ar putea fi. Dacă încerci să închizi canapeaua extensibilă, procedeul este de două ori mai dificil din cauza bestiolei, care nu renunţă la fidelul obicei de a intra în cutia canapelei şi de a-şi face de lucru pe-acolo, chiar dacă tu verşi lacrimi de furie şi frustrare că vrei să pleci la servici şi nu poţi să închizi dracului canapeaua că e vaca înăuntru!

Multe din aceste amănunte păreau a le fi necunoscute turiştilor care au remarcat-o pe Ali călătorind spre munte de 1 mai, şi există riscul ridicat să o fi crezut vreo pisică cuminte.... ei bine nu :) Trebuie precizat: e dracul gol. Ferea.

Vând card!!!!

Din ciclul "vând ...", m-am hotărât să deschid un nou domeniu de vânzări de efecte personale: vând card Carrefour! Şi nu neapărat pentru că mă pasionează să scap de el, ci pentru că vreau să nu mai aud de instituţia care îi stă în spate. BRD-ul.

Ca un bun rău platnic înglodat în datorii şi credite până peste vârful nasului, am binevoit să mă înscriu în cursa de făcut nervi şi mers la sucursale felurite la un număr impresionant de bănci. BRD-ul este unul dintre ele. Nu este singurul care mă calcă pe nervi, probleme am avut cam cu toate (o fi de la mine???). Mai nou însă o domnişoară de la BRD s-a abonat să mă sune aproape zilnic, ca să rezolvăm o chestiune stringentă. Iată desfăşurătorul.

Rată - Notificare semeseu - Ignorat semeseu - Timp suficient - Sunat de la beredeu - Când plătesc? - Ummmm.... mâine - Mâine deplasat la beredeu, realizat că nu deţin număr de cont - Cerut număr de cont depus rată - Specificat card Carrefour - Domn drăguţ căutat în cămpiutăr, scos număr de cont, scris pe cartonel - Plătit rată - Petrecut week-end minunat, fără griji - Telefon - Beredeu: uni e rata? - Eu? Platit! - Nu plătit, banii nu-s - Avut chitanţă! - Pe fax atunci, zice beredeu - Când oi avea timp - Trecut timp, uitat trimis chitanţă - Telefon de la beredeu: chitanţa lor? - Aaarh, uitat - Iar telefon de la beredu: alo? chitanţa? - Aaarh, uitat din nou - Reminder telefon - Trimis chitanţă - Phew - Telefon de la beredeu: chitanţa lor? - Trimis! - Când? - Acum o oră! - Nu primit! - Retransmis fax - Telefon de la beredeu: frumoasă chitanţa, da' plata? - ?? - Făcut plată în contul personal, zice beredeu. - ?? - De mers la sucursală, scos bani din contul personal, depus în contul de card. - !! - Beredeu nu face transfer. Om prost plătit aiurea, suportat consecinţe! - !!!!! Dar nu e vina omului prost!!! - N-are a face, beredeu nu face transfer - N-am timp!! - Beredeu are răbdare - Ok - Da' beredeu mai vrea să-mi spună că între timp dacă tot mă duc să plătesc, să plătesc două rate :), că s-a făcut de două între timp x( - Aaaaaaaaaaaaaaaaaaarrrrrrrrrrhhhhhhhhhhh x(

Vreau doar să o felicit pe săraca domnişoară că a suportat istericalele care m-au apucat în momentul în care am primit vestea proastă. N-are ea nici o vină. Şi mai vreau doar să mă spânzur. Ieri am ajuns pe ultima sută de metri la o casierie vodafone să plătesc un mobil a cărui funcţionare atârna de un fir de aţă, ameninţat cu suspendarea. N-apuc bine să mă bucur că am scăpat de o plată nenorocită, că vine alta!! Oare n-ar trebui să se prevadă în contractul de muncă două zile libere penru plătit facturi şi rezolvat hârţogăraie?? Hmmmm. ... ce idee.....

