Nu ştiu ce titlu să pun

Îmi pare rău că nu am mai scris nimic pe blog. Nu pentru onoare şi glorie eternă, ci pentru mine. Am şi uitat ca am un blog.
Mi se par desuete însemnările despre iubire, viaţă, moarte şi altele asemenea. De fiecare dată când dau peste vreuna îmi vine să le şterg. Apoi fac ce face orice gospodină corectă: le ascund sub preş. Astăzi m-am uitat întâmplător sub preş. Acolo aveam o sumedenie de însemnări pe care nu le-am publicat niciodată. Nu m-am simţit confortabil, dar mi-a fost şi lene să le şterg. Acum îmi pare bine că nu am făcut-o. Mi-e dor de mine. Unde am dispărut?

Slideshow expectant Ali

Tu, ţie, îţi, ţi, pe tine te

Când eram în generală am făcut trei ani de germană. Limbă pe care ulterior am abandonat-o (şi rău am făcut), pentru că până la urmă cred că m-aş fi descurcat onorabil. Mă descurc dracului cu franceza, deci mai rău nu se poate :) Mă rog. Şi nemţii ăştia erau ei mai cu moţ: ba să punem predicatul la sfărşitul propoziţiei ca Yoda, ba să compunem cuvinte interminabile şi imposibil de pronunţat chiar şi de un logoped, ba să scriem cu majusculă fiecare substantiv. Şi cu toate astea mi-a plăcut. Şi atât de tare m-a amuzat când profesoara de germană, o doamnă tare tare drăguţă şi capabilă, ne-a pus să învăţăm poezia „Lorelei” de Heinrich Heine, şi atât de tare mi-a plăcut ea (poezia) că am pus burta pe manualul de germană şi am buchisit-o până când o visam şi noaptea. Drept dovadă o ştiu şi azi. Cu singura diferenţă că nu mai ştiu dacă e „der”, „die” sau „das”. În negura timpului, particulele mai puţin importante din text au luat forma cea mai simplă, deci probabil şi cea mai incorectă. Deci este foarte posibil ca pentru un vorbitor de limbă germană care m-ar asculta recitând poezia Lorelei să se pieptene cu o piaptănă, sau părul ei să fie aurită, sau mai ştiu eu ce drăcovenie.

Oricum, nu despre asta voiam să scriu, ci despre faptul că, oricât de obositor ar fi fost să te obişnuieşti să scrii fiecare substantiv comun cu majusculă, era totuşi un efort justificat, fie şi din respect pentru bătrâneţea şi longevitatea limbii germane. Nu mi-aş fi pus întrebări cum de s-a ajuns să se scrie cu majusculă, pentru că mă gândeam eu că pe undeva o fi vreun motiv. Şi aşa ajungi să scrii în germană atât Şampon cât şi Periuţă cu majuscule, de parcă ar fi poreclele cuiva :) Şi e fun :) Kartofeln und Salaat sună bine. Parcă ar fi doi prieteni.

Mai târziu, mi-a căzut în mână o cărţulică de rugăciuni. Şi am văzut eu pe acolo că atât numele cât şi pronumele lui (pardon mă scuzaţi – Lui) se scriu cu majusculă. Buuuun. Deci tot un fel de neamţ şi ăsta. Care pe undeva n-ar fi aşa de rău. Că trebuie să fi fost omu’ sămânţă de arian de a făcut totul în doar 6 zile. Dar ceva-ceva parcă nu se potriveşte. Mi se pare puţin cam peste mână să pui cu majusculă toate cuvintele care s-ar putea să se refere la el doar ca să-i demonstrezi grandoarea. Iar cel mai amuzant mi se pare că, deşi în majoritatea limbilor indo-europene există noţiunea de pronume de politeţe, iar limba română nu face excepţie, alegem să ne adresăm ... cu pronumele personal în forma lui de singular. Tu, ţie, mărire ţie, duhul tău, bla bla bla. Aoleu! Păi eu tatălui meu îi spuneam „dumneata”! Şi încă i-aş spune dacă ar fi printre noi. Iar dacă nu ar fi fost englezii mai şmecheri să simplifice pronumele personal la persoana a doua, şi mamei tot cu „dumneata” m-aş fi adresat. Iar pe el îl tutuiesc! Păi cum vine asta? Şi mai mult decât atât: papa şi alţi prelaţi sunt „luminăţia ta”, „preasfinţia ta”, iar el e „tu” simplu. Până şi ambasadorii cred că sunt undeva mai sus în ierarhia pupatului în cur. „Domnia sa” oricum e mai „hard-core” decât „tu” simplu. Măcar „matale” am fi putut să-i spunem... că o avea şi el o vârstă...

Aşa, şi ca să trag o concluzie: e greu tare să te controlezi atât de tare să formulezi un text religios şi să nu-ţi scape pe ici pe colo un „tu” sau un „-l” fără majusculă. Iar pentru ochii unui profan ca mine, cititul unui text religios este în primul rând un amuzament, şi conţinutul textului se diluează în încercările mele de a mă concentra să nu consider fiecare majusculă o greşeală de tipar. E ca atunci când cineva se concentrează să-ţi comunice ceva important şi serios, iar tu te străduieşti doar să nu te umfle rîsul pentru că omului îi atârnă vreun muc din nas sau are pătrunjel între dinţi. Dacă la limba germană m-am obişnuit cu timpul în virtutea frecvenţei cu care o foloseam, la textele religioase... Tu oricum înţelegi întotdeauna ce vrem să-ţi spunem, indiferent de formă :)

De aducere aminte

A fost o vreme când programul la televizor nu dura decât câteva ore (eram prea mică să-mi aduc aminte acum câte - oricum puţine).

Era o vreme când lucrurile pe care le vedeai la televizor te marcau, pentru că oricum nu aveai multe din care să-ţi alegi.

Îmi aduc aminte şi acum cu foarte mare claritate de desenele animate cu Lolek şi Bolek, de zâmbetul pe 16 mm, de Dorin Anastasiu şi Mihai Constantiniu. Sau de programele de la bulgari (Studio X) şi de filmele cu Alain Delon.

Scriu însemnarea aceasta pentru că astăzi dimineaţă mi s-a făcut un dor teribil să o revăd pe Maia Pliseţkaia în coregrafia lui Bejart şi pe muzica lui Ravel.

Şi am revăzut-o. De 10 ori până acum. Şi nu mă satur.

Linkul aici:

Protest împotriva Poliţiei Române

Protestul este punctual. Nu doresc să mă împotrivesc întregii structuri organizaţionale a Poliţiei române, doresc doar să mă refer la un episod recent din viaţa mea de şofer, care m-a făcut să realizez că sunt lucruri învechite pe care PR nu se oboseşte să le înoiască sau să le anuleze, devreme ce nimănui nu mai folosesc. Poate doar bugetului de stat.

Concret: amenda pentru lipsa actelor.

Acum 10 ani poliţistul m-ar fi oprit, mi-ar fi cerut actele, eu nu le-aş fi avut la mine, omul nu ar fi putut să mă verifice, eu aş fi scăpat basma curată dacă aveam permisul luat sau mai ştiu eu ce trăznaie la activ, aş fi încasat amenda meritată pentru lipsa actelor şi m-aş fi dus la casa mea. Aş fi fost penalizat pentru că prin neglijenţa mea organul nu ar fi putut să facă verificările pe care i le impune meseria. În codul rutier chestia asta se cam traduce aşa:

Cap. V, Sectiunea 1, Art. 35, al. (2)Ş

Participantii la trafic sunt obligati ca, la cererea politistului rutier, sa înmâneze acestuia documentul de identitate sau, dupa caz, permisul de conducere, documentul de înmatriculare sau de înregistrare a vehiculului condus, documentele referitoare la bunurile transportate, precum si alte documente prevazute de lege.

N-ai acte, eşti bun de-o amendă în cel mai bun caz.

