Ochişor

Lui Ali i se pregătea ceva de mult. De multă vreme nu mai avusese ea un competitor pe măsură. O altă pisi pisi. Şi iată că a apărut Ochişor.

După cum se poate vedea în imaginea alăturată, Ochişor este o bestie bicoloră, cu o personalitate cel puţin la fel de controversată ca a lui Ali, şi un trecut tumultuos. Manifestă aceleaşi trăsături de caracter şi aceleaşi obiceiuri proaste, care sunt, fără îndoială, semănate genetic, pentru că educaţia de pension pe care ne-am străduit să i-o dăm de când stă la noi nu poate fi considerată a fi de vină. Pentru ce? Pentru faptul că muşcă, zgârie, sare, se luptă, scuipă şi muşcă din nou, fără a fi atacată, fără nici o urmă de ostilitate. Coatele, antebraţele şi degetele i se par de o frăgezime nemaiîntâlnită, drept pentru care se înfruptă din ele cu mare pasiune. Stă pe spate, cu lăbuţele în sus, urechile date pe spate, şi din picioarele de dinapoi împinge cu sete obiectul torturii, lasă colţii să se înfigă în carne şi parcă aşteaptă să se scurgă veninul, dar se vede treaba că nu prea-i iese. Nu e prea târziu cred să avem o discuţie cu ea despre părinţii ei. Nu, Ochişor, părinţii tăi nu erau veninoşi... :)

Pentru eternitate, o mică poză cu Ochişor.

Restul, mai târziu. Acum duşmanul de moarte mă pândeşte şi vrea să-mi ia laptopul.

Am fugit.

Cu bicicleta prin Bucureşti

Aşadar. Am luat-o la roată cu bicicleta prin oraş, şi am început printr-o sesiune de testare aseară târziu, gândind că ar fi bine să fac traseul spre serviciu pe răcoare şi linişte, să mă cronometrez, şi să văd pe unde ar fi mai bine să o apuc. Drumul la dus a fost ok, am testat şi piatră cubică şi asfalt, bicicleta se ţine foarte frumos pe dâmburi şi hopuri, nu se simte. Am văzut şi cât de bine sunt gândite trecerile de pe trotuare pe carosabil de la un cartier la altul, şi m-am bucurat chiar foarte tare că pe la mine pe aproape trotuarele sunt largi, trecerile line, şi e mai mare plăcerea să pedalezi în largul tău. Am luat-o pe la piaţa Presei, pe la Arcul de Triumf, am ajuns pe la Piaţa Dorobanţi şi apoi am făcut cale-ntoarsă. La întors nu mi-a mai ieşit totul atât de bine :), m-am înfipt într-un jeep parcat regulamentar, şi după ce mi-am cules stelele verzi şi minţile împrăştiate, am continuat vitejeşte, strângând din dinţi la usturimea din cot. Şi cum cu două nu te plouă, la Televiziune am comis-o a doua oară, dar grav, în încercarea de a trece de pe carosabil pe trotuar, şi am luat o trântă pe asfat, de pe urma căreia mă refac şi acum. Adicătelea în dreptul unui restaurant era o deschidere din trotuar spre carosabil, suficient de largă încât să încapă şi o maşină prin ea, drept pentru care restaurantul a considerat util să blocheze trecerea cu un lanţ maaaaare maaaaare, ca să nu mai urce maşinile pe acolo. Hait! Şi m-am nemerit eu pe-acolo, cu avânt, şi pe bezna din zonă am luat lanţul în plin. Clangg! Zdrangg! Un paznic nedumerit a admirat un picuţ peisajul, din restaurant nişte feţe palide au ridicat capul să vază de unde vine zdrăngăneala, eu m-am cules înjurând şi frecându-mi piciorul, am îndreptat ghidonul care arăta suspect de şui, şi m-am înturnat spre casă.

Per total, experienţa a fost foarte foarte bună.

Am făcut un duş bun (mult mai bun după un picuţ de efort) şi am adormit buştean, după ce m-am oblojit cu cârpe ude şi gheaţă pe piciorul rănit.

Astăzi am luat traseul pe lumină. Ei bine, nu mai era aşa de bine ca ieri seară. Ce nu era ieri seară da' era din belşug azi dimineaţă?

1. Trafic. Mult trafic. Claxoane, maşini parcate, trotuare înţesate cu maşini parcate, pietoni (deh, trebuie să circule şi ei pe undeva). Pe unde mai rămâne unui sărman biciclist să o ia? Păi pe carosabil. Unde maşinile una două vâjâie pe lângă tine şi din 10 se găseşte una care să urle "huooooooooo......!" sau "vezi pe unde meeeergi.....!" La un moment dat am luat-o pe un trotuar drăguţ, care mi s-a frânt în faţă, şi am decis să ies pe carosabil. Numai că strada era cu sens unic. Dar am continuat. Şi nu am avut nici o problemă cu autobuzele care veneau spre mine, loc era suficient. M-am împotmolit însă în dreptul unei pietonese care încerca să se introducă într-un autoturism parcat. Doamna în chestiune a avut prezenţă de spirit şi a anticipat în ultima clipă impactul nefericit între mine şi portiera ei, drept pentru care s-a ferit, ţopăind pe nişte tocuri cui roşii şi trăgându-şi geanta la fel de roşie din dreptul iureşului (la fel de roşu :D - da, bicicleta e roşie :D hihi...), nu fără a exclama: "Măi" Ia uite-o măăăii!! Pe contrasens!!!!" Restul probabil e istorie, că nu am mai prins continuarea.