Câteva poze

DaLLi

Astăzi am întâlnit o domnişoară tare drăguţă care lucrează pentru Dalli. M-a impresionat pentru că ea, ca multe alte persoane care lucrează pentru această firmă, nu are nici un habar despre cum se parchează o maşină. Evident că dacă toţi angajaţii Dalli ar avea carnet sau experienţă în condus, nu ar face ceea ce fac, dar trec peste asta. Domişoara în cauză m-a impresionat pentru că, spre deosebire de ceilalţi colegi de-ai ei, a reuşit să-mi spele creierul de toţi cei 8 ani de experienţă în condus, depăşit, parcat, înjurat, accidentat, suit pe borduri, mers pe contrasens, trecut pe roşu, lovit pietoni în Bucureşti etc.

Adică, după ce m-am înfipt cu graţie pe un loc de parcare administrat cu sârg de domnişoara, am oprit motorul şi mă pregăteam să mă extrag din maşină, a alergat într-un suflet la mine şi mi-a făcut semn să mai dau în spate un pic. Am deschis geamul şi am întrebat-o de ce. Răspunsul a fost să-i las omului din faţă mai mult loc. Cum domnul din faţa mea avea un pic peste jumătate de elefant între fundul lui şi botul meu, suficient cât să deschidă portbagajul şi să bage cu succes o girafă şi să mai adauge şi o orchestră de suflători, am insistat că nu e cazul, şi că ar fi bine să las maşina aşa cum e, ca să nu ocupăm spaţiu inutil de-a lungul trotuarului. Ei bine, nu! Domnişoara a insistat. Apoi am insistat şi eu. I-am comunicat că de-aia nu se găsesc locuri de parcare în Bucureşti, pentru că personaje ca ea răsfiră maşinile după bunul plac, dar nu s-a lăsat.

Am catadicsit, aşadar, nu fără o strâmbătură acră pe faţă, pe care am arborat-o suficient timp cât să fie remarcată de domnişoară, să mut maşina în marşarier, şi aş putea să jur că am dat în spate timp de câteva ore până când palma domnişoarei s-a ridicat cu degetele împreunate la verticală şi a tăiat aerul în semn de „stop!”.

Am să consider păţania de azi dimineaţă un curs de reinstruire în materie de parcări, pe care am dat generoasa sumă de 1,5 lei, şi am să-mi rezerv dreptul de a o amenda cu neplata restului de bani datoraţi pentru parcare, cât voi fi cumulat până la închiderea zilei, pentru că intenţionez să mă extrag din spaţiul alocat atât de inginereşte azi dimineaţă abia după ora 8. Când domnişoara şi colegii ei de tură vor fi plecat de mult spre căşile lor.

Keyword analysis

Nu mai pohohooot!! Vreau să ştie lumea toată că mă doare burta de atâta rîs. Aaaarrhhhh....:)

Se întâmplă în felul următor:

Ce îi pişcă pe români să afle pe google, (în afară de capitala canadei şi metode de agăţat în baruri), şi cum mă afectează lucrul ăsta pe mine (adică cum se ajunge pe blogul mieu):

O să o iau metodic. Şi o să încerc să-mi explic o parte din ele, iar dacă nu reuşesc, o să mă spânzur.

"vreau să văd treninguri cu rapid"
Lăudabil aş putea spune. N-ai decât (n-aveţi decât-că sunt mai mulţi - probabil s-au vorbit, sau e o sectă) să te plimbi prin unul din următoarele cartiere, la ceas de seară: Giuleşti, Bucureştii Noi, Griviţa, Gara de Nord, Grozăveşti, Crângaşi. Dacă nu daţi de nici unul, încercaţi să ţipaţi în gura mare "MUIE RAPID", şi veţi fi împresuraţi de îndată de băeţi echipaţi după modelul solicitat, cu apetit pentru literatură, muzică şi antren. Nu faceţi asta dacă nu ştiţi karate.

"cum se desenează arborele genealogic"
Ummmm.... cum să vă explic ca să înţelegeţi.... hmmm..... luaţi un creion şi o gumă generoasă, o planşă de hârtie minim A2 (dacă nu, e bun şi trotuarul din faţa blocului, s-ar putea să fie mai încăpător) şi porniţi să scrieţi de la voi, urcaţi spre mamele şi taţii voştri (este facultativ dacă ştiţi să completaţi data exactă de naştere - e suficient anul), nu uitaţi bunicii şi mătuşile (alea care făceau gem de prune al dracului de bun), după aia daţi o raită pe la cimitir şi încercaţi să vă împrospătaţi memoria citind de pe pietrele de mormânt, că de la a treia generaţie în sus s-ar putea să nu mai ştiţi care a murit în război, care s-a îmbolnăvit de gută, şi care a fugit în Australia. Dar la ce vă trebuie?