Mai nou, de când cu tehnologia avansată a mileniului III - raze laser, teleportoare, "engage" şi alte minuni (de remarcat că nu am pomenit de telefonie, curent electric şi calculatoare), PR are toate dotările necesare pentru a-şi face verificările. Bunăoară, dacă după ce îi înmânezi organului actele el dă telefon să vază cam cu ce te ocupi tu în timpul liber printre fişierele lor de la poliţie, se aude prin staţie "chhhhhhhhfffşşşşşş... auto... chhfşşş... 36...fşş--- în regulă---chhh...fşşşşjjjjj... permis ....ggghghhhghgh fără probleme ...chhhhhghhgggghhh ţţ!" şi asta înseamnă că ai fost scanat. Pac două taste, ţac un enter şi ţi-a apărut profilul pe fundal negru, cu poză şi scris verde à la Matrix (roşu dacă eşti băiat rău hi hi) şi te-au verificat. Şi atunci mă rog de ce sunt amendată pentru că nu am avut actele, când, până la urmă, lipsa actelor nu l-a făcut pe poliţist decât să dea un telefon suplimentar? Să justifice cei 100 de lei costul apelului prin staţie către bază al agentului nefericit? Nu cumva e plătit pentru asta? Atunci pentru ce să fie amenda de vreme ce de verificat mă pot verifica oricum? Nu cumva e depăşită această amendă pentru lipsa actelor? Ca să nu mai spun că cele două puncte de penalizare pe care era cât pe ce să mi le ieie doamna organ duminică ar fi fost un abuz din partea ei, pentru că ele se acordă (ce termen, Dumnezeule....) dacă refuzi:

Refuzul înmânarii actului de identitate, permisului de conducere, certificatului de înmatriculare sau de înregistrare, al celorlalte documente prevazute de lege, la cererea politistului rutier, precum si refuzul de a permite verificarea vehiculului... nia nia niaaa.... etc.

Între lipsă din neatenţie şi refuz e o cale luuungă luuuungă. Nu mă plâng însă, pentru că doamna şi-a făcut milă de mine şi nu mi-a mai luat punctele. Mi-a dat însă amendă pentru că parcasem în loc interzis. Şi aşa am plecat eu fericită că am scăpat nevătămată, însă frustrată de inutilitatea acestei contravenţii, care, de bine de rău, cu ajutorul unui sistem informatic bine pus la punct din banii strânşi tot din amenzile plătite (uneori) de noi şoferii neascultători, nu mai poate fi considerată decât subiect de amuzament, că bătaie de cap nu văd cum ar putea fi. Ai loat numele şi numărul, ai dat prin staţie, ai aşteptat 10 secunde şi ţi-a venit confirmarea. Mai simplu de atât... poate doar cu un implant pe creier. Dar asta peste câţiva ani :) Şi atunci va fi cvasi-instantanee. Dar amenda probabil că va rezista în timp. Şi vor tăia poliţiştii la amenzi pentru lipsa actelor şi în 2025, când oricum actele nu vor mai exista decât sub forma de cip la încheietura mâinii.

Brrrrr!!! Mă ia cu fiori.

Huo PR.

Mă duc să nu-mi plătesc amenda.

“Norocul dumneavoastră…”

Am cunoscut în urmă cu mai bine de 10 ani un roman cu rădăcini polonezo-germane, pe care îl chema Robert, şi pe care îl alintam “micuţul teuton”, date fiind originile şi dimensiunile din dotare. Robert se remarca prin faptul că, deşi născut şi crescut la noi, de fiecare dată când vorbea despre români şi România, folosea expresii precum “voi românii” sau “la voi în România”. Sub nici o formă nu accepta să recunoască vreo afiliere cu ţărişoara asta. El se mulţumea să fie un “fin observator”, poziţionat, evident, undeva deasupra noastră, plutind pe norişorul său arian şi gesticulând din mânuţele lui dibace, evident, şi ele, ariene… :)

Avea bietul neamţ dreptate. Adică dacă e să ne urnim, ne urnim greu, când e să facem ceva, ne uităm şi în curtea vecinului să fim siguri că nu ne-a luat-o înainte, dăm în cap la primu’ care ne iese în cale şi după aia ne cerem scuze, că suntem civilizaţi, iar dacă şadem bine pe undeva prin vreo funcţie, în vreun loc, cu vreo treabă, facem pe dracu’-n patru să nu vină nimenea lângă noi să ne mănânce mămăliga. Că de! Am trudit s-o avem! Nu dădurăm noi în cap colea, în paragraful trecut? Păi?!

Aşa, şi Robert fiind o apariţie magnifică în viaţa mea de adolescent, şi o sursă veşnică de glume şi băşcălie şi discuţii interminabile care nu ajungeau niciodată să clarifice misterul modului nostru de a fi, dar se lăsau cu dureri de burtă de la atâta rîs, mi-a inoculat, mai în glumă, mai în serios, un sentiment de detaşare “teutonică”, pe care am avut ocazia să-l exersez ulterior. M-am surprins nu odată analizând “românismele” noastre cu aerul lui semi-zeflemitor şi taxându-le (binenţeles într-un sine al meu complet etanş) cu aceeaşi înverşunare cu care o făcea şi el. Apoi, evident, călcam şi eu româneşte în străchini, şi ridicam din umeri, tot româneşte :). Nimeni nu e perfect...

Tot Robert mi-a povestit un lucru, la care am rîs cu lacrimi: amintirea lui despre un mini-serial de animaţie bulgăresc, ale cărui personaje, schiţate foarte sumar (un fel de Gopo al nostru) făceau chestii, fără cuvinte, într-un episod de câteva minute. Un fel de pastilă everaciană animată bulgărească. Şi episodul de care îşi aducea Robert aminte era despre un personaj care trecea fluierând pe o potecă. Nimic pe lângă personaj decât poteca. La un moment dat, din ce îi dădea omu’ mai abitir pe potecă în direcţia numai de el ştiută, hop! pică omu’ într-o groapă! Suduind într-o înşiruire de onomatopee fără sens şi clar nervos, omu’ se extrage din groapă şi se ocupă foarte atent să se scuture, să se aranjeze, de! ca omu’ care tocmai s-a ridicat dintr-o groapă... :) Moment în care aude, din spatele lui, de pe cărare, un fluierat de la distanţă! Cu ochii mari şi urechile şi mai şi, personaju’ nostru caută rapid un loc unde să se ascunză. Vede un gard, sare după el, şi se aşează, (nu? recunoaşteţi psihologia? :)) să vază ce se petrece... Buuun. Şi vine omu’ din depărtare, şi se apropie, şi se repetă scena de mai devreme. Fluierat, fericire, linişte, pac groapă, nervi, înjurături, scuturat.... şi iar fluierături! Ăsta al doilea face ca primu’: ocheşte gardu’ cu pricina, face ochii mari şi hop! după gard să se ascundă. Evident că acolo face cunoştinţă cu primul nefericit, zâmbesc amândoi complice şi-şi văd în continuare de treabă: să privească ce păţeşte number 3. Şi iar, şi iar, şi tot aşa până se strânge în spatele gardului un sat întreg. Exagerez. Şi probabil că asta a făcut şi Robert. Însă deja nu mai contează. Contează doar că asta găsea el ca esenţa poporului român (că departe de bulgari n-om fi): hai să ne plimbăm decât să muncim (1), hai să moară şi capra vecinului dacă a mea s-a prăpădit (2) hai să arătăm cu degetul decât să punem umărul (3).

Cu toată această introducere, am ajuns şi la păţaniile mele recente. Că de n-ar fi fost, nu le-aş fi povestit. Şi dacă le-am povestit este pentru că vreau să adaug, la cele trei principii de mai sus, o a patra: hai să fie norocu’ meu ! (4).

Istorisirea mea porneşte de la minunata revelaţie pe care mi-a oferit-o, recent, un popas la o benzinărie.