2. Ţopârlani. Cel puţin trei la număr. Unul care stătea în staţia de autobuz m-a tras de geantă în timp ce stăteam şi eu la semafor. Altul s-a făcut că se dă către mine să mă sperie, de pe trotuar, când din spatele meu tocmai se scurgeau rîuri rîuri de maşini scăpate pe culoarea verde. La numărul trei s-au clasat muncitorii de pe o clădire în construcţie care au exclamat ceva despre mâncare, bicicletă, fată şi nişte dorinţe trupeşti incerte.

3. Priviri mirate. Majoritatea pietonilor m-au privit cam şui, de fiecare dată când urcam pe trotuare să mă deplasez. Unii cu curiozitate, alţii cu respect. Nu ştiu ce le trece prin cap, dar pot să-mi închipui. Până mai ieri şi eu făceam parte dintr-una din cele două categorii.

Ideea e că Bucureştiul are loc doar pentru două tipuri de călători: pietonii şi automobiliştii. Pe carosabil nu e loc din cauza autoturismelor, până la urmă e locul lor de desfăşurare. Pe trotuar nici atât, pentru că acolo se întâlnesc şi pietonii (care nu au reflexe de ferit sau stat pe o singură parte, aşa că pe ei îi urneşti foarte greu, mai ales dacă merg în lanţ de-a latul trotuarului) şi maşinile parcate, care mai de care mai aproape de ziduri sau de garduri. Mai treci cu bicicleta dacă mai ai pe unde. Dacă ieşi în stradă, ţi-o iei în freză de la vreo maşină. Nu mai vorbesc de autobuze sau troleibuze. Dacă te-ai nimerit în spatele vreunui troleibuz, o să ai o relaţie de "depăşeşte-l că stă în staţie" / "prinde-l din urmă că te-a depăşit" continuă, atâta timp cât traseul e comun. Dacă stai pe trotuar, te loveşti de pomi, pietoni, maşini parcate, şi iei nişte borduri în plin, acolo unde între trotuar şi carosabil nu e făcută pantă. Offf. Greu. Nici unui scuterist sau motociclist nu-i e uşor, aşa că nu mă mir. Avantajele sunt că poţi să te hlizeşti la coloanele de maşini care abia se târăsc de la un stop la altul, în timp ce tu pedalezi de numa-numa şi îi laşi în urmă muuuuuuult muuuuuult :) Poţi să treci pe trecerea de pietoni, s-o iei prin parcări, pe trotuare, prin parcuri etc. Din punctul ăsta de vedere nu ai restricţii.

Mi-am luat şi un antifurt, dar deocamdată mă limitez la a mă parca cu bicicleta în spaţii închise, de unde să nu-mi fie frică că o să mi-o ia cineva.

Aştept de la Bobby MP3 player-ul meu, că m-am plictisit să nu aud decât "vrrrrâânnnnnncccc.... vrrrrrrââââânnncccccc...." de la spiţe, şi vreau neapărat să-mi cumpăr un claxon. Pentru pietoni. Nu prea merge să zici "pardon" sau "pârtie". Sună aiurea :)

Într-o însemnare viitoare, poze cu bestia.

Pe curând.

Back to the subway

Prietenul meu metroul loveşte din nou.

Fraţi bucureşteni, am început din nou să frecventez dedesubturile capitalei, de parcă experienţa din ianuarie nu mi-ar fi fost suficientă. Şi care orice om care face lucrurile cu cap, de data asta intenţionez să-l frecventez timp de trei luni, nu una, că doar aşa e mai frumos. Mă întreb oare ce urmează? Un an? Forever? Doamne fereşte!

Astăzi am stat din nou la coadă la urcat scările. Şi la Victoriei, şi la Universitate. Am stat în picioare într-un metrou înţesat de oameni care sufereau de aceleaşi probleme ca şi mine: de ce să te apuci şi cum să-ţi ţii echilibrul. Geanta de laptop mi-a fost din nou duşman de moarte, pentru că am reuşit cu ea să agăţ diverse chestii în drum şi la momentul ieşirii din vagon mi-a cam îngreunat mişcările. Îmi luasem o carte cu mine să citesc pe drum. Ha! Ce glumă bună...

Dacă am noroc şi timp şi-mi ajung banii, diseară mă duc să-mi cumpăr o bicicletă. Îl dau dracului de metrou şi de transport în comun, şi intenţionez să nu dau un sfanţ la taxiuri.