"vreau să tricotez"
Buuun. Şi aici sunt mai mulţi. Probabil este un grup de fete cărora le este foarte frig, sau nu au ocupaţie. Frumos. Mai bine tricotez decât să mă duc la Mall în preumblare. Poate totuşi veţi reuşi să vă atingeţi scopul dacă reformulaţi cu "învăţaţi să tricotaţi".

"spalier, saltea, bancă"
O fi cineva care caută să-şi mobileze sala de fitness? Sau cineva care caută să răscolească amintiri dureroase de la orele de gimnastică obligatorii din liceu?

"am mutat fosa"

And you did this because.....???

"Bucureştiul de altă dată"
Foarte drăguţ. Nu e la mine pe blog însă. Şi eu îl caut.

"fusta gipsy"
Parcă erau la modă acum vreo zece ani???

"îmi doresc o geantă"
Vorbeşte cu fata care caută fustă gipsy.

"tendinţe sinucigaşe -cauze"
Asta de la căutat fustă gipsy şi geantă şi de la tricotat. Posibil şi de la fosă. Nu ştiu. Nu mă pot pronunţa în momentul de faţă.

"blog sneaky sid", "sneaky sid", "sneakysid"
Oameni hotărâţi, ce să mai spun...

"oameni care se fut"
Dacă nu sunteţi din această categorie, nu pot deci să vă sfătuiesc să vă uitaţi în oglindă. Puteţi însă să începeţi timid cu un "spalier, saltea, bancă". Sau, mai există o abordare. Tastaţi la întâmplare www. şi apoi completaţi cu ce vă vine în minte mai porcos, adăugaţi .ro, şi găsiţi sigur ceva interesant. Dacă veţi insista pe subiect veţi remarca o similitudine bizară între toate aceste pagini, inclusiv layout şi de culoare. Hmmm... Dar am divagat. Oameni care se fut. Ciudată discreţie ne mai oferă Internetul în ziua de azi. Cu alte cuvinte, dacă acum 20 de ani aş fi avut astfel de curiozităţi şi singurele surse de informare ar fi fost bibliotecile, aş fi ezitat, zic eu, să întreb o bibliotecară dacă are vreo carte cu "oameni care se fut". Sau să dau o tură prin librării şi să mă interesez dacă a scris cineva recent ceva pe subiect. Aşa, cu Internetul, ajung să mă documentez din liniştea propriei sufragerii, despre toate tâmpeniile din lume, mă pot chiar lăuda că sunt informată şi că am scris o lucrare vastă pe tema respectiva etc etc etc, şi pe nimeni nu mai surprinde că sursele mele sunt de pe net. Iar dacă vreau să fac ceva ruşinos, nimic nu este mai simplu. Tastez "oameni care se fut", şi nu mă vede nimeni... :)

"cand ma fac mare vreau sa fiu"

Asta ca în bancul cu scoţianul care, pe patul de moarte, cu ultima răsuflare spune: "...pentru că.... pentru că.... horc horc hoorrcccc...." şi moare. Ce vrei să te faci când vei fi mare??? Ceee?? Ceeeee ??? Spuneeeee!!!! Nimic. Linişte.

"varsat de vant", "claritine"

E o epidemie, aşa e. Am auzit eu.

"mame care se fut"

Din categoria celor care au făcut progrese. Au înţeles că "oameni" este prea general, şi au ales şi ei să scurteze lista de posibilităţi la "mame". Dar de ce "mame"?? Există ceva mai special la o mamă în timpul unui act sexual? O mamă nu este tot o femeie? Nu-mi închipui că personajul căuta femei însărcinate, pentru că dacă era cazul scria "femei însărcinate". Deci de ce mame?

"caini care au facut lucruri impresionante"

rotfl. Ummm.....Lassie...?

"curve din cehia"

Aici sunt complet pierdută. Nu mai ştiu ce să zic.

"pete de carioca pe haine"

E de la fosă.