La ora 8, sâmbătă dimineaţă, erau mai mulţi angajaţi decât clienţi. Printre care şi eu. La un moment dat, trecând prin faţa contoarului şi a casei de marcat, văd pe jos o bancnotă de 50 de lei. Mă uit în jur. În benzinărie două maşini, şi alea pe picior de plecare. În magazin, nimeni. Doar eu. La casa de marcat, făcuţi grămadă peste o minune a tehnicii care probabil era casa de marcat, 3 angajaţi din benzinărie. Mă mai uit o dată în jur şi văd că vin spre uşa magazinului nişte domni proaspăt parcaţi. Mă îndrept spre casă, mă aplec şi ridic bancnota, pe care o flutur sugestiv prin faţa ochilor celor trei angajaţi, până când îşi ridică ochii şi ultimul din maţele tehnicii, şi rămân acolo, în faţa casei, cu beletul în mână. Ochii miraţi ai casierei mă fac să precizez, într-un târziu, că erau pe jos lângă casă, şi îi întind bancnota, cu o oarecare mişcare de ridicare din umeri. Domnişoara este la rândul ei un pic nedumerită şi nu ştie dacă să apuce bancnota sau nu, băieţii din spatele ei se uită şi ei oarecum prin mine, eu vâr bancnota şi mai aproape de ea, iar domnişoara îmi spune timid că nu ştie ce să facă cu ea, şi că să o păstrez. “Norocul dumneavoastră” zice domnişoara. Mă pufneşte rîsul. Între timp domnii clienţi nou intraţi îşi fac de lucru pe la rafturi şi trag cu urechea la conversaţie. Mai dăm roată cu ochii poate poate vedem clientul nefericit care are cu 50 de lei mai puţin în portofel, dar nu găsim pe nimeni care să corespundă descrierii. Unul din angajaţi zice: “păi atunci poate se întoarce clientul, lăsaţi-o aici”. Zâmbetul meu se lărgeşte şi mai mult pe faţă şi mă predau acestei logici infailibile. Angajatul cel deştept ia bancnota şi o pune undeva pe tejghea, mai facem un ultim schimb de zâmbete, eu cu zâmbetul meu de “acuma doar n-o să mă îmbogăţesc din ghinionul altuia”, ei cu zâmbetul de “hai că poate nu vine nimeni să o ia înapoi”, şi treaba e încheiată. Robertul cel mic din urechea mea dreaptă pufneşte în stilul caracteristic şi-mi şuşoteşte toate balivernele lui despre români iar eu dau din cap ca şi cum ar fi lângă mine şi m-aş conversa cu el, după care mă alătur grupului meu de turişti. Nu de alta, dar treaba era încheiată. Şi mă gândesc, cu Robert perorând în continuare în străfundul capului meu, cum a ajuns să fie pentru noi lege o zicală nenorocită din popor. Adicătelea dacă găseam o maşină de ultimul tip descuiată, cu motorul pornit şi uşile deschise, mă suiam în ea şi îi dădeam înainte, nu? Că doar era norocul meu. Sau dacă mă împiedicam de un portofel cu bani şi acte mi-l vâram adânc de tot în buzunar, că doar era norocul meu, nu? Şi eventual sunam la radio, ca în bancul deja cunoscut multora, şi spuneam că am găsit portofelul pe numele lui cutărică, şi dacă DJ-ul mă felicita că vreau să returnez portofelul omului eu îi spuneam “nu dom’le vreau să-i dau o dedicaţie!”. Mda. Sau, bunăoară, un telefon mobil. Aici suntem campioni. Florin mi-a spus că s-ar fi făcut un test în diferite ţări cu telefoane mobile plantate pe undeva, chipurile uitate, care mai apoi erau sunate, chipurile de proprietar, pentru înapoiere. Şi că România ar fi ieşit pe locul 43 (nu m-ar mira dacă ar fi fost testul făcut pe 43 de ţări), cu 9 telefoane din 10 furate. Şi nu mă miră. De fapt mă miră. Mă întreb ce-o fi păţit ăla de a returnat telefonul proprietarului... S-o fi lovit la cap? O fi fost bolnav? N-o fi fost român? Că la noi, mai nou, povestea cu “norocul meu.... tiii ce telefon şmecher am găsit.... al meu să fie!” nu se aplică doar unei categorii inferioare de populaţie. Să zicem oameni cu mai puţină educaţie, fără şapte ani de-acasă, sau oameni fără principii... mă rog. Nu, această poveste este literă de lege. Şi de la vlădică la opincă o respectăm sfinţeşte. Dacă nu m-ar mira să nu-mi găsesc telefonul mobil căzut din buzunar prin vreo piaţă sau prin vreun autobuz sau prin vreun Mall, tare tare m-aş mira să văd că mi-l pierd pe la Guvern sau pe la Parlament şi că nu-l găsesc. Ştiu, mulţi ar spune "pffff ! care-i diferenţa ?" Şi le-aş spune : păi e vorba de educaţie. Şi le-aş argumenta, probabil, că ţine de educaţie dacă dai sau nu omului (mai ales când ştii că-l poţi identifica) telefonul înapoi. Şi, pe româneşte vorbind, mi-aş lua-o în freză. Pentru că ar rîde toţi de mine. Iar pe urmă eu m-aş duce la teatru. Ştiţi? Teatrul? E chestia aia unde se duc oameni cu un anumit nivel de educaţie şi de cultură? Sau aspiranţi la un anumit nivel de educaţie sau de cultura? Aşa… aşa. Oameni, cum s-ar spune, mişto. Nu ? Şi m-aş ridica la finalul piesei, mi-ar cădea telefonul din buzunar, mi-aş da seama la scurt timp că mi-a căzut, şi m-aş întoarce să-l caut. Nu l-aş găsi. Contrariată (că doar nu se poate la teatru să ţi-l fure cineva) m-aş apuca să mă sun să văz pe unde e omul cel bun, iubitor de teatru, să-i cer să ne vedem la garderobă să mi-l deie. Şi apoi, dublu contrariată, aş spumega de furie când, după două trei reprize de sunat, cineva (acel om iubitor de cultură şi cu un anumit nivel de educaţie), mi-ar refuza în mod educat apelul, trimiţându-mă la locul meu.

"Norocul meu, nu ?"

"Emilia şi Jenică"

Constat că pe măsură ce stratul de mizerie de o culoare incertă de pe maşină formează crustă, numărul de mesaje creşte. Bunăoară, pe lunetă am desenată o frumoasă schemă cu săgeţele şi străzi, semn că cineva a dorit să explice altcuiva cum se ajunge de colo până colo, şi stratul virgin de mâzgă de pe maşina mea era ideal.

Pentru a rămâne fidelă culorii murdar-maronii pe care a căpătat-o, eu am ales să şterg doar oglinzile retrovizoare şi doar sub formă de cerculeţ, într-un unghi atent calculat ca să mă pot orienta corespunzător în trafic.

Astăzi de dimineaţă am plecat în trombă şi la un semafor (nu spui care) am remarcat un bileţel sub ştergător. L-am cules, şi pe dânsul scria: "8:30 Spălătorie". Semnat "Emilia şi Jenică".

Doresc să ştiu: cine sunt Emilia şi Jenică? Cum dau de ei? De ce ora 8:30? Care spălătorie? Au program şi seara? Spală maşini sau doar lasă bileţele?

Cu mânuţele-astea două...

Doresc să semnalez reapariţia unei specii de femei în viaţa mea. Sau mai bine zis în viaţa blogului meu. Pentru că aceste domniţe există de multă vreme, însă bloguleţul nu ştia cine sunt şi de unde vin. De unde nevoia de a le identifica, clasifica, şi apoi arunca la gunoi, unde le este locul.

Contextul: masă la restaurant.

Motivul: biznis.

Exponatul: blondă, ochi transparenţi, dimensiuni acceptabile, standard.

Acest exponat m-a fascinat prin versatilitatea cu care folosea limba engleză, într-o gramatică aproximativă (deşi nu deosebit de incorectă), şi cu o pronunţie la fel de aproximativă (deşi, nici ea, pronunţia, prea rea), dar cu un puternic accent balcanico-românesc. Exprimarea emfatică în limba engleză era acompaniată de un ton ridicat şi de un exerciţiu al mâinilor deosebit de fascinant. Exerciţiul respectiv m-a fascinat, încât primul lucru care mi-a venit în cap a fost "trebuie să scriu pe blog!".

Se ia mânuţa cu unghiuţe lungi şi colorate pastelat, cu cate doua inele pe fiecare mână, pielea fină şi albă, şi se învârte controlat în aer, cu coatele aşezate pe faţa de masă şi poziţia corpului aruncată înainte ca la o partidă de poker. Se mai adaugă şi cealaltă mânuţă, în tandem cu prima, şi ies cam următoarele gesturi:

- mâna făcută cupă, cu palma ridicată în sus, şi o mişcare de sus în jos şi viceversa, pentru descrierea lucrurilor substanţiale.

- mâna îndreptată cu degetele înainte şi un pic în sus, spre privitor, alungite uşor, tot în formă de cupă, pentru punctarea elementului cheie

- ambele mâini postate sub bărbie, cu vârfurile unghiilor unite, şi palmele formând un V întors, pentru momentele de atenţie nemijlocită pentru partenerii de discuţie.

Pe lângă mânuţe am identificat cămaşa din plastic cu model incert între dungi, spirale şi valuri, dar doar negru şi alb. Cerceii neapărat lungi şi atârnători, din argint masiv. Subiectele de conversaţie neapărat pe tema "ce multe ştiu eu despre România şi pot să vă învăţ şi pe voi" pentru străinii de la masă şi "eu am lucrat la Bruxelles, deci atenţie" pentru noi ceilalţi românaşi pripăşiţi pe la banchet.

Dacă n-ar fi fost restul oamenilor de la masă care mi-au ţinut companie într-un mod foarte plăcut, aş fi murit probabil de plictiseală. Asta şi atenţia fascinată pentru exponatul blond m-au ţinut în priză toată seara.