Pe mâine! Cliiing cliiiiggg

Şi despre vot

Întrebarea mi-a fost pusă de câteva ori în ultimele două săptămâni, cu variaţiuni pe aceeaşi temă: "cum votezi?" Răspunsul meu a fost cel pe care-l consider firesc: "îmi pare rău, nu comentez", şi care a smuls de la toţi aceeaşi reacţie: de stupoare.

Nu înţeleg de când este discreţia o stare de anormalitate. De unde şi până unde avem dreptul să chestionăm alegerea celui de lângă noi şi să-l forţăm să se exprime? Chiar atât de perverşi am devenit încât nici măcar dreptul la a-ţi ţine pliscul îl negăm celor din jur? Avem chiar atâta nevoie să ştim ce e vecinul? Şi cu cine votează? Adică nu am reuşit să trecem peste momentele '90 când ori erai fesenist ori erai ţărănist? Sau, dacă tot ne referim la aceeaşi perioadă, depeşăr, rocker sau rapper? Ce e cu vehemenţa asta în exprimarea opiniilor politice? De când suntem obligaţi să avem o părere? Şi dacă da, de când suntem obligaţi să o raportăm? Vă rog frumos să mă iertaţi, stimaţi concetăţeni, dacă eu consider că opţiunea mea politică, ca şi venitul meu lunar şi frecvenţa relaţiilor sexuale, mă priveşte personal, şi nu sunt obligată să o anunţ cu voce tare. Dacă eram obligată, nu mai era votul secret, sau...?

De când a-ţi ţine gura echivalează cu "aaaa, deci votezi NU! Gata, m-am prins!"?? Sau cu "cum adică nu spui? Ce? Ţi-e ruşine?"

Am să răspund. Mi-e ruşine de privirea tuturor celor care ar putea să mă vadă cu alţi ochi doar prin prisma alegerii politice. Pentru că dacă pui o astfel de întrebare, vrei să te lămureşti dacă omul ăla e alb sau negru. Pentru că tu eşti alb. Şi vrei să vezi dacă ăla e negru. Sau invers. Pentru că zilele astea cu toţii ne împărţim în două tabere. Cei albi şi cei negri. Şi uităm din păcate că aceste două tabere sunt fictive. Pentru că atât cei care votează DA cât şi cei care votează NU fac tot acelaşi lucru! Îşi exercită puterea suverană prin exprimarea opiniei lor politice libere! Iar faptul că votează NU sau DA nu îi diferenţiază cu nimic unul de celălalt. Totul e o chestiune de percepţie. Dar toţi cei care votează o fac pentru că au convingerea că votul lor va aduce un viitor mai bun, şi cu asta basta. Din păcate alegerea politică pare să fie mai importantă decât gestul în sine. Cum ar fi să critici două rude care duc flori la patul unui bolnav şi să-i categoriseşti în funcţie de floare. "Aaaa, ce bou e ăla, i-a dus garoafe.... hă hăă". Sau: "Eee, frumoase frezii, îţi dai seama cât or fi costat?". Prostii. Bolnavul tot e fericit că i s-au adus flori. Sunt de acord, nu i-ai adus flori, eşti cam nesimţit, şi asta te expune unei critici mai justificate. Aşa şi la vot. Sunt împotriva abţinerii de la vot, pentru că orice abţinere este de fapt un refuz de a participa, şi nu este o sancţiune a unuia sau altuia din partide, ci un act stupid de ignorare a realităţii şi de evitare a responsabilităţii.

Ne preocupă prea mult ce au ceilalţi în curte. Şi suntem ipocriţi. Deşi 364 de zile pe an nu facem mare lucru pentru ţară, brusc în ziua referendumului suntem patrioţi sau hoţi. Suntem buni sau răi. Fals. Suntem la fel de buni sau la fel de răi tot timpul. Aşa eram şi în ianuarie. De ce nu m-a întrebat nimeni în ianuarie ce gândesc despre Băsescu? De ce m-ar întreba acum? Pentru că e la modă? Pentru că dai senzaţia de spirit civic dacă te înflăcărezi şi-ţi trâmbiţezi opinia în gura mare? Ne doare în cur de consecinţele actelor noastre, pentru că nu reuşim nici măcar în proporţie de 1% să înţelegem ce înseamnă implicarea socială (nu vorbesc de cea politică), iar când vine ziua de vot, suntem brusc democraţi, liberali, pesedişti sau conservatori. Şi ne permitem să-i judecăm pe ceilalţi în funcţie de ce au votat.

Eu nu judec pe nimeni şi nu vreau să ştiu ce a votat fiecare. Aşa cum nu mă interesează consistenţa scaunului de dimineaţă al vecinei de la 4, nu mă interesează nici ce a votat. Mă interesează rezultatul. Mă interesează doar să nu pută pe coloană până la mine la parter.

Şi nu, nu apreciez mesajele bulk pe messenger sau mailurile cu tema "votează DA până nu e prea târziu" etc. Pentru că nici unul din cei care le trimit nu o face din convingerea că el ştie mai multe despre subiect, ci din spirit de turmă.

Ce-am vrut să spun cu toată povestea asta? Nimic. Lăsaţi-mă în pace doar. În fond, lumea va fi la fel şi mâine după referendum, indiferent că ştiţi sau nu cu cine am votat eu. Poate chiar mai bună.