"vand pisica 2007"

Precizarea cu 2007 mi se pare esenţială. Pentru că pisicile, ca orice alt produs al pieţei capitaliste, au un an de fabricaţie, o serie de şasiu şi nişte specificaţii tehnice, fără de care nu le poţi scoate la vânzare. Aş putea adăuga, în cazul meu, că are vopseaua originală şi sistem de alarmă. Poate ajută.

Ta naa!!

Ah, da, e îmbucurător să aud că lumea s-a obişnuit să scriu pe blog, şi mă tot întreabă dacă am murit sau dacă sunt pe cale să.

Nu, nu am murit.

Sau da, am murit, dar aici în Iad este al dracului de bine, că ne dă Aghiuţă conexiune la Internet.

Pe de altă parte, este trist să observ că gradul meu de vitalitate este asociat cu frecvenţa cu care scriu pe blog. Cum ar veni, dacă aveam nevoie de argumente pentru ideea că blogăreala se hrăneşte cu timp disponibil şi posibilităţi efective de acces la internet, tocmai în această idee le-aş fi găsit.

Adevărul este că am avut multă vreme foarte puţin chef să mai fac muncă de scris pe blog, pentru că am simţit că nu aveam mare lucru de comunicat. Nici mie, nici altora. În realitate, ceea ce scriu eu aici pe blog este ceea ce vreau eu să ştiu despre mine, este lista mea de lucruri frumoase şi importante. Este lista mea de idei bune. Este colecţia mea de amintiri merituoase (ah, ce exprimare!). Mi s-a întâmplat să-mi vină idei de scris pe blog, din acelea de refulare, cum îmi şade bine mie, şi, neavând acces la internet şi timp, am renunţat rapid. Am renunţat chiar la ideea de a-mi programa însemnările pe blog pentru o dată ulterioară (gen băgat remider în telefon), pentru că nu pot scrie la comandă, ci doar sub impulsul momentului. Mi-au fost oferite ocazii felurite de a întâlni expresii ciudate, oameni ciudaţi, situaţii şi locuri ciudate, dar parcă farmecul de a povesti despre ele dispare dacă te apuci să le pui pe curat după o lună.

În fine.

Ce e cel mai important este că am fost la munte, la schi.

Ce contează restul, nu? :)

Planuri de viitor am. Printre ele este să renunţ la blogger şi să plec în ţări mai calde şi mai primitoare, unde pot să fac mai multe chestii drăguţe cu pagina mea personală.

Am să şterg această frază. Nu-mi place cum sună.

Îngrozitor de răzleţ, şi fără noimă

Dacă cerşetoria pe străzi ar fi ilegală, oare cerşetorii s-ar îmbogăţi peste noapte? Adică aş da eu, trecător pe stradă, unui cerşetor, bani, ştiind că s-ar putea să fie un poliţist pe undeva să mă aresteze că dau bani? Sau aş face-o mai abitir dacă aş şti că o pot păţi? Cum ar fi? Ca prohibiţia... Hmm...

Haine şi mâncare pentru sărmani

Am aflat de curând că mama mea găteşte ocazional pentru un cămin de bătrâni, şi că-şi face timp să le ducă diverse bunătăţi, când şi când. Mi-a descris bucuria simplă a unora dintre ei la vederea unui borcan cu mucenici şi condiţiile în care stau. Mi-am adus aminte, cu ocazia asta, de teancurile de haine de care vreau să scap de atâta vreme, şi care stau cuminţi în pungi, în aşteptarea zilei în care o să descopăr locul unde le-aş putea duce şi unde cineva s-ar bucura realmente de ele. Până atunci, ori le ţin în dulap, ori le las la vreun colţ de stradă, sau în curtea unei biserici. Nu-mi place nici una din variante, aşa că dacă ştie careva de un cămin unde le-aş putea duce (eventual în sectorul 1), aştept sugestii.

68

Astăzi ai fi împlinit 68 de ani.

