De concediu

Mi-a insuflat încredere că pot face ce nu făcusem până atunci niciodată. Sau m-a stârnit suficient încât să-mi doresc să nu rămân mai prejos. Am plecat, fără să-mi pese de altceva în afară de punctul în care îmi propusesem să ajung. Am cuprins cu ambele braţe platforma împuşcată de rugină şi m-am lungit pe burtă până la următorul val, care m-a suit pe epavă. Am stat ghemuită la prora navei, cu degetul arătător şi cel mare aduse laolaltă ca pentru a apuca linia plajei şi genunchiul meu, cu un gest de măsurare a distanţei parcurse înot până la epavă. Am privit meduze imense cum pulsează alene în jurul navei, ca pentru a verifica cine a venit şi ce caută acolo. Una după alta, la distanţă de câteva minute, îşi iţeau forma gelatinoasă spre suprafaţă, dădeau roată şi plecau. Mi-am tras răsuflarea minute în şir, şi am simţit aerul salin cum îmi umflă plămânii obraznici. M-am zgâit lung la razele soarelui răsfrânte pe rugina vasului, am presat cu palma bordura zgrumţuroasă şi am privit în sus spre vârful catargului. Minute în şir. Mi-am supt cu îndârjire sângele care-mi şiroia din antebraţ şi am gustat sarea de pe piele. Am încălecat bordura prorei cu un picior în gol deasupra mării şi unul pe podeaua navei şi am călărit un picuţ rămăşiţa vasului naufragiat la intersecţie de români şi bulgari. Am sărit cu fruntea înainte şi am ţâşnit înapoi la suprafaţă cu răsuflarea tăiată, pentru a da roată din nou şi a reveni pe punte. Drumul înapoi l-am făcut vorbind despre culorile cerului la apus şi privind la formele pe care le făceau norii, încă nehotărâţi dacă să plece a vreme bună sau să stea a ploaie. Au plecat. Nu mi-am luat rămas bun, am plecat pe furiş la lăsatul soarelui, ştiind că voi reveni foarte curând.

Ali 6

Recuperat pisică. Stop. Găsit în stare avansată de hrănire. Stop. Se impune de urgenţă regim de fibre, iaurt şi gimnastică ritmică. Stop.

Gimnastica ritmică a fost pusă în aplicare de îndată ce am adus-o în casă. Am lăsat-o să scoată din coşul de gunoi toate ambalajele mirositoare a salam şi să le plimbe prin casă, sperând că astfel îi va scădea un picuţ burta imensă cu care am preluat-o de la îngrozitorul chinuitor de pisici, Patric. Aviz amatorilor! Nu daţi pisici la păstrat peste week-end la astfel de specimene, deoarece vi se vor întoarce hrănite dar hămesite (care mai e scopul până la urmă???), dornice de cacarisire, şi extrem de turbate de furie (cred şi eu, când au văzut că la mine nu mai ţine cu tonele de mâncare!).

În acest mod mârşav, oameni ca el doresc să creeze condiţiile pentru ca bietele animale să facă explozie de atâta mâncare, iar dacă acest plan A nu funcţionează, se mulţumesc cu satisfacţia de a şti că bieţii stăpâni petrec zile în şir să şteargă la propriu urmele nefaste ale supraîndopării ticluite cu viclenie de oribilul bubulin/programator.

Ceea ce este bine este că sărmana Ali a obosit să-şi plimbe burdihanul peste tot prin casă şi a sfârşit prin a adormi, obosită, pe un maldăr de haine necălcate.

Diseară ... iaurt!

103, 104...

Vreau să ştiu şi eu ce este atât de special la acest articol:

"Peste o sută de cununii civile la Iulius Mall Timişoara".

De ce m-ar interesa pe mine să ştiu că mâine are loc nunta cu numărul 104? Eu cu ce am greşit? De ce nu ne-au anunţat deştepţii gazetari când s-a petrecut nunta cu numărul 100? Beats me.... Hai să scriem ştiri, că oricum avem spaţiu la gazietă...

Ali 5

Draga mea Ali,

Simt nevoia să-ţi scriu un mic îndrumar de folosire a spaţiilor comune, deoarece se vede treaba că nu ne înţelegem.