Răpire

E clar. Am nevoie de o maşină mai mare. Adică dacă ar fi să fiu răpită şi transportată în portbagajul propriei maşini, ar exista câteva mici probleme de "acomodare". Şi hai, trecând peste asta, că doar eu aş fi răpită, nu ar conta cât sunt eu de confortabil instalată, dar răpitorii??? Să se vază chiar aşa corpul delict de la o poştă?? Nu merge.

Apel disperat către toţi oamenii cu inimă. Ajutaţi un biet sărman să-şi ia 4x4....

Corbu

Plaja de la Corbu. Pentru cine nu ştie, este la nord de Constanţa, la o jumătate de oră de mers cu maşina. Nu recomand nimănui să meargă acolo, nici măcar în vizită. Este un loc rău. De la intrare te întâmpină un panou care te anunţă că este proprietatea unui minister, nu spui care. Scrisul galben pe fond roşu şi semnuleţul de cap de mort extrem de expresiv sunt tot atâtea semne că e de rău dacă zăboveşti mai mult decât e cazul colo. Dacă ai venit cu chef de mici, bere şi muzică, ai greşit drumul. Ce cauţi e fix în direcţia opusă. Spre Costineşti. Aici când ajungi nu ai voie să asculţi muzică făcută de mâna omului. Poţi eventual să stai să priveşti diverşi ţopârlani care şi-o aduc cu ei pe a lor, fie că e pe CD-uri, fie că e la postul de radio Fantastik FM. Cu ocazia asta poţi să te întrebi într-o doară cu ce ai greşit de te urmăresc până şi aici pe ploaja de la Corbu tocmai de la buticul din colţul blocului tău din Berceni, sau poţi să nu te mai întrebi nimic. Poţi să te minunezi de veselia unui câine care aleargă păsărele şi diverşi alţi patrupezi prin nisip şi apă, şi să faci abstracţie de cei şase zgârie-brânză în bermude şi tricouri suflecate care vorbesc tare şi rîd de parcă plaja ar fi toată a lor. Care plajă se întinde toată toată, fără să o poţi cuprinde cu privirea de la un cap la altul.

Şi care e presărată toată cu scoicişoare de toate culorile şi formele, într-un morman dezordonat de sidefiu şi alb orbitor, ca o dâră de sare presărată de-a lungul plajei.

Drumul până la plajă trece prin nişte lanuri care par să nu se mai termine, de rapiţă şi grâu. Mai mare frumuseţea. Nu ai senzaţia că eşti într-un loc special până nu ajungi fix aproape de plajă. Abia atunci peisajul monoton de câmpie lasă loc unei privelişti absolut senzaţionale, pe care o poţi admira de pe vârful unui mic deal care e foarte aproape de ţărm. Dacă timp şi inspiraţia să ai aparatul foto la tine să prinzi în poză o pasăre extrem de frumoasă care bântuie pe acolo şi care e foarte colorată, te poţi considera norocos. Dacă nu, te scuturi de praful gălbui cu care din abundenţă te umple terenul prin zona respectivă, îţi iei bagajul la spinare şi cobori o rîpă nu foarte uşoară, mai mergi 200 de metri şi ajungi la plajă.

Totul este breathtaking. Chiar şi simplitatea peisajului înţesat de ciulini şi tufe urâte, la margine de nisip, are ceva absolut încântător. Poate simplu fapt că sunt încă acolo, şi că în locul lor nu s-a înălţat un birt. Încă.

Altceva nu prea aş mai putea spune. Totul e mult prea simplu acolo ca să mai ai ce spune. Plajă, mare, briză, ciulini, câini veseli, scoici frumoase. Şi midii :) Midii multe. Şi cam vii :( Pe plajă...

J'veux pas de visite

Cam aşa zice una din melodiile Lyndei Lemay, o cântăreaţă canadiană despre care am aflat în urmă cu câţiva ani, şi care-mi place tare. Dar nu despre cântăreaţă este vorba. Ci despre chestia asta: "j'veux pas de visite". Ideea în sine. Ideea că vrei să fii singur cu tine şi să nu te deranjeze nimeni. Nu vrei să te viziteze nimeni. Nu vrei să-ţi sune nimeni la uşă, nu vrei să ştie lumea că eşti acasă, nu vrei, uite, ei bine, nu vrei să-ţi împarţi viaţa cu nici un oaspete, vrei să nu ştie nimeni de existenţa ta. Pentru unii dintre noi este o stare cvasi-permanentă (:), majoritatea... mă rog... fiecare ştie pe unde se situează. Poate că nevoia asta vine din supraexpunerea pe care o ai peste zi, când dai mâna cu opt sute de oameni, vorbeşti la telefon mii de minute, semnezi o sută de hârtii, alerg în cinşpe direcţii, şi când vii acasă te mai aşteaptă şi un teanc de rufe necălcate, copiii urlă de foame, n-ai udat grădina, puii mei, nu ştiu, lucrurile nu se mai termină, s-a făcut ora 01:00 şi tu tot alergi de colo colo teleghidat prin casă, cu handsfree-ul agăţat de ureche, şi te întrebi dacă o mai fi deschis la Metro să te duci să iei mâncare pentru câine. Dacă între toate astea reuşeşti să strecori şi un telefon la mama, care te roagă de două săptămâni să treci pe la ea să o ajuţi să mute un dulap, eşti foarte capabil. Sau un mic accelerat. Şi eşti pe drumul cel bun către un ulcer perforat, pentru că nu apuci să mănânci nici sănătos, nici regulat, nici.... apropo... ai mâncat pe ziua de azi?