Diverse cu Ali şi nu numai

M-am cam certat în ultima vreme cu fierul de călcat. Îl văd cum stă pe placa de călcat, stingher, trec pe lângă el şi nici nu-l bag în seamă. Alături, pe canapea, nivelul teancurilor de rufe necălcate oscilează ca luminiţele de la casetofon de la o săptămână la alta, iar el stă şi adună praful. Nici placa de călcat nu stă mai bine. Singura care îi dă atenţie cât de cât este Ali, în incursiunile ei scurte dar eficiente în camera respectivă, în decursul cărora deşiră încă o bucăţică şi-ncă o bucăţică, până la distrugerea finală. Nici nu mai ştiu ce calc când calc: cămaşa sau zdrenţele care curg de pe placa de călcat...
Ieri am ajuns acasă mult după ora respectabilă a pornitului de maşină de spălat, dar am făcut-o şi pe asta. Era 00:37 şi maşina mea zgomot făcea. Deci nu este exclus să mă cert şi cu vecinii.
Administratora mea îmi lasă bileţele în uşă. Ea are o singură problemă: care e consumul meu de apă. Nu prea o interesează dacă sunt în urmă la plata întreţinerii. 3 luni, 6 luni, cui îi pasă? Dacă însă nu are consumul de apă la fiecare zi de 1 a lunii, începe bileţiada.
Cafeaua şi ceaiul de pe noptieră nu sunt de vină dacă şi-au găsit drum în jos pe mobilă, cărţi, parchet şi covor. Nici Ali nu e de vină pentru că din săritura efectuată peste pat a aterizat un pic mai departe decât prevăzuse, şi anume pe noptieră, care are cristal, care alunecă, care are cană cu lichide deasupra, care se varsă, care pătează şi care este Ali in big big trouble.
Oricum Ali este complet cretină. Are nişte manifestări pe cât de haioase, pe atât de ciudate:
Dacă îi pun mâncare în farfurie, mănâncă din ea doar cât mă învârt eu pe acolo. Odată ce-am dispărut din raza ei vizuală şi din bucătărie, îşi face de lucru cu mine. Mâncarea poate să aştepte.
Când are acces în sufragerie, care este tapetată cu plante, primul lucru pe care-l face este să se ascundă după ghivece.

Acum două zile a trecut de la rosul de vârfuri de plante inofensive (dar bănuiesc, deosebit de miamm miamm) la ruptul cu totul, răsturnatul cu mare tărăboi şi vărsatul de pământ frunze şi flori pă peste tot prin sufragerie. Am declarat toată casa tărâm sfânt. Cred că în curând o să o închid în maşina de spălat.

Cred că şi eu ar trebui să fiu închisă undeva. Mai acum o săptămână am făcut o piruetă artistică în pat, şi din trecerea de pe o parte pe alta cu tot cu plapumă am agăţat paharul cu vin roşu care şedea cuminţel pe noptieră. Care este uşurel, care deci cade, care vinului nu-i trebuie mult să curgă şi care peretele acum este pătat. Mult pătat. Nu bun pătat. Interesant este că vinul care e roşu a format pete gri pe perete. Nu vreau să încerc cu suc de portocale. S-ar putea să nu se potrivească cromatic.

Printre altele, m-am procopsit cu o lampă mare şi albă de la Ikea. Nici asta nu e bun. Lampa mare şi albă arăta într-un fel în Ikea. La mine arată ciudat rău. De unde ideea că lămpile de la Ikea arată bine doar la Ikea. Mă voi strădui însă să o păstrez pe tavan un timp proporţional cu eforturile depuse pentru instalarea ei.

Casa mea arată oricum de parcă nu ar mai locui nimeni în ea de mult. Ieri seară am lăsat în frigider o cutie de suc cu capacul defect. De dimineaţă aveam o piscină portocalie pe jos în bucătărie. Nu am şters.

Ali a rupt în două o plantă şi a dizlocat pământul din ghiveci. Nu am măturat.

Deoarece are interdicţie la orice din casă în afară de hol şi bucătărie cât sunt plecată, domnişoara Alifie umblă tica-tica toată ziua peste tot. Drept urmare lasă lăbuţe pe chiuvetă, pe dulapuri, pe masă, pe scurt, pe toate suprafeţele albe din bucătărie. Nu am şters.

Ali mănâncă mult şi sănătos. Deci se cacă. Nu am mai curăţat de mult. Deci pute.

În consecinţă las geamul deschis. Deci e frig.

Când ajung acasă trec rapid pe lângă valurile de miros şi rîurile portocalii de suc de pe jos şi mă înfig direct în vârful patului. Am grijă să calc atent ca să nu mă lipesc.

La baie mi-e lene să culeg pufuleţii de hârtie igienică care plutesc peste tot de la Ali. Da. Din când în când are acces la sulul de hârtie şi îl face ferfeniţă. Cred că am luat o decizie bună când am început să cumpăr hârtie albastră (în culoarea băii). Măcar acum se asortează.

Ce-aş mai putea adăuga?

Ah, da. Mi-am plătit cablul. Mi-era dor să văd şi eu ceva mişcare la televizor.

Am butonat aseară. Big mistake. Nu mi-a plăcut nimic.

Probabil de-aia am renunţat la cablu în vară. De ţinut minte.

În rest numai de bine.

:)

E tiră

Lui M. îi place să folosească expresia "e tiră". Nu ştiu dacă o foloseşte des. Dar a folosit-o de vreo trei ori în trei zile. De unde deduc că îi place. Oricum o foloseşte relativ emfatic. Adică e tiră tot ce nu e demn de apreciere, chestiile negândite, neanalizate, un fel de "porcărie" colţ cu "chestie ieftină". Adică un fel de chinezism. Un chinezism al ideilor.

Din categoria "tiră" mai fac parte "treabă" şi "combinaţie", numai că ele sunt în partea pozitivă. Adică e... treabă... :)

Sau, cum ar veni, e o fază, nu?

Cumva.

Pentru că atunci când vrei să... ştii tu... adică pe bune niciodată nu trebuie să... mai ales dacă faza e naşpa... baăi e simplu: tre'să faci în aşa fel ca să fie cum tre'să fie şi crede-mă că phooaaii... dacă încerci... deci pe bune... dacă încerci...?... numa' să nu fie cum .... mă rog.... fazele astea se fac.... mai ales că ni'nu se prinde.... mda... şi... unde mai pui că... adică toată treaba e să... e filingu' ăla... că ai văzut cum se duce... pac! şi ai rezolvat.... ascultă la mine: faza e lejereanu'... ştiu io doi băeţi... ăia.... care cu ăia... atunci.... şi... da mă, să vezi cheste: iese puştiu' de la... ştii tu... şi face mă treaba aia! Să mor io...

:)

...Şi mi-am adus aminte de cele câteva cuvinte des folosite de toată lumea, sub forma lor eliptică de litere. Le conştientizezi şi mai bine când un străin cu puţine cunoştinţe de gramatică reuşeşte să se facă înţeles în scris, transcriind ce aude el:

Ninu

Lască

Poasă

Tresă

Adică e treabă... :)

Memento

Un prieten mi-a spus că atunci când citeşte ce scriu eu pe blog ştie ce se mai întâmplă în viaţa mea.

Cu alte cuvinte, da Paul, nu s-a mai întâmplat nimic în viaţa mea :)

Privesc acest blog ca pe nişte bileţele pe care vreau să le citesc la 20 de ani după ce am terminat liceul. Ca pe nişte fiţuici haioase de care o să mă amuz după ce noţiunea însăşi de extemporal se va fi şters de mult din mintea mea.

Un film interesant şi care mi-a plăcut: Memento.

Aşa sunt şi eu. O amnezică care nu mai ştie azi ce s-a întâmplat ieri. Şi care alege să-şi noteze ideile esenţiale, ca a doua zi când se trezeşte să ştie de unde să reia firul vieţii:

"Asta este mama ta. Aici locuieşti. Asta e maşina ta. În ăştia doi să nu ai încredere. La numărul ăsta poţi suna dacă ai probleme". Cam la asta se rezumă totul.

Lista nu e lungă. Ar mai putea fi completată uşor:

Cu ăştia ieşi în oraş.

La ăştia lucrezi.

Pe ăsta l-ai iubit.

Aici ai vrea să fii.

Asta eşti tu.

Şi lângă aceste bileţele, câteva poze. Polaroid. Cu tine zâmbind la aparat, cu tine cu un copil drăgălaş în braţe, cu tine încrezătoare la birou în spatele unui laptop performant. Şi sub fiecare, scris: "Asta NU eşti tu".

De ţinut minte.

About pickles and men :)

Bărbatul se simte bine atunci când poate să dovedească celor din jur „că poate”. Şi chiar dacă este ca un doberman bine (auto)dresat care stă drept cu pieptul bombat şi ţinuta impecabilă, este în realitate un căţeluş (de pluş) – vorba lui Claudiu – când poate să dovedească „că poate”. Ca un fost sportiv de performanţă care este chemat la o gală aniversară, ciuleşte urechile şi dă din coadă bucuros şi mândru când este solicitat să:

- mute un frigider, dulap sau maşină de spălat, să care mobilă sau să taie un copac îndărătnic
- deschidă un capac de borcan
- repare o clanţă, un telefon, o maşinuţă, o veioză etc.

