Tu, ţie, îţi, ţi, pe tine te

Când eram în generală am făcut trei ani de germană. Limbă pe care ulterior am abandonat-o (şi rău am făcut), pentru că până la urmă cred că m-aş fi descurcat onorabil. Mă descurc dracului cu franceza, deci mai rău nu se poate :) Mă rog. Şi nemţii ăştia erau ei mai cu moţ: ba să punem predicatul la sfărşitul propoziţiei ca Yoda, ba să compunem cuvinte interminabile şi imposibil de pronunţat chiar şi de un logoped, ba să scriem cu majusculă fiecare substantiv. Şi cu toate astea mi-a plăcut. Şi atât de tare m-a amuzat când profesoara de germană, o doamnă tare tare drăguţă şi capabilă, ne-a pus să învăţăm poezia „Lorelei” de Heinrich Heine, şi atât de tare mi-a plăcut ea (poezia) că am pus burta pe manualul de germană şi am buchisit-o până când o visam şi noaptea. Drept dovadă o ştiu şi azi. Cu singura diferenţă că nu mai ştiu dacă e „der”, „die” sau „das”. În negura timpului, particulele mai puţin importante din text au luat forma cea mai simplă, deci probabil şi cea mai incorectă. Deci este foarte posibil ca pentru un vorbitor de limbă germană care m-ar asculta recitând poezia Lorelei să se pieptene cu o piaptănă, sau părul ei să fie aurită, sau mai ştiu eu ce drăcovenie.

Oricum, nu despre asta voiam să scriu, ci despre faptul că, oricât de obositor ar fi fost să te obişnuieşti să scrii fiecare substantiv comun cu majusculă, era totuşi un efort justificat, fie şi din respect pentru bătrâneţea şi longevitatea limbii germane. Nu mi-aş fi pus întrebări cum de s-a ajuns să se scrie cu majusculă, pentru că mă gândeam eu că pe undeva o fi vreun motiv. Şi aşa ajungi să scrii în germană atât Şampon cât şi Periuţă cu majuscule, de parcă ar fi poreclele cuiva :) Şi e fun :) Kartofeln und Salaat sună bine. Parcă ar fi doi prieteni.

Mai târziu, mi-a căzut în mână o cărţulică de rugăciuni. Şi am văzut eu pe acolo că atât numele cât şi pronumele lui (pardon mă scuzaţi – Lui) se scriu cu majusculă. Buuuun. Deci tot un fel de neamţ şi ăsta. Care pe undeva n-ar fi aşa de rău. Că trebuie să fi fost omu’ sămânţă de arian de a făcut totul în doar 6 zile. Dar ceva-ceva parcă nu se potriveşte. Mi se pare puţin cam peste mână să pui cu majusculă toate cuvintele care s-ar putea să se refere la el doar ca să-i demonstrezi grandoarea. Iar cel mai amuzant mi se pare că, deşi în majoritatea limbilor indo-europene există noţiunea de pronume de politeţe, iar limba română nu face excepţie, alegem să ne adresăm ... cu pronumele personal în forma lui de singular. Tu, ţie, mărire ţie, duhul tău, bla bla bla. Aoleu! Păi eu tatălui meu îi spuneam „dumneata”! Şi încă i-aş spune dacă ar fi printre noi. Iar dacă nu ar fi fost englezii mai şmecheri să simplifice pronumele personal la persoana a doua, şi mamei tot cu „dumneata” m-aş fi adresat. Iar pe el îl tutuiesc! Păi cum vine asta? Şi mai mult decât atât: papa şi alţi prelaţi sunt „luminăţia ta”, „preasfinţia ta”, iar el e „tu” simplu. Până şi ambasadorii cred că sunt undeva mai sus în ierarhia pupatului în cur. „Domnia sa” oricum e mai „hard-core” decât „tu” simplu. Măcar „matale” am fi putut să-i spunem... că o avea şi el o vârstă...

Aşa, şi ca să trag o concluzie: e greu tare să te controlezi atât de tare să formulezi un text religios şi să nu-ţi scape pe ici pe colo un „tu” sau un „-l” fără majusculă. Iar pentru ochii unui profan ca mine, cititul unui text religios este în primul rând un amuzament, şi conţinutul textului se diluează în încercările mele de a mă concentra să nu consider fiecare majusculă o greşeală de tipar. E ca atunci când cineva se concentrează să-ţi comunice ceva important şi serios, iar tu te străduieşti doar să nu te umfle rîsul pentru că omului îi atârnă vreun muc din nas sau are pătrunjel între dinţi. Dacă la limba germană m-am obişnuit cu timpul în virtutea frecvenţei cu care o foloseam, la textele religioase... Tu oricum înţelegi întotdeauna ce vrem să-ţi spunem, indiferent de formă :)