E posibil ca momentele tale cu tine să lipsească cu desăvârşire, în afara celor petrecute în maşină, în vreun ambuteiaj. E posibil să-ţi doreşti să ieşi la o terasă după serviciu cu nişte amici, şi probabil şi reuşeşti, şi eşti foarte mulţumit de tine dacă se întâmplă de două-trei ori pe săptămână. Apoi te gândeşti câte din lucrurile alea care te leagă de prietenii cu care te-ai văzut au apucat să fie rostite, şi cât a fost politică, treabă, datorii, soţie, concediu, rată la maşină... Şi eşti iar doar tu cu tine.

Ajungi acasă, te tolăneşti pe canapea, arunci pantofii care încotro, deşi ştii că tot tu va trebui să-i ridici, şi rămâi inert acolo, gândindu-te dacă merită efortul să te schimbi, sau mai trebuie să faci ceva înainte de asta... parcă mai era ceva?...

E posibil să-ţi petreci timpul pe messenger. E şi asta o soluţie. Adică ordinea lucrurilor la tine când ajungi acasă să fie descuiat uşa, aprins lumina, dat drumul la calculator, aruncat servieta/geanta/cheile de la maşină, conectat la messenger în timp ce-ţi desfaci cureaua, apoi aşezat la birou pe jumătate dezbrăcat, cu ochii pironiţi în monitor, eventual molfăind dintr-un castron cu salată de boeuf lăsat de mama în frigider de sâmbătă, să tastezi frenetic şi să te conversezi cu cine apuci. Îţi pare rău că nu e online nu ştiu cine şi nu ştiu cine, dar dai buzz cu convingere la toţi din listă, fugi să te dezbraci în dormitor, şi faci apoi ture prin casă combinând messengerul cu restul operaţiunilor. Nu uiţi, evident, să-ţi schimbi status-ul de fiecare dată când faci ceva diferit, ca să ştie lumea cu ce te ocupi. Bunăoară, completezi cu conştiinciozitate la status "mă uit la un film" sau "am ieşit să mă plimb", ca să nu moară de dragul tău oamenii care sunt online oricum şi ei doar ca să mai completeze câte ceva la status, că în rest nu prea au chef de tine. Probabil că şi ei sunt "busy having a shower", "mă epilez :)" sau "ascult X. Daţi buzz!"

Eşti foarte comunicativ. Doreşti să te întrebe lumea ce-ai mai făcut, te bucuri dacă cineva răspunde la buzz şi-ţi spune ce s-a mai întâmplat de acum două ore şi până acum (eventual de când a plecat de la servici şi a ajuns acasă), cu toate astea nu ţi-ar conveni ca cei cu care vorbeşti să fie în faţa ta şi să te vadă aşa cum eşti, într-un papuc şi pe jumătate demachiată de exemplu. Foloseşti emoticoane pentru a înlocui cuvinte, ştii toate combinaţiile din tastatură ca să iasă dracul cel supărat, hmmmm-ul sau pupăturile etc. Cu toate astea, dacă ai lua un pix în mână probabil că ai scrie mai încet decât tastezi. Îţi permiţi să ignori oamenii care te enervează, îi blochezi să nu te vadă online, ca atunci când nu vrei să răspunzi la telefon. Messengerul ocupă un loc atât de important în mijloacele tale de comunicare, încât îţi permiţi să spui la telefon "da' mai bine scrie-mi pe messenger, că nu am timp acum de poveşti.... vorbim... pa pa..." şi vezi tu ce faci cu informaţia mai apoi. Dacă nu ai chef de nimeni ai putea chiar să-ţi închizi telefonul. La urma urmei... ce ţărănoi neciopliţi mai sunt şi ăia care te sună pe mobil? Ce? Nu au messenger? Să-ţi scrie un sms, tu nu ai chef azi să vorbeşti cu nimeni. E ca într-un lanţ trofic în care poşta a omorât mesagerul, telefonul poşta şi messengerul telefonul. Mâine o să avem pe frunte şi în cur probabil câte un electrod prin care o să comunicăm cu cine vrem noi şi la ce oră vrem noi, şi căratul telefoanelor prin buzunare va fi o chestie demodată, de generaţia bunicilor.