Iar noi femeile ştim acest lucru, şi ne bucurăm odată cu ei când le propunem să ne facă o vizită să ne ajute la mutat mobilă, când le întindem galeş murăturile îndărătnice sau îi întâmpinăm acasă cu telecomanda stricată.

Slanic

Mi-e groază de bătrâneţe şi de lucrurile stupide pe care le aduce cu ea. Nu vorbesc de bătrâneţea fizică.

Nu vreau pescuit, este boring. Dacă nu mă pasionează aşa ceva înseamnă că sunt tânără şi nestatornică, nu?

Nu vreau grătar, este static şi neinteresant.

Nu vreau partidă de bârfă la terasă. Altceva mai bun nu avem de făcut?

Nu vreau curăţenie de primăvară şi de toamnă. Dacă fac una singură pe an se cheamă că a trecut mai puţin timp? :D

Nu vreau să-mi plătesc ratele la timp şi integral. Poate lansez o nouă modă, mai ştii?

Mă rog, cred că au inovat alţii în domeniul ăsta înaintea mea...

Nu mai vreau să-mi calc hainele înainte să ies din casă. E suficient că sunt curate. Do you mind?

Nu mai vreau să asortez maximum trei culori. Şi ce dacă nu se potriveşte culoarea puloverului cu cea a blugilor?

Mi-e urât de lucrurile făcute corect. Says who?

Ah, mi-e ciudă.

La anul o să vreau să-mi cumpăr pământ pe Lună.

La ce moment al vieţii încetezi să-ţi faci planuri şi te apuci să numeri zilele de pescuit rămase? Hmmm...

Câţi ani o să mai trăiască Ali?

Îmi place Peleşul iarna. O să mor oare la schi?

Cică sunt un geamăn cu ascendent în Săgetător. Cicluri de 28 de ani, de 12, praguri, călătorii la exterior, alesul, copiii, personalitatea, familia... ah... la ce bun?

Îmi aduc aminte de pozele făcute de Mihai Stănescu fiicei lui, la diverse vârste. Mă obsedează imaginile respective. Dacă le înlănţuieşti pe un carneţel de carton şi le rulezi una câte una pe un creion, făcând paginile să mişte, obţii un bizar desen animat caricatural al propriei persoane?

Cine sunt eu? De unde vin? Păi, de la Slănic, mai nou :)

Unde mă duc? Nu ştiu. Nu mă interesează. Vreau doar să ştiu ce se întâmplă mâine. Nu vreau să pun bani deoparte, nu vreau să plănuiesc concedii, nu vreau să mă gândesc dacă pot avea copii.

Mâine mă duc la munte la schi.

Poimâine înot până la epavă.

După aia, mai vedem.

Te pup, zi de azi.

La revedere zi de mâine.

Ai şi venit?

Ciudat, nu eram pregătită....

I R SNOB

Se întâmplă, cred, ceva, cu noi românii, de câţiva ani încoace. Pare-mi-se că traversăm un proces subtil de evoluţie spre ceea ce, cu ani în urmă, detestam şi admiram în acelaşi timp. Am devenit snobi. Şi aici nu mă refer la snobismul tipic românesc care ne face să ne lăudăm că avem televizorul de ultimă generaţie, mobilul cel mai mic şi maşina cea mai scumpă, ci la snobismul xenofob. Dacă acum 20 de ani tânjeam după caracterul rafinat şi democratic care făcea din orice străin care ne călca meleagurile un semi-zeu, şi ne doream să fim într-o bună zi ca ei, sau, cel puţin într-o primă fază, să mergem la ei şi să uităm de unde venim, astăzi începem din ce în ce mai mult să ne dezvoltăm propriile gusturi, şi am ajuns în situaţia în care să spunem « pffft… e nasol acolo…. am fost eu… serviciile sunt de căcat ! » S-au inversat rolurile şi acum noi suntem nemţii cei muncitori, americanii cei bogaţi, olandezii cei libertini, sau francezii cei rafinaţi, toate la un loc.

Românul de după 2000 merge în concediu peste tot în lume. Nu degeaba avem servicii proaste, barem să avem un motiv să ieşim din ţară şi să vedem ce au de oferit ceilalţi. Românul cheltuie banii în Tunisia, în Dubai, în Peru, în Ţara lui Moş Crăciun, călătoreşte în Japonia, îşi cumpără haine de la francezi şi încălţăminte de la italieni, apoi vine în România şi spune « ah ! ce mizerie ! nu mă mai întorc acolo ». Ne permitem acum să scuipăm în locurile în care înainte nu ne-am fi permis să visăm că vom ajunge. Cât avem dreptate şi cât nu ?

Să luăm cazul Parisului.
Pentru unii, capitală europeană de prestigiu, centru cultural, centru al modei, oraş cu istorie, arhitectură cu personalitate, pe scurt – altceva. Pentru alţii, un simbol al decăderii, o cloacă multinaţională, un oraş murdar şi îmbâcsit.

Nu are sens să detaliez motivele pentru care unii ar privi (încă) Parisul pentru ceea ce e bun în el, drept un oraş frumos. Mai bine mă opresc asupra celei de-a doua categorii. Cei care spun că Parisul este îngrozitor, că ei nu se mai duc acolo niciodată, că au fost surprinşi neplăcut, dacă nu şocaţi etc etc etc. De ce spun ei lucrurile astea ?

* Pentru că la Luvru, Versailles, Turnul Eiffel şi Disney Land se stă la cozi inimaginabile şi pentru că aşteptarea nu-şi merită efortul.
* Pentru că în metrou când intri unde întorci capul sunt negri, musulmani, asiatici şi orice altă naţie, numai francezi nu.
* Pentru că un sandviş costă 4 euro. Pentru că dacă încerci 4 restaurante, la trei din ele vinul este prost, servirea mai mult sau mai puţin corectă şi preţurile piperate.
* Pentru muzica magrebiană care a invadat Parisul
* Pentru că prea multe colţuri de stradă miros a urină.
* Pentru că fac cafea proastă.
* Pentru consumatorismul ieftin din locurile istorice şi pentru puhoiul de turişti care au făcut să se dezvolte industria micilor suveniruri, în totalitate kitsch.
* Pentru că Charles de Gaulle este unul dintre cele mai mizerabile şi aglomerate aeroporturi din lume.
* Pentru că în metrou şi în TGV te sufoci la propriu.
* Pentru că sunt cartiere ca cel latin şi les Halles unde ai senzaţia că ai nimerit în altă dimensiune. Şi nu e una franţuzească, cu siguranţă.
* Pentru că întâlneşti acolo toate lucrurile urâte de care ai fugit în primă fază din Bucureşti, de la cerşetori la hoţi, prostituate şi beţivi.

Dar ce înţelegem noi prin francezi ? Cine-şi închipuie că de la aeroport până în centrul Parisului o să vadă numai filfizoni cu bască şi bretele, eventual cu un acordeon atârnat de gât ? Nu ştiu, probabil cei care au încetat să mai aibă ceva de-a face cu Franţa şi cu civilizaţia franceză de la lecţia « Les vacances a la campagne » din clasa a V-a. De ce ar trebui să fie francezii sinonimi cu eleganţa şi rafinamentul claselor superioare, când nu sunt cu nimic diferiţi de restul europenilor ? De ce ar fi trebuit Parisul să rămână la stadiul în care era acum 60 de ani doar pentru că aşa arăta cel mai bine în poze şi în povestiri ? De ce ar fi bătut Parisul pasul pe loc când restul capitalelor europene şi-au deschis porţile generos şi au lăsat să intre toate culorile de piele şi toate limbile lumii în gazdă ? De ce ar fi trebuit ca Parisul să fie mai curat şi mai aranjat decât alte capitale, când parizienii nu sunt cu nimic mai presus (dimpotrivă) decât alte naţii la capitolul curăţenie şi igienă ? Şi întrebările pot continua.