Multe din lucrurile pe care le-ai ştiut acum nu mai sunt.
Fabrica Laromet a fost vândută unor evrei care au dezmembrat utilajele şi le-au vândut la fier vechi.
Grădina din spatele străzilor cred că este în paragină, sau a fost parcelată şi vândută ca loturi de case. Cred că Molnar trăieşte încă. L-am văzut acum câţiva ani. Numai că nu mai are maşinăria aia portocalie de la fabrică cu care să se plimbe. S-o fi stricat...
Talbotul este pierdut, probabil undeva la fier vechi. Din Peugeot şi acum mai avem în fundul curţii plafonul. Şi în camera din faţă numerele vechi ale Talbotului... 1-B-nu mai ştiu cum...
Casa e aşa cum o ştii, dar a suferit multe îmbunătăţiri peste vreme.
Câinii, pisicile, toate s-au schimbat.
Avem trandafiri în curte. Am renunţat de mult să mai plantăm altceva decât pătrunjel şi mărar :)
Poarta de garaj a rămas aceeaşi. Garajul însă a dispărut.
Brazii, cum îi ştii...
Mama... Claudiu... Eu...

O să fiu mătuşă, ştii?

...dumneata ai fi fost bunic...

Eici ar, marcă înregistrată

Ştiu că atât Patric cât şi Anne ar fi deosebit de încântaţi să vadă că sintagma folosita des de ei pentru definirea oamenilor de resurse umane, altfe spus "eici ar", prinde rădăcini. Şi prinde pentru că această sectă de personaje ne dau, zi după zi, motive în plus să-i iubim.

De ce-i iubim pe oamenii de eici ar? :)

1. Pentru că le place să se audă vorbind, şi se pierd în detalii inutile, construiesc fraze lungi şi complicate, care vor să spună acelaşi lucru: ce frumos e să lucrezi la ei.
2. Folosesc termeni elevaţi, ştiuţi numai de ei, meniţi să impresioneze bieţii candidaţi veniţi cu rata de Fundeni: "a aplica" (mai multe despre chestia asta într-o altă însemnare), "acurat, acurată", "a treinui", "ivenţuri" etc.
3. Au uitat complet limba română, şi nomenclatoarele de funcţii scoase cu mare trudă de nişte oameni din domeniu nu înseamnă nimic pentru ei. Secretara este "Assistant Manager" sau "Office Manager", deşi prima înseamnă Director Adjunct (pentru cine nu ştie) iar a doua este mai frumos spus "Şefă de cabinet". Şi tot pentru cine nu ştie, traducerea corectă a unei Asistente personale sau Secretare de director este Assistant TO THE Manager. Sic! Mă rog...
4. Fac notiţe pe CV! De genul "ora 16:00" sau "engleză" sau "400 euro". Cât de retardaţi trebuie să fie să nu ţină minte chestiunile esenţiale pe care le află în decursul unui interviu? De genul salariului dorit? Şi să le transcrie într-un carneţel după ce se termină interviul??

Am suportat cu stoicism toate cele de mai sus într-un interviu pe care l-am avut astăzi, şi care m-au amuzat cu atât mai mult cu cât firma la care am "aplicat" (hihihi...) avea sediul într-o clădire care nu a mai fost renovată de vreo 50 de ani, cu miros puternic de igrasie pe toate etajele, birouri cu uşi tapiţate (din acelea cu piele), ghivece cu plante de toate mărimile pe scară şi cutii de iaurt sau de smântână de 1kg refolosite pe post de ghivece, cu frunze puse la prins de rădăcini, însemnări pe uşi de tipul "direcţia salarizare" sau "şef serviciu", draperii de catifea şi parchet distrus pe alocuri şi înlocuit cu gresie! Cu toate acestea ei aveau "brand manageri", "marketing manager" şi "eici ar manager". Care, după 20 de minute de explicaţii şi umflături a omis lucrul cel mai important. Să spună câţi bani oferă. Ducă-se.

Printre nori

Mi-am adus aminte astăzi, privind pe cer la nişte fâşii de nor pierdute pe cer între amurg şi zi, de un episod trăit anul trecut.