Facem nişte combinaţii ciudate între nevoia de a fi singuri în intimitatea noastră, şi totuşi cu toţi în contact permanent. Vorbim la telefon în duş, de parcă nu ar mai putea să aştepte până ieşim din cadă, ne plimbăm cu laptopul prin bucătărie să descărcăm mailurile venite după ora 19:00 când am plecat de la birou. Vrem să fim singuri, dar vrem să le ştim pe toate. Ne facem planuri să rupem norii în week-end şi să ne vedem cu o grămadă de oameni, şi când vine sâmbăta dormim până la 13:00 şi nu mai apucăm să facem nimic toată ziua. Nu zic că o să murim de epuizare ca Raluca Stroescu, aici am şi eu părerea mea personală, dar dacă deja am ajuns să-i plătim pe alţii să facă lucrurile pe care, firesc, ar trebui să le facem noi pentru noi, suntem pe drumul cel rău.

Ne-am tâmpit de tot. Nu mai bem apă de la chiuvetă pentru că are microbi, dar uităm că în copilărie tot apa asta o beam, şi n-aveam nici pe dracu'. Când e ziua vreunei colege de birou, facem chetă şi-i luăm fetii un buchet de milioane cu nişte flori superbe, strâmbăm din nas a regret când constatăm, pentru a nu ştiu câta oară, că florile din comerţ nu miros, dar am uitat să preţuim o amărâtă de păpădie care miroase mai natural decât toţi trandafirii ţigăncilor de la Universitate la un loc. Ne mişcăm fundurile dintr-un mijloc de transport într-altul şi înjurăm de mama focului că nu se mişcă odată coloana asta nenorocită, dar uităm că mai sănătos şi mai rapid ar fi să ne luăm o bicicletă şi să ne pedalăm ficaţii până la servici şi înapoi... Mergem la ţară şi ne petrecem o zi jumate chinuindu-ne să facem focul, să punem grătarul, să mâncăm chiolhăneşte, ca apoi să avem ce morman de vase spăla, dar nu ne facem timp să o luăm la pas spre câmpul de la marginea satului şi să ne punem cu fundul pe jos şi să respirăm aerul cu praf de la marginea drumului. Lasă că avem timp să-l respirăm pe ăla de pe Mihai Bravu...

Ne-am sălbăticit. Mai degrabă fumăm 15 ţigări pe zi decât să inhalăm fumul de frunze arse după ce s-a făcut curat prin curte. Mai bine bem 3 căni de 3 în 1 decât o cafea la ibric. Mai bine hrănim animalele cu steluţe colorate decât să le dăm pâine cu sos şi oase. Habar nu avem pe ce lume trăim, şi ne mai credem şi deştepţi. Şi mai scriem şi însemnări pe bloguri... :) Ce cretini...

Ali 11

Ce-a mai făcut pisica mea, sau Ali 11.

Ali este o pisică matură. Ali ştie totul despre viaţă. Mai puţin cum să fie politicoasă în public. Însă asta nu este extrem de grav, pentru că nu iese în public. Se mai întâmplă să vină publicul la ea. Şi atunci dă tot ce ştie mai bun din ea, rupte tot, sare, se luptă, muşcă. Există public care o tratează cu "pfff, ce mai e şi asta?.... aaa... o pisică...", şi public care o apreciază pentru calităţile ei de pisică. "Oaaa, pisica asta vorbeşte, ce nebună e, ce frumoasă etc.". Stăpâna înfloreşte şi e mândră în astfel de momente. Mai există şi public neavizat, care se întâlneşte cu Ali fără a prinde de veste, cum ar fi bunăoară publicul doritor de ieşit din Bucureşti de 1 mai, situat în diverse puncte ale traficului super înţesat de la Bucureşti la Braşov. Public care a putut admira superbul exemplar iţind capul pe geamul maşinii şi amuşinând interesată aerul de munte (sau de Băneasa/Otopeni după caz).

Mai apoi, Ali este o pisică foarte activă. Aria ei de preocupări este foarte vastă, iar orarul de execuţie este de preferinţă între orele 5 şi 7 A.M. Programul ei include (dar nu se limitează la):

- căţărat pe diferite dulapuri şi trântit chestii zgomotoase (deodorante, fotografii, pixuri, telefoane etc.). Ulterior rostogolit şi târâit obiectele pe parchet, pe sub pat, ritmic şi neostoit.

- executat salturi acrobatice de la sol la dulap de 2m înălţime, cu agăţat haine atârnate pe umeraş pe drum, dărâmat cutii şi zgâriat lemn preţios (care a rezistat cu dârzenie trecerii timpului - cam 50 de ani - dar care arată acum de parcă ar fi trecut hunii pe lângă el).

- cotrobâit printre rufe şi culcuşit printre teancurile de haine din dulap - cu bufniturile aferente.

- miorlăit a jale, dor de ducă, inimă albastră, foame, pipi, caca - indiferent de oră sau de stare.

- atacat picioarele şi mâinile de sub plapumă, la orice mişcare, cu riscul proiectării la mare distanţă de unul din respectivele membre.

- atacat şi gherăit inamicul numărul 1 din baie - sulul de hârtie igienică - la ceas de noapte, când vrăjmaşul iese de pe rola lui şi bântuie prin casă, iar pisi pisi îşi face datoria şi îi apără pe bieţii stăpâni adormiţi de năpastă. Asta însă nu se întâmplă tot timpul, ci de obicei doar atunci când este ultimul sul, iar riscurile de a te şterge a doua zi la fund cu cotorul sau cu ce mai prinzi prin baie cresc simţitor.