Cred, şi mi-a fost dat să probez lucrul ăsta, că puţini sunt aceia care iubesc cu patimă fără nici o umbră de regret, respectiv detestă categoric Parisul, fără cale de mijloc. Majoritatea sunt aceia care spun că e frumos, că a meritat văzut, dar că nu s-ar mai întoarce acolo de plăcere. Că la suprafaţă e poleit, iar la fund zace hoitul. « Paris. The most gorgeous place in the world. The city of Light. Romantic and sexy, Paris beckons people from all over the world to bask in its’ splendor. But scratch beneath the surface…” … şi aici ne place nouă să intervenim. Avem, în sfârşit, dreptul de a spune cu cuvintele noastre ce am găsit în spatele gardului vopsit. Şi putem atâta convingere în enumerarea lucrurilor proaste care ne-au surprins în Paris, încât uităm că toate sunt ca o listă deschisă a ce ne aşteaptă pe noi peste câţiva ani. Şi nu suntem nici pe sfert pregătiţi pentru ce vine peste noi. Ne bucurăm că am scăpat de vizele pentru restul Europei ? Foarte bine. Putem să ne plimbăm în voie. Dar în timp ce pe noi ne preocupă unde să ne mai plimbăm pudelii vara asta, în România numărul imigranţilor care depun cereri pentru cetăţeni creşte de la an la an. Şi nu, nu sunt francezi, elveţieni sau americani. Nu ne place mizeria din Paris ? Cui îi place ? Dar la noi treburile stau şi mai rău. Se va spune « da, dar ei sunt o naţie civilizată, avem pretenţii de la ei » - mă bucur că întotdeauna avem pretenţii de la cei de lângă noi, niciodată de la noi. Cozile de la muzee ? Pfft ! Măcar ei le au, şi au grijă de ele. Restaurantele ? Sigur că da, în Bucureşti stăm mai bine. Avem şi multe !

Ce evoluţie ! Cât am aşteptat să putem să spunem şi noi « nnnaaah, nu mă duc la Paris, e… boring ! » Mai rău este că unii din noi nici nu au aşteptat prea mult. Au spus-o direct, de teamă să nu facă parte dintr-un curent prea entuziast, prea optimist, să nu fie consideraţi pămpălăi.

Ca de obicei, în evoluţia tuturor lucrurilor pe planeta asta, what goes up, must go down. Ce era frumos acum 10 ani trebuie să fie hulit astăzi, pentru că altfel nu mai eşti la modă. Este în ton acum să fii anti-orice doar pentru că la un calcul matematic simplu au trecut prea mulţi ani de când toată lumea zice că e mişto. Cine ştie ? Poate asta ne va face să fim mai mult pro-noi ?

Ce ironie… :)

[Later edit]: însemnarea e scrisă ca o reacţie la experienţe personale recente. Şi ca o prelungire firească a sentimentului meu dintotdeauna de a mă găsi "acasă" când ajung la Paris. Nu este deci întâmplătoare alegerea cazului Paris pentru exemplificare. Cine are altă părere, îl/o rog să o expună.

Jimmy the parquet cleaner

Ţin pe această cale să mulţumesc neobositului şi neostoitului Jimmy pentru eforturile sale suprapisiceşti de a păstra curăţenia şi ordinea în casă. Îi mulţumesc de asemenea pentru minunatele sale descoperiri, fără de care cutia mea de bijuterii ar fi fost mai săracă. Dacă aş fi ştiut că se pricepe atât de bine la măturat câlţii de sub mobilă şi la adunat pixurile, brichetele şi agrafele rătăcite pe sub canapele, nu aş mai fi angajat nici o femeie de serviciu. De asemenea, dacă aş fi ştiut că el, cu lăbuţele sale, poate să aducă din adâncul fundului dulapului brăţara din piele pierdută acum două luni şi cerceii "rătăciţi" acum trei, nu l-aş mai fi bătut cu băţul la momentul respectiv. Este totuşi foarte posibil ca descoperirile recente să fie rezultatul terapiei de atunci. Sau e doar norocul meu. Sper din tot sufletul să mai facă scamatorii de genul acesta în viitorul foarte apropiat, poate dezlipeşte şi de pe sub maşina de spălat chestii căzute şi uitate acolo. Sper doar să se întâmple foarte foarte rapid, pentru că creşte atât de repede încât nu cred că prinde toamna la dimensiunile actuale. Acum vreo săptămână căutam făraşul din bucătărie şi nu-l găseam. Mai aveam unul, deci m-am folosit de înlocuitor pentru moment. Şi aşa câteva zile la rând. Astăzi când am ajuns acasă l-am găsit fix în mijlocul bucătăriei. Mulţumesc Jimmy.

Îi mulţumesc şi pentru serviciul de lustruire de parchet pe care îl face zilnic. Este adevărat că nu se foloseşte exclusiv de blana lui pentru munca asta de jos. Nuuu, el este un animal evoluat. A învăţat să folosească unelte. În curând o să-şi sculpteze propriile ustensile şi o să-l găsesc udând florile sau spălând geamurile. Până atunci însă utilizează intens renuţul de pluş de la Andreea: se pune pe burtă, cu lăbuţele flexate a pândă, burta lipită de parchet, dar un pic săltată, urechile pe spate, coada zburlită, botul înfipt în renuţ, ochii maaari maaaari, şi împinge înainte biata jucărie, ascunzându-se în acelaşi timp în spatele ei. Face în acest fel două lucruri de importanţă capitală: o pândeşte pe Ali de la adăpostul pluşuleţului, astfel încât atacul final să o ia prin surprindere, şi şterge parchetul pe toată lungimea şi lăţimea lui, spre fericirea mea. Bietul renuţ stă acum cu faţa la podea, în spatele canapelei, după ce a fost călcat în picioare generos de cele două bestii. Mă gândesc să-i înfig un băţ şi să-l folosesc ca mop după ce n-o să mai fie de interes pentru Jimmy....hmmm?

Brzo!

Prietenia între popoarele român şi bulgar funcţionează.

Iată reţeta: se ia o plajă pustie din Bulgaria, preferabil cu nisip foarte fin şi ierburi pârlite pe alocuri, se dă o maşină mică cu cauciucuri de vară, uşoară, sprintenă, făcută toată dintr-o caroserie care se dezmembrează dacă tragi un pic de ea şi doi cretini care au senzaţia că sunt cu jeep-ul. Neapărat: maşina trebuie să fie împrumutată.

Se merge binişor pe drum bătătorit până se remarcă un drum pe nisip până pe plajă. Se virează brusc spre drumuleţ pe principiul „acţionăm, nu gândim” şi se regretă imediat după. „Imediat după” se defineşte în termeni de câteva secunde, două-trei maxim.

După această etapă pregătitoare, se trece la acţiunea propriu-zisă: se face schimb de şoferi, se îngenunchează în nisip şi se sapă cu mâinile goale găuri pentru roţi.

Se ambalează „uşor! uşor! nu tura mult! aşa! încă un pic!” Se înjură, după modelul „futu-i *** ” Operaţiunile se repetă ritmic de ambele părţi ale maşinuţei. Din când în când se înghite nisip cu polonicul, se clipeşte des şi buimac, se şterge nisipul de pe faţă, le linge sarea de pe buze şi se trece la o nouă rundă de „stai! nu încă.... aşa... acum.... uşor.... hopa! futu-i! *** ” Nisipul trebuie să fie foarte fin, maşina foarte uşoară, mâinile foarte dibace, tricoul foarte transpirat şi pantalonii foarte juliţi în genunchi ca să fie reţeta cum scrie la carte. Buun.

Se trage de aripa din faţă a maşinuţei şi se rămâne obligatoriu cu spoilerul în mână. Se lasă pe mai târziu reasamblarea sub deviza "lasă că vedem mai încolo" şi se comentează ceva de genul "i-am stricat maşina, să vezi ce ne face".

Se ia în considerare „hai să le cerem ajutorul ălora”, nu înainte de a fi repetat schemele de mai sus de cel puţin patru-cinci ori.

Se merge la cele-două-jeepuri-impresionante-parcate-la-umbră-de-copac-100-de-metri-mai-incolo şi se negociază cu un grup de bulgari. Grupul de bulgari trebuie să fie neapărat nudişti.

Se aşteaptă colacul de salvare de la naţiunea vecină şi prietenă. Se ia în considerare că grupul de vecini cu ceafa groasă trebuie să fie compus din mama/tata/suficienţi copii + câine gudurător şi curios, altfel reţeta nu reuşeşte.

Se schimbă politeţuri şi se trece la fapte.

Se caută timp de 5 minute minim prin portbagajul plin de ziare, reviste, pantofi, pungi, dosare, şosete, ochelari de soare, şepci, peturi, bonuri şurubelul minune care serveşte remorcării maşinuţei celei uşoare.

Se dă roată obligatoriu şi printre scaunele maşinii şi se trece în revistă colecţia de cd-uri, brichete, hands-free-uri, cosmetice, ziare, pungi de rafie, ţigări, pliante, tricouri, chei, acte, bani doar doar s-o găsi poate pe acolo şurubelul, după care se renunţă.

Se trece şufa rezistentă a bulgarului cu jeep-ul peste puntea maşinuţei şi se remorchează aşa, că n-avem alte posibilităţi.

Se trage un picuţ, se mai îndreaptă, se mai virează un pic, se ambalează în marşarier, se repune pe linia de plutire şi se iese din nisipul cel fin în mai puţin de 2 minute.