Un grup de prieteni din Cehia s-au decis să facă turul României cu maşina. I-am însoţit o bucată de vreme şi le-am arătat frânturi de ţară, cât să simţim că nu i-am lăsat neplimbaţi, şi că le-am arătat măcar lucruri frumoase şi pline de istorie. Discuţii în maşină, pe drum, au fost multe, şi deosebite. Şi acum îmi răsună câteva din subiectele de conversaţie. Ceea ce mi-a plăcut enorm la aceşti tineri era că aveau o gândire occidentală extrem de matură şi clară, dublată de o cunoaştere a istoriei comuniste care ne-a lovit pe toţi, deopotrivă. Erau ca nişte fraţi mai mari un pic, care au apucat să plece la studii în vest înaintea noastră :) Extrem de calzi, extrem de deschişi, foarte pragmatici, dar şi suficient de ... balcanici încât să ne permitem cu ei nişte glume a căror poantă nu trebuia explicată, în sfârşit, cu pixul în mână :) Am simţit că nu suntem singuri în lupta de convingere a restului naţiilor europene că avem şi noi doi ochi şi două picioare şi că putem să legăm două puncte printr-o linie dreaptă. Şi am mai simţit că lucrurile de care noi ne bucurăm zilnic şi care ni se par fireşti sunt poate, pentru alţii, nişte rarităţi. Şi nu mă refer aici la brânză şi la roşii, ci la un lucru mult mai simplu: la nori. Norii noştri li se păreau lor, care de câţiva ani buni îşi alegeau în fiecare an altă ţară ca destinaţie de concediu, cei mai frumoşi nori din câţi există. Ascultam fascinată cum îi descriau şi se entuziasmau de fiecare perniţă pufoasă de nor, de fiecare firicel alb, de fiecare peticel albastru de cer. Li se păreau cei mai frumoşi nori. Nu cei mai ospitalieri oameni şi nici cel mai sălbatic peisaj îi fascina, ci norii. "România. Ţara cu cei mai frumoşi nori..." Ce ciudat sună...
O fi aşa, n-o fi... nu ştiu. Însă ştiu că dacă mă uit la norii noştri suspendaţi peste blocuri de beton şi ghene de mahala bucureşteană, mă surprinde un zâmbet de plăcere, la amintirea a ce spuneau cei doi cehi... avem cei mai frumoşi nori din lume... Măcar de-am şti să-i apreciem şi să ne bucurăm de ei... ei?.. cum ar fi? ... :)

My own gas station!

Sunt fericită! Chiar vis-a-vis de blocul meu se inalta o benzinărie Rompetrol. Tocmai ce i-au pus floiricica şi ştiu şi eu acum ce model va fi :) Sper că va fi cu tot cu magazin Hei!, de care eu sunt dependentă. În sfârşit voi avea şi eu un loc luminat în care să mă duc să cumpăr ceva la ora 3 dimineaţa! Iupiii!!
Nu contest că mai bine ar fi apărut în locul benzinăriei ceva mai frumos, dar mie mi-e practic şi la îndemână. Oricum sunt genul care se zgâieşte luuuung la tot ce se construieşte nou în Bucureşti. După mine, toate-s frumoase. Oţel, sticlă, beton, dungi, cerculeţe, nu contează. Contează doar că se asfaltează, se curăţă, se aranjează frumos spaţii verzi pe lângă toate chestiile noi care apar. Că n-or fi toate un stil, who cares? Mai puţin mi-e ruşine cu clădirile de birouri decât cu casele şi vilele făcute după ureche.
Şi pe DN1.... tiiiiii.... m-aş duce şi m-aş întoarce pe acolo de trei ori pe zi dacă s-ar putea. Sunt printre puţinii fericiţi că e aglomerat pe DN1 de la Otopeni până în Băneasa :D. Mă holbez pe săturate la fiecare colţişor de beton nou răsărit, şi mă bucur cu fiecare zi care trece că o să avem pasaaaaajeeeee, şi pasareeeeleeeeeeee!!! :)

Jocul lui Ender c'est moi :)

Ştiu că este utterly lame şi că plimbatul linkurilor de pe un blog pe altul este tipic maimuţelor, dar nu mă pot abţine să nu dau mai jos rezultatul testului "What book are you?" al celor de la bluepyramid.

Adică da. Asta este.
THE ONE

To you, most everything is a game. It's summertime, and the living's easy. Even when there's a war on, it's just a game to you. But even though you've historically been able to meet every challenge, there are some doubts about what lies ahead. Are you sure you're up to the next test? Don't forget to pay attention to your siblings.

Lăsând chestiile serioase la o parte, mă întreb dacă oamenii ăştia au şi "Mama şi copilul" în lista de cărţi.... Pentru fetele mai ... casnice... Humm? :)