- plimbat mâncarea din castronel şi cărat până pe patul stăpânei, care găseşte dimineaţa sau seara când ajunge acasă meniuri felurite pe cearşaf: caşcaval, boabe, pâine uscată, frunze de ceapă. S-a pus întrebarea dacă ăsta este felul ei de a-şi construi un cuib, dar cum ouă nu a făcut până acum, nu cred că e cazul. E pur şi simplu strângătoare. Pe pat.

- petrecut timp prin diverse dulapuri. E suficient să deschizi uşa să iei o haină sau să scoţi aspiratorul, că ea intră şi se culcuşeşte acolo. Urmează o pauză de 10 minute în care pisica nu e de găsit (ce bine!!), apoi încep bufniturile în uşă şi miorlăiturile care vor să spună: "hei! sunt înăuntru! ce faceţi voi acolo afară fără mine??" La deschiderea uşii pisi pisi nu ţâşneşte impacientată, ci îşi face ieşirea extrăgându-se graţios, uneori zăboveşte privind oarecum încurcată, gen "da? ce număr aţi format?", alteori nici nu se clinteşte. Partea asta cu neclintitul e de obicei când se bagă în dulapul cu cd-uri. Stă pitită după un teanc de cd-uri şi te priveşte cu ochii mari, şi realizezi că dacă măria-sa nu binevoieşte să iasă de acolo singură, ca să o scoţi trebuie să depui eforturi şi să dărâmi toată stiva de cd-uri, realizezi deci că nu merită, şi închizi uşa la loc. După încă o rundă de bufnituri, deschizi din nou uşa, şi pisi pisi, cu aceeaşi privire nonşalantă, ţupăie de după cd-uri, şi, fără să ai timp să prinzi bestia şi să o îndepărtezi de sursa tentaţiei, face hop! şi a sărit pe raftul de sus al dulapului. Cum ar veni, ea a bătut în uşa doar ca să deschizi şi să ajungă la un nivel superior, nicidecum să iasă.

- stat cu fundul în locurile cele mai neindicate, la momentele cele mai nepotrivite. Dacă vrei să arunci ceva la gunoi, ea este poziţionată cu cele trei hectare de fund pe capacul cutiei de gunoi. Dacă doreşti să vizionezi ceva la calculator, ea meditează la cele pisiceşti fix în dreptul monitorului, într-o poziţie ostentativ-provocatoare, lăţită de-a curmezişul biroului, emiţând semnale clare, gen: "eu de-aici nu mă mişc!" Dacă vrei să te bagi în pat şi eventual să pui şi capul pe pernă, nu se poate, pentru că Ali este deja cuibărită pe pernă. Şi nu se mişcă decât cu un mârâit foarte elocvent. Dacă ai scos rufele din maşina de spălat şi ai apucat să le arunci claie peste grămadă pe maşină, în 3,7 secunde Ali este încolăcită strategic peste cel puţin 16 rufe încârligate, încât dacă doreşti să le şi întinzi, trebuie să te lupţi cu miorlăiturile ei de protest. Dacă încerci să închizi geamul şi nu eşti atent, s-ar putea să realizezi prea târziu că mâţa este poziţionată neinspirat pe undeva pe pervaz, iar operaţiunea ta o va prinde ori între geamuri, ori pe afară, ori o va secţiona printr-unul din punctele ei esenţiale. De asemenea, dacă ai făcut greşeala să cumperi ceva în pungi maari şi foşgăitoare, este obligatoriu ca organismul de certificare şi inspecţie A.L.I. să verifice conformitatea ambalajului şi să opereze teste cu pungile în chestiune, plimbându-LE şi plimbându-SE cu ele prin casă, manevrându-le de dinăuntru spre culmi nebănuite, uneori lovindu-se de vreun perete ca bila de mantă. Acelaşi procedeu se aplică şi rucsacilor sau genţilor mari. Se poate trage cu uşurinţă fermoarul peste bestie, va sta cuminţică înăuntru şi va mai gherăi din când în când, iar când rucsacul o va lua la trap prin cameră este semn că vaca doreşte să iasă.

- plimbatul cu stăpânele prin casă, oriunde ar merge, cu riscul de a fi călcată pe cap sau pe coadă, de bine ce se potriveşte la pas cu paşii stăpânelor.

- asistatul la baie/duş. Dacă nu o laşi să fie părtaşă la acest eveniment major, se supără şi miorlăie a mort la uşa băii până când o laşi să intre. Odată intrată, se aşează la post şi urmăreşte fiecare mişcare, cu ochii maari maari, gata să-i iasă din orbite, atentă la clipocitul apei, care o înebuneşte pur şi simplu, şi la auzul căreia i se zbârleşte blana pe spate. Se arcuieşte toată, dă urechile pe spate, uruie ca un motor abia pornit, bâţâie din fund a atac, dar se ţine precaută şi departe de apa cea udă şi câh. La finalul băii, la operaţiunea de dat cu mopul, se practică obligatoriu patinajul artistic pe mop, sub mop, printre picioare, în găleată, de pe cadă pe chiuvetă, pac! o gheară la mop, iar pe cadă etc.