La final se strânge mâna cu vecinii prieteni, se rîde mânzeşte şi se formulează pentru a n-a oară scuze pentru imbecilismul care a cauzat toată tevatura, se face schimb de cărţi de vizită şi gata.

Se serveşte fierbinte pe înserat, cu hainele pline de transpiraţie şi de nisip, la răscruce de nicăieri, între soarele care apune şi luna care răsare. Se răsuflă şi se face baie în mare.

Eventual cu castraveţi.

Despre cacofonii, aşa, în general

Avem tendinţa să folosim o grămadă de cuvinte inutile, doar de chichi, ca să ne complicăm limbajul. Auzim prin jurul nostru că se "uzitează" şi hop! şi noi să le folosim. Şi uite-aşa se clădeşte limba noastră ca o comoară. Aşa a ajuns românul să folosească extensiv cuvinte ca "consens", "carosabil", "fonduri structurale" şi alte drăcovenii asemănătoare. Nu că ar şti lumea ce e una, ce e alta, dar sună bine să le foloseşti.

De aceleaşi favoruri se bucură şi micile formaţiuni cum ar fi "de către" în loc de "de" simplu sau "ca şi" în loc de "ca" (chiar dacă nu e vorba de nici o cacofonie la mijloc).

În urmă cu câteva luni o fostă colegă îmi semnala că alăturarea a două cuvinte ale căror silabe de final, respectiv de început, sunt asemănătoare, se numeşte tot cacofonie, indiferent de sunetele dublate. Măi să fie, am zis, eu, chiar aşa paranoici am devenit? Şi ce e rău să spui "am fost la lansarea nuş'care"? "E o cacofonie", mi-a precizat colega. O lalofonie deci. Prin extensie, înseamnă că formaţiunea "lala" are aceeaşi conotaţie urâtă ca "caca" (observaţi vă rog dubla cacofonie din fraza anterioară). Mă bucur deci să aflu că vocabularul murdar al limbii române cunoaşte o evoluţie spectaculoasă. Îl îmbogăţim pe zi ce trece cu noi şi noi cuvinte obscene. Lala, rere, tete, sasa, cici. Vreau să ştiu totuşi de ce nu este documentată ca formaţiune nerecomandată pipofonia, sau pipifonia. Pornind de la raţiunea cacofoniei, nu ar trebui să evităm construcţiile de tipul "copii pioşi"? În anumite medii, îmi închipui deja că "lala" este o injurie de cea mai joasă speţă. Aştept cu nerăbdare ziua în care ni se va recomanda evitarea rerofoniilor de genul "aplicare retroactivă", pe motivul că "rere" este un cuvânt murdar, a alalofoniilor de genul "principiul fundamental al", a ororofoniilor - "noilor organizaţii" (aici mi se pare logic, nu? e vorba de o oroare), a sasofoniilor (eşti sasalău, nu e de bine) - "fiica sa s-a...", a şişofoniilor (e cu şişuri, nu te bagi) - "roşii şi castraveţi", a lulufoniilor - "calu' lu' Mihai Viteazu'" etc.

Astfel, dacă vom şti din capul locului ce nu e bine să foloseşti într-o discuţie elevată, vom avea în schimb un câştig pe partea argoului. Nu ne vom mai limita la a folosi anostele cuvinte de alint "popo" sau "caca" şi vom atinge noi orizonturi obscene cu "lolo" sau "veve". Iar oamenii alintaţi Titi sau Mimi se vor ascunde pe stradă când vor fi strigaţi şi lumea îi va arăta cu degetul şi va zice: "hăă hăăăă! Ce nume murdare au ăştia.... hăăăă..."

Nu în ultimul rând dacă vom dori să fim deosebit de obsceni, vom putea construi chiar fraze elaborate, compuse din mai multe cacofonii murdare, după exemplul "mama sa s-a căcat". Iată o realizare frazeologică de excepţie! Şi genul de exprimare pentru care mame grijulii de pretutindeni vor acoperi gingaş urechiuşele copiilor lor, să nu auză bieţii hal de exprimare pe stradă. Huo!

Oare "...sm sm..." este o smasmofonie??

Povestea cu frigideru'

N-am putut niciodată să:

- prind o muscă cu mâna goală (chiar acum mi se învârt vreo două prin faţa ochilor - de la povestea cu frigiderul - şi nu reuşesc să scap de dânsele)

- mănânc seminţe ca Mărgelatu' (le bagi cu tot cu coajă în gură, le molfăi un pic şi separi chestiile interesante de coajă direct în gură.... nnnnnnaaaaaaaaaaaah)

- fluier cu degetele în gură (iese numai un soi de pfiu pfiu fără succes)

Iată-mă om matur şi fără a fi reuşit să realizez măcar atâta lucru în viaţă.

Care e povestea cu frigiderul?

Bătrânul Zil al bunică-mii a binevoit să-şi ia concediu fără plată fix pe căldurile astea. Aşa că a fost înlocuit, e drept fără pompă, din respect pentru deceniile în care a fost un fidel slujitor. Până să-i vină însă înlocuitorul de la magazin, au trecut vreo trei zile în care tot ce aveam mai de preţ a fost etalat pe masa din bucătărie şi a aşteptat aşa, la peste 30 de grade, venirea noului frigi-frigi. Aşa se explică drăguţele drosophile care nu mai contenesc acum să roiască înebunite prin toată casa, căutând strugurii şi nectarinele din care s-au tot înfruptat de două zile încoace. Ei, ghinion, drăguţelor. Am deschis toate geamurile şi tot nu ies, ale dracului, afară. Parcă ar şti :) Şi pentru că stau în casă în beznă şi scriu la laptop, normal că-şi găsesc de lucru prin faţa ecranului şi tot mă enervează pe mine.

Oare cât trăieşte o drosophilă? Ar fi trebuit să ştiu de la biologie, e adevărat.

2! Stai jos!

Deh, măcar ştiu că oaia are 8 cromozomi.

Şi că 0 dă la toată lumea şi AB4 primeşte de la toţi.

La curte, birjaar!

Săptămâna trecută, la ceas de seară, mi-a venit brusc inspiraţia că mirosul şi debandada din casă nu mai pot continua la nesfârşit, deci la un calcul simplu reieşea că o pisică mai puţin ar fi dat, cel puţin parţial, nişte rezultate mai bune la hectar. Mai puţină caca, mai puţin dezmăţ, mai puţine chelălăituri şi încăierări. Care încăierări rezultau inevitabil în împrăştierea bijuteriilor de care dispun prin toate colţurile dormitorului, rostogolirea lor - dar de cele mai multe ori a unor bucăţi din ele, sniff snifffff - până prin sufragerie, cu mari şanse să fie de găsit după săptămâni de căutări prin spatele maşinii de spălat din baie sau sub covorul de lângă uşă. Aşadar am zis "stop!". Afară! Afară cu pisicile din ţară! Şi mi-a căşunat pe Ochişor, cea de-a doua sosită, pe care de mult nu prea o mai suportam. Şi consideram eu că de vină pentru desele certuri cu Jimmy nu putea fi decât ea (sămânţă de scandal, femeile astea... offf... offff.....).

Am luat rucsacul în spinare, am vârât Ochişorul şi am tras fermoarul peste. Am încălecat pe-o şea (ha!) şi m-am îndreptat spre cartierul de case în care stă maică-mea.

