22 septembrie 2006

Loteria bătrâneţii

Nici un loc nu e mai potrivit pentru a-ţi lăsa mintea să zburde decât unul public. Ai ocazia să priveşti toate culorile de oameni, să asculţi toate variantele de rîsete, să guşti frânturi de conversaţie, să le aduni în cap şi să le împrăştii apoi în sertărele cu gânduri. Ca un pachet de cărţi măiestrit mânuit de un dealer de casino, fiecare gânduleţ apare pentru o secundă, se împreunează cu încă câteva, dispare la fundul pachetului, reapare apoi şi se intersectează cu dama de pică şi trei-ul de treflă. Pfffffluffff! Prrrrrrrrrrrammmm!! Pfffluffff! Hop! La suprafaţă apare o idee năstruşnică, jokerul zâmbeşte ştrengăreşte. Pac! Tai pachetul, apare un şeptar! Mmmm, o fi cu noroc gândul ăsta?...
Gândurile mele răzleţe mă apucă în trafic, în restaurante, pe bancă în parc, în orice loc în care am răgaz să răsuflu şi să mă aşez la umbră, într-un colţ cu perspectivă :) Mă întreabă cineva: "la ce te uiţi? La ce te gândeşti?" Zâmbesc simplu şi larg, şi răspunsul e unul singur: "la nimic!" Mirarea e doar de o parte. Eu în sinea mea sunt fericită cu gândurile mele, pe unele le las să iasă la suprafaţă în zâmbete largi, uneori cu rânjit de dinţi, pe altele le ascund cu o încruntare de sprânceană. Să nu mai fac? Ba am să fac în continuare, mă ajută, mă calmează, mă linişteşte, mă bucură, mă întristează, mă vindecă, vă trezeşte la realitate, mă montează să fac ceva a doua zi, mă ajută să iau decizii, uneori mă face să realizez lucruri pe care altfel nu le-aş fi decantat. Este incredibil cât de puţin îţi trebuie să ajungi la o rezoluţie cu tine însuţi dacă îţi acorzi timpul necesar. Unii obţin rezultate meditând singuri, privind natura. Eu le obţin privind oameni. Cu cât sunt pachete mai compacte şi mai eterogene, cu atât mai bine.
Mă întreb dacă puştiul frezat cu gel din faţa mea îşi respectă părinţii, dacă are o prietenă, ce hobby-uri are, cine îi influenţează gusturile vestimentare, dacă a fost vreodată la un azil de bătrâni, dacă ştie ce e un distonocalm, când a fost în piaţă ultima dată să o ajute pe mama lui să care ceapa pentru zacuscă, dacă stă la curte, câţi oameni or mai sta la curte în Bucureşti, câte case cu curte vechi sunt prost întreţinute, şi atât de multe în Bucureştiul vechi, ce păcat că centrul vechi şi istoric e locuit doar de ţigani, îmi aduc aminte cât de mult îi detest şi cât de silă mi-e de ei, îl văd cu ochii minţii pe vecinul ţigan cu pălărie de căldărar şi mustaţă neagră, pe familia din colţul străzii şi pe copiii pocăiţi care se înmulţeau an de an, mă gândesc că e bine că au asfaltat ăştia de la Primărie strada în sfârşit, dar ce porcărie că au început imediat după aia să o spargă, maşina mea are o bătaie la direcţie, să nu uit să o programez la vizită, poate şi o revizie, ah, ce păcat că mi-am pierdut telefonul şi odată cu el toată agenda şi toate datele din el, ce bine este să nu-ţi ţii toate datele intr-un singur loc, ce rău este să fii uituc, ce-ar trebui să fac ca să nu-mi mai pierd telefoanele....
Toate ideile se pierd într-o privire fixă şi clipiri molcome din ochi. Dacă ridic capul, pierd şirul gândurilor, şi mă concentrez din nou pe o nouă sursă de idei. Mă uit la masa din stânga mea, mă aflu într-un restaurant. Doi tipi şi două tipe. Rîd, fumează, discută. Mă uit la toate celelalte mese, pe rând. Toţi fac acelaşi lucru. Unii rîd mai zgomotos, alţii mai ascuns, unii povestesc înfocaţi, alţii ascultă, la o masă mai încolo doi mănâncă cu poftă, chelneriţele se plimbă agitate printre mese, eu adulmec absentă palma care-mi ţine faţa şi-mi presez obrazul în mirosul cald de piele cu iz de tutun. Îi sărut mână absentă şi zâmbesc din ochi.
Ochii îmi fug la una din tipele de la o masă aflată în faţa mea. Are nişte braţe zvelte, un tricou care lasă să se vadă pielea până aproape de umeri. Mă gândesc dacă va suferi în următorii zece ani de vreo boală care să o cocoşeze şi să o facă să privească înapoi la seara asta cu nostalgie. Câţi din cei care sunt în jurul meu vor mai fi în viaţa peste 50 de ani? Câţi din oamenii trecuţi de prima vârstă nu rostesc invariabil, cel puţin o dată în viaţă, arhicunoscutul "ce tânăr eram... mă durea în cur de toate..." Există oare oameni în vârstă pe care să nu-i doară nimic, care să nu fie bolnavi? Dar există atâţia tineri care sunt bolnavi deşi nu le-a venit vremea să se gândească la pastile... Sau copii care ştiu în ce doze se ia insulina...
Scanez rapid încăperea cu privirea, îmi îndrept spatele şi îmi aduc aminte de durerile de coloană care mă macină de câteva săptămâni, îmi fac din nou o notă să mă duc la un control, apoi oamenii din jurul meu se transformă în punctuleţe pe o tablă de şah. Imaginea din faţa o chilor face o piruetă virtuală în cap, ca un cadru prelucrat într-un montaj de film, şi devine o foaie metrică pe care fiecare omuleţ este un punct colorat. Sau un punctuleţ pe o tablă. Sau un indicator pe un grafic. Sau o bilă într-un bol de extragere loto. 6 din 49. Loteria vizelor. Loteria bătrâneţii. Oameni care aşteaptă, în derularea existenţei lor, momentul în care jokerul extrage pentru ei carieră, familie, bani, sănătate, decese, copii, vacanţe, case, nepoţi, maşini, demisii, bucurii... Loteria bătrâneţii. Ne aşteptăm toţi cuminţi rândul la bătrâneţe, ca oamenii la coadă la cantină. Întinzi castronul, şi vezi ce-ţi pică.
Scanezi viitorul la 27 de ani şi te întrebi ce boli te pasc. Te întorci în timp la 72 de ani şi-ţi aduci aminte cu plăcere de vremurile în care nu te durea nimic şi te întrebai inocent ce boli te vor paşte.
"Ce tânăr eram... mă durea în cur de toate..."

3 comentarii:

puck spunea...

ce bine ai scris!

mihai spunea...

Buna, am gasit adresa ta cautand ceva despre statul la cozi. Fiind angajat ca functionar ma intereseaza subiectul. Ce zici, ai putea sa contribui cu ceva?

Claude spunea...

Damn it Sid! Acu m-ai intristat...