- plimbatul cozii pe la nas, în momentele cheie: când se mănâncă sau când se doarme.

Curiozitatea e la ea acasă la Ali. Nici nu-i de mirare, doar e pisică. Nimic din ceea ce facem prin casă nu poate să-i scape. Nici ciosvârta cea mai delicioasă de carne nu i-ar putea distrage atenţia de la restul chestiilor interesante ce se petrec în jurul ei. Dacă i-ai dat de mâncare şi ea n-a mâncat de două zile, va lăsa bucuroasă castronelul ca să vadă ce se aude din camera de lângă unde, de exemplu, Andreea despachetează. Sau, abia culcuşită comod în braţe, torcândă şi tremurândă de plăcere, dă shut down instantaneu la motorul diesel şi aleargă la cel mai mic zgomot din cel mai îndepărtat colţ al casei, să verifice ea ce-ar putea fi. Dacă încerci să închizi canapeaua extensibilă, procedeul este de două ori mai dificil din cauza bestiolei, care nu renunţă la fidelul obicei de a intra în cutia canapelei şi de a-şi face de lucru pe-acolo, chiar dacă tu verşi lacrimi de furie şi frustrare că vrei să pleci la servici şi nu poţi să închizi dracului canapeaua că e vaca înăuntru!

Multe din aceste amănunte păreau a le fi necunoscute turiştilor care au remarcat-o pe Ali călătorind spre munte de 1 mai, şi există riscul ridicat să o fi crezut vreo pisică cuminte.... ei bine nu :) Trebuie precizat: e dracul gol. Ferea.

Vând card!!!!

Din ciclul "vând ...", m-am hotărât să deschid un nou domeniu de vânzări de efecte personale: vând card Carrefour! Şi nu neapărat pentru că mă pasionează să scap de el, ci pentru că vreau să nu mai aud de instituţia care îi stă în spate. BRD-ul.

Ca un bun rău platnic înglodat în datorii şi credite până peste vârful nasului, am binevoit să mă înscriu în cursa de făcut nervi şi mers la sucursale felurite la un număr impresionant de bănci. BRD-ul este unul dintre ele. Nu este singurul care mă calcă pe nervi, probleme am avut cam cu toate (o fi de la mine???). Mai nou însă o domnişoară de la BRD s-a abonat să mă sune aproape zilnic, ca să rezolvăm o chestiune stringentă. Iată desfăşurătorul.

Rată - Notificare semeseu - Ignorat semeseu - Timp suficient - Sunat de la beredeu - Când plătesc? - Ummmm.... mâine - Mâine deplasat la beredeu, realizat că nu deţin număr de cont - Cerut număr de cont depus rată - Specificat card Carrefour - Domn drăguţ căutat în cămpiutăr, scos număr de cont, scris pe cartonel - Plătit rată - Petrecut week-end minunat, fără griji - Telefon - Beredeu: uni e rata? - Eu? Platit! - Nu plătit, banii nu-s - Avut chitanţă! - Pe fax atunci, zice beredeu - Când oi avea timp - Trecut timp, uitat trimis chitanţă - Telefon de la beredeu: chitanţa lor? - Aaarh, uitat - Iar telefon de la beredu: alo? chitanţa? - Aaarh, uitat din nou - Reminder telefon - Trimis chitanţă - Phew - Telefon de la beredeu: chitanţa lor? - Trimis! - Când? - Acum o oră! - Nu primit! - Retransmis fax - Telefon de la beredeu: frumoasă chitanţa, da' plata? - ?? - Făcut plată în contul personal, zice beredeu. - ?? - De mers la sucursală, scos bani din contul personal, depus în contul de card. - !! - Beredeu nu face transfer. Om prost plătit aiurea, suportat consecinţe! - !!!!! Dar nu e vina omului prost!!! - N-are a face, beredeu nu face transfer - N-am timp!! - Beredeu are răbdare - Ok - Da' beredeu mai vrea să-mi spună că între timp dacă tot mă duc să plătesc, să plătesc două rate :), că s-a făcut de două între timp x( - Aaaaaaaaaaaaaaaaaaarrrrrrrrrrhhhhhhhhhhh x(

Vreau doar să o felicit pe săraca domnişoară că a suportat istericalele care m-au apucat în momentul în care am primit vestea proastă. N-are ea nici o vină. Şi mai vreau doar să mă spânzur. Ieri am ajuns pe ultima sută de metri la o casierie vodafone să plătesc un mobil a cărui funcţionare atârna de un fir de aţă, ameninţat cu suspendarea. N-apuc bine să mă bucur că am scăpat de o plată nenorocită, că vine alta!! Oare n-ar trebui să se prevadă în contractul de muncă două zile libere penru plătit facturi şi rezolvat hârţogăraie?? Hmmmm. ... ce idee.....