Prin dreptul bisericii Bazilescu (asta e pentru cine a auzit de cartierul Bucureştii-Noi) am dat de un taximetrist care rula cam cu 5 km la oră şi era deosebit de preocupat să-şi mângâie şi să-şi drăgălăşească partenera de drum. Eu, cu bicicleta, m-am gândit că nu se cade să-l depăşesc, că oricum voiam să fac pe prima stradă la dreapta. Şi am aşteptat cuminte în spatele lui, e adevărat că şerpuiam ameninţător în încercarea de a ţine direcţia cât de cât stabilă la viteza aceea. Ajunsă la colţ de stradă văd că musiu dă şi el de volan dreapta pe strada mea. Hait! Na că n-am scăpat de dânsul! În tot acest timp nea taximetristu' nu s-a uitat deloc în retrovizoare (check: don't forget to buy a bell and a night light). Cum spuneam, mă dau în dreapta, hop! şi taximetristu' în dreapta. Aştept un picuţ să văz ce face, văd că nici gând să meargă mai repede, decid să-l depăşesc prin stânga şi să-mi văd de drum. Mă avânt spre mijlocul străzii şi când mi-era aplombul mai în floare domnu' decide că a mers prea mult şi că probabil e cazul să se odihnească niţel. Calcă frâna, iar eu mijesc ochii şi apuc doar să mă văd catapultată peste portbagajul lui şi făcută grămadă cu tot cu bicicletă la câţiva centimetri de roata lui din spate. Mă ridic înjurând de mama focului şi încep să împrăştii cu generozitate puli şi morţi şi cristoşi şi mame şi răniţi şi căcaţi şi nenorociţi, iar pe alocuri, unde mamele şi răniţii se repetau prea des, reluam partitura până la epuizare. Liantul era, binenţeles, verbul "a fute". Frumos verb, n-am ce zice. Numai că taximetristul ştia şi el acelaşi cântec, şi ne-am pomenit împroşcându-ne unul pe celălalt cu invective plictisitor de asemănătoare, diferea doar genul :) Mă întreabă de ce înjur. Îmi stăpânesc pornirea vikingică de a înşfăca bicicleta şi de a i-o plasa drept între ochi şi îi spun "de plăcere futu-te-n gură!" "Mă simt deosebit, de-aia înjur!" El ripostează şi insistă să ştie de ce nu mă uit pe unde merg şi de ce nu merg pe trotuar. Eu îl rog să meargă el pe trotuar cu Loganul lui şi să-mi spună dacă are pe unde să se suie şi să circule. Decidem amândoi totuşi că e mai practic să ne înjurăm decât să facem teoria regulilor de circulaţie aşa că îi doresc să trăiască senzaţia de a fi aruncat peste capota unei maşini. Domnu' se umflă şi dă să se repeadă spre mine, tras cu disperare de prietena lui care se străduie din răsputeri să-l ţie. Îl întreb dacă i-a trecut prin cap vreo secundă să mă întrebe dacă sângerez sau dacă mi-am spart capul, dar în timp ce perorez aceste intrebări retorice realizez că faptul că sunt pusă pe harţă şi gata de lupta finală nu-l va face pe domnul cu pricina decât să concluzioneze că sunt sănătoasă tun şi că probabil am o doagă lipsă. Drept pentru care şedinţa se termină cu încă o sesiune de morţi şi de căcaţi, cărora nu le mai pot pune stavilă, iar omul renunţă la orice război cu femeia nebună şi se suie la volan şi pleacă. Înjurând în continuare tot neamul taximetriştilor, al deţinătorilor de Dacii şi al naţiunii conlocuitoare de culoare m-am umplut de draci şi de ulei negru de la lanţul bicicletei în încercarea de a readuce bicicleta pe linia de plutire. În momentul acela am realizat că în sacul din spinare aveam o pisică, pe care căzusem şi probabil era storcită toată. Am luat sacul de jos şi am constatat că mişcă, deci am decis să-mi văd de drum. M-am pictat pe faţă şi pe braţe cu vaselină şi am pornit scârţâind spre maică-mea. Atunci am realizat că piciorul drept mă doare îngrozitor şi că probabil o să descopăr nişte vânătăi de toată frumuseţea a doua zi.

Am mai mers o vreme, am găsit o curte fără câini şi oarecum ferită, am dat drumul la bestia din sac şi am lăsat-o pe stâlpul unui gard. Nu a părut nici surprinsă nici supărată. Probabil comparativ cu experienţa din sac libertatea de pe gard era un vis împlinit. Am mângâiat-o a părere de rău şi am pupat-o pe cap şi în bot. S-a cuibărit cu coada sub fund şi a rămas acolo privindu-mă cu ochi curioşi. Nu a încercat să vină spre mine când m-am îndreptat spre bicicletă. A stat acolo şi m-a petrecut cu privirea. M-am dus la maică-mea plângând şi de furie şi de părere de rău şi m-am oprit direct în baie. M-am calmat încetul cu încetul şi când m-am întors acasă mai târziu nu am putut decât să mă simt vinovată pentru tot ceea ce se întâmplase, şi să simt cumva că accidentul fusese pedeapsa mea pentru ce făcusem.

Îmi pare rău Ochişor.

[later edit]

Sunt plină de vânătăi de la coapsă până la gleznă.

Dragă Mioriţă

Dragă Mioriţă,

M-am întors, după cum bine au scris ziarele de pretutindeni, în sfârşit, în ţară. Am revenit, cu alaiul ce mi se cuvenea, acasă.

La început îmi propusesem să scriu zilnic ce mi se întâmpla notabil în mica mea incursiune în ţara broscoilor. Dar pentru că timpul de scris pe blog se limita la o amărâtă de jumătate de oră, şi aia în fugă, la sfârşitul zilei, nu am avut chef să mai povestesc nimic. Acum că au trecut cele trei săptămâni, I don't quite see the point any more.

Aşa că o să o iau pe sărite, şi o să povestesc ce-mi aduc aminte.

Un episod ar fi cel cu cartela.

Mi-am propus să-mi iau o cartelă pre-pay ca să am de pe ce vorbi în voie. Trec peste faptul că individul de la magazinul GSM mi-a oferit amabil o cartelă la "doar 20 de euro" pe care mi-a vândut-o apoi la 30 de euro, pentru că încurcase oferta şi apucase să-mi completeze fişa. Trec şi peste faptul că pentru a o procura nu mă puteam adresa decât unei reprezentanţe GSM şi altundeva nu. Am să încerc să uit şi faptul că procedura a durat nici mai mult nici mai puţin decât o jumătate de oră, timp în care am fost fotografiată din toate unghiurile şi mi s-au pus întrebări din cele mai ciudate, şi astea pentru o amărâtă de cartelă pre-pay. După o luptă crâncenă cu mine însămi să nu izbucnesc în ţipete, am reuşit să trec cu bine proba "cumpără-o-cartelă-pre-pay-în-Franţa-şi-să-vezi-ce-o-să-te-distrezi" şi mi-am văzut liniştită de convorbirile mele naţionale.

Primul hop, şi care s-a dovedit a fi şi insurmontabil, a fost acela că nu-mi puteam dezactiva căsuţa vocală. Evident că orice firmă de telefonie mobilă procedează în acelaşi mod cretin, vânzându-ţi la pachet cu cartela ocazia ca toţi amicii care te sună să înjure copios robotul telefonic. Am încercat să sun la relaţii cu clienţii, după ce m-am convins că telefonul (care era al meu, mind you) nu avea nici un fel de deviere de apel activă. Deşi ţineam în mână o cutie plină cu fel de fel de pliante şi cărţulici frumos colorate care conţineau informaţii despre compania de telefonie mobilă, nu m-am putut folosi decât de numărul de relaţii cu clienţii. Ca orice consumator păţit, am întors pliantele pe toate feţele în căutarea unei informaţii privitoare la costul apelului. Nu scria nimic. Am sunat deci la relaţiile cu clienţii. Şi a-nceput. Cu oferte, cu reduceri, cu hau, cu bau, nimic de mesageria mea. Cu greu am ajuns să aflu şi ce tastă să apăs pentru configurarea mesageriei vocale. Din momentul ăla a început dansul. Ba apasă 1, ba 2, ba revino la meniu că nu pricepusem, iar 1, iar 2, aha, deci era corect, revino 1, bagă 3 în loc de 2, taca-taca, mesageria mea vocală pe nicăieri. Cum să configurezi, cum să asculţi, dar nimic despre cum să dezactivezi. După un circ care a durat câteva minute bune, am decis că trebuie să mă contectez cu cineva să mă lămurească. Şi am mai vâslit un pic prin noianul de informaţii, ajunsesem să compun ceva de genul 13212*12*13*211322*90 pe ecranul telefonului şi mă plictisisem, dar am ajuns în sfârşit să aud din gura doamnei robot că mă va conecta cu maaare plăcere la un operator, şi că mă avertizează că se taxează cu costul unui apel local. Hait! Adica cum vine asta? Furioasă, am renunţat şi la robot şi la mesaje şi la doamnă şi la telefon şi l-am aruncat dracului cât colo. Şi cu mesageria am şi rămas până am plecat de acolo.

Al doilea hop. Costul apelului. B. m-a informat cu bucurie în glas că pe mine mă costa la fel un apel local de pe cartelă cât de pe abonamentul meu românesc în ţară. Cu roaming. În jur de 50 de cenţi. Am ridicat din umeri. Ce să le fac? Nu eu stabilesc tarifele. Dă-i dracului.

Apoi, o chestie haioasă. La nici o zi după ce mi-am luat cartela, am început să mă bucur din plin de serviciile oferite de cartela pre-pay. Primesc un mesaj. Mă uit: "Sunt Cynthia, şi sunt umedă şi fierbinte, sună la ..." M-am frecat la ochi nevenindu-mi să cred. Mda... M-am simţit iubită :)

Data viitoare daca mi se mai întâmplă, vreau să fie un nume de bărbat. Nu ştiu de ce, dar Cynthia nu părea prea masculin :) Asta e discriminare. De ce să fie mesajele astea doar pentru bărbaţi? :)) Să primescc un "...ah, oh... sunt Ciryl şi mi-e foame... nu vrei să mâncăm o pizza împreună?" hihi :))

A bientot...