26 septembrie 2006

Despre pasiuni, obsesii, ticuri...

Când eram mică părinţii mei făcuseră rost de un mic puzzle reprezentând o bărcuţă pe mare, foarte simplu, cu vreo 50 de piese, cred. Ştiu că l-am făcut şi refăcut de nenumărate ori, şi că mă încerca un sentiment de mare satisfacţie când îl vedeam prinzând formă, şi ştiam că era făcut de mâna mea...
Nu-l mai am. Însă îl voi vedea cu ochii minţii toată viaţa.
Acum am în fiecare cameră câte două trei cutii cu puzzle-uri, care mai de care mai sofisticate. Am două globuri-puzzle, pe care le-am făcut astă iarnă. Lucrez la două puzzle-uri bidimensionale concomitent. Mă atrag cele cu peisaje marine, porturi, catarge, vegetaţie multă şi variată, detalii dificile şi muncă multă. Îmi plac pentru momentele de nervi şi concentrare maximă pe care mi le oferă, şi pentru genul de solicitare pe care o provoacă creierului: asocierea de culori, atenţia distributivă, ţinerea de minte, răbdarea.
Fratele meu ţine pe pervaz, pe dulap, pe comodă, pe televizor, lego-uri asamblate de mâna lui. Petrece după amieze de bine meritat repaos demontând şi remontând motoare şi maşinării complexe, şi scoate la iveală dintr-o maşină de pompieri un ciudat hibrid lego, ceva între maşină de formula 1 şi platformă petrolieră... iar apoi se laudă tuturor ce greu a fost dar ce meseriaş e el şi ce bestie a creat :)
Suntem, deci, doi demenţi.
Pe amândoi ne-a apucat la maturitate, după ce drumurile ni s-au despărţit. Fiecare la casa lui, suferim de acelaşi boli şi ne tratăm în feluri similare.
Mă bucur că pot spune cuiva că am un motiv (altul decât somnul şi frigiderul) de a ajunge acasă. Mă bucur că nu simt pereţii casei căzând peste mine de plictiseală sau singurătate. Mă bucur când văd maldărul îngrozitor de piese care aşteaptă să fie desluşite. Mă trezesc duminica la 8 şi mă reped în sufragerie în pijama şi trebăluiesc la puzzle până mă doare spatele. Şi nu simt că ziua a fost pierdută.
Spuneţi-mi, domnule doctor, mai am mult de trăit? :)
A, şi să nu uit, şi lui Ali îi plac puzzle-urile mele :) Nu doarme decât în cutia cu piese sau peste masa de puzzle. Dacă nu-i acord atenţie, vine şi se aşează fix peste bucata de puzzle la care lucrez. Clipeşte molcom din ochi, aşează fundul pe tablă, aduce cu o mişcare pufoasă coada de la spate spre faţă, îi arcuieşte vârful spre steluţa de pe piept, împreunează lăbuţele din faţă şi mă priveşte drept în ochi, iar la privirea mea gata de răfuială răspunde cu un mieunat dulce şi inocent: "cine? eu? ce-am făcut?" :)

5 comentarii:

licuriciu spunea...

nu imi plac cainii si pisicile,insa de ali chiar imi place.e frumoasa.

Anonim spunea...

cum se impaca mitza cu piesele de puzzle? nu le imprastie?
ca vreau si eu una, desi am zeci de cutii :o
de fapt dilema mea e cu cine as lasa-o cand calatoresc... :-S

sneakysid spunea...

Pai... le imprastie, si daca nu sunt atenta, le cara pe sub canapea, pe dupa mobila, si nu le mai gasesc. Insa am invatat o smecherie. Ii place la nebunie cutia de carton, o ataca chiar si cand e goala, deci daca lasi piesele de puzzle in cutie, se joaca cu ele, le invarte, le suceset, dar raman in cutie :)

v spunea...

aoleu, ce mutra are, nene! si face pe pisica in toata firea, uite-o cum sta, aranjata, cu coada peste labe, figura!
si ce jabou...

sneakysid spunea...

Pai.... doamna, nu?
Daca tot face pe nebuna, o face cu stil... :)