1. Nu trebuie să faci pipi sau caca de fiecare dată când mă apropii de lădiţă, pentru că nu mă impresionezi.
2. Când mă hotărăsc să fac curat în antemenţionata lădiţă, ai puţină răbdare şi lasă-mă să termin, după care poţi să faci ce ştii tu mai bine în voie.
3. Aş aprecia dacă ţi-ai putea şterge lăbuţele ude înainte să te urci pe chiuvetă, pe vasul de WC şi în cadă, pentru că laşi urme. Dacă nu ţi le poţi şterge, abţine-te!
4. Nu, scrumul de ţigară nu este comestibil. Şi nu te mai strâmba atâta de fiecare dată. Nu va mirosi niciodată mai frumos.
5. Scaunele şi canapelele sunt tapiţate pentru că aşa e mai frumos, nu ca să-ţi ascuţi tu gheruţele pe ele.
6. Ţi-am pus zdrăngănica de gât ca să fii drăguţă şi ca să te aud pe unde umbli, dar nu apreciez când o foloseşti intensiv noaptea. De-aia ţi-o scot. Nu mai protesta.
7. Firele de la fierul de călcat, încărcătorul de telefon sau epilator sunt periculoase! Nu te juca cu ele!
8. Nu te sfătuiesc să zăboveşti prea mult pe raftul de jos din dulap sau din frigider când am treabă pe acolo. Data viitoare te închid acolo. S-ar putea să nu-ţi placă.
9. Plantele sunt plante. Nu se joacă cu tine. Nu mai bine le laşi în pace să plăntuiască cum ştiu ele mai bine? Nu de alta, dar cred că e mai interesant să alergi muştele şi moliile prin casă. Părerea mea! :)
10. Nu, nu este necesar să mă ataci în timp ce mă machiez. Crede-mă. Ştiu ce fac :)
11. Ummm, masa din sufragerie este pentru mâncat, nu pentru dormit pe ea. În plus de asta, nu ştiu ce plăceri nebănuite îţi oferă ţie sticla din care e făcută??? Nu mai bine stai pe canapele?
12. Chiar dacă teancul de rufe pare abandonat pe masa de călcat de la Crăciun, ăsta nu e un motiv să rozi la ele cu atâta pasiune. O să vină o zi când o să le şi calc. Parol!
13. Ştiu că eşti o pisicuţă modernă, dar crede-mă, nu este necesar să înveţi să foloseşti tastatura. E suficient că mă pricep eu să o butonez.
14. Maşina de cusut stă pe masă pentru că mi-e lene să o pun la loc în cutie. În acest răstimp ea se odihneşte, înţelegi? Şi ea, şi papiota din vârf. Îţi trebuie două degete ca să o scoţi de acolo. Gherăind-o nu ajungi nicăieri. Mai bine las-o în pace.
15. Pungile din plastic în care sunt ambalate hainele de iarnă au un scop precis: să le ţină departe de molii. Nu, nu foloseşte la nimic să le perforezi. Crede-mă. Mă pricep mai bine.
16. Lanţul de la gâtul meu vine la pachet cu pielea de pe gât. Într-o zi o să-l scot şi o să te las să te joci cu el fără să mă zgârii.
17. Poţi să te apleci cât vrei tu peste marginea căzii în timp ce fac baie, dar dacă mă stârnesc, odată şi odată tot o să scap un dos de palmă şi o să te trezeşti în apă :) Abia aştept:)
18. Dacă mă scarpin absentă cu o mână, fără să-ţi acord atenţie, asta nu înseamnă că te invit să mă ataci. Dacă totuşi te hotărăşti să o faci, anunţă-mă înainte te rog :(
19. Ochii mei lucesc în întuneric, este adevărat, şi mai trebuie să şi clipesc, este la fel de adevărat. Aş aprecia însă dacă nu i-ai ataca. Am o singură pereche. Te rog ai milă de mine.
20. Am muncit destul de mult la perdele până au ajuns să arate cum arată acum. Ar fi indicat să-ţi găseşti altă metodă de a te da jos de pe pervaz. Please?

Mulţumesc anticipat.

În ton cu alte însemnări

Apropo de limba română.
Exemplu simplu de greşeală fără sens, dar perpetuată în virtutea imitaţiei:
"A lua la cunoştinţă".
Aduci la cunoştinţa cuiva, dar iei cunoştinţă de ceva.
Exemplu de exprimare hilară, dar des folosită:
"Revin eu cu un telefon". Zbaggg!!! un telefon în capul omului :)
Exemplu de calc din engleză, jenant:
"...trebuie să focusizeze..."
sau din franceză, la fel de jenant:
"... mă ambetează..."

Ce pot să spun decât: www.diediedie.com...

Diverse din trafic

Protestez!!!
Şi încă cum!!!
Ghiciţi ce se petrece pe bulevardul Ana Ipătescu (fost), actualmente Lascăr Catargiu! Hai, just a wild guess!
SE SAPĂĂĂĂĂ!!!!!
SE LUCREAZĂĂĂĂ!!!!
SE ADÂNCESC ŞANŢURILE PATRIEI!!!!!!!

Adicătelea se merge doar pe două benzi din trei, din direcţia Piaţa Romană spre Victoriei, pentru că pe banda 1 a apărut un ditamai şanţul, la care lucrează cu balele curgând toată armata de lucrători care nu au fost detaşaţi de Lena pe DN1.

Întrebare scurtă: în urmă cu o lună ce arteră bucureşteană a fost reasfaltată, marcată şi împopoţonată cu plopi şi floricici?
TREBUIAAAAA SĂ MĂ AŞTEEEEEEEPTTT!!!!!

Şi ca un pic peseu la această însemnare, făcută cu căldura din capitală încă scurgându-se printre degete, în timp ce mă calmez la un birou cu A/C, am văzut ieri două chestii foarte drăguţe. Pe Dinicu Golescu, în aglomeraţie, maşinile se deplasau bară la bară. În dreptul Gării de Nord e o trecere de pietoni, cre'că o ştie toată lumea. Din spatele unei maşini pe care o aveam undeva prin dreapta mea, am văzut iţindu-se două urechi clăpăuge de câine comunitar. Foaaaaarte simpatic :) Era o roşcoveaţă mică şi creaţă, cu ochii mari speriaţi, care încerca să ajungă pe partea celalaltă (adică la Gară, haha!!!). Tipul se încăpăţâna să aştepte trecerea maşinilor pe trecere. Nu vroia să traverseze decât pe acolo. La un moment dat s-a făcut un culoar de trecere printre maşini, dar asta presupunea să ocolească un picuţ şi să se angajeze în traversare ... neregulamentar! Ei bine, da! Nu a traversat! A aşteptat, ţopăind uşor nerăbdător de pe o lăbuţă pe alta, până când dungile zebrei au ieşit la lumină, moment în care a zbughit-o glonţ până pe mijlocul arterei, apoi, pentru că era pe trecere (!!!), maşinile de pe contranses au oprit şi l-au lăsat să treacă! Foaaaarte drăguţ. M-am surprins zâmbind cald. Tipul era foarte haios. Apoi, la câţiva metri mai încolo, ajunsă la semafor, ochii mi-au zburat spre staţia de autobuz din dreapta mea. În staţie era un domn cu o fetiţă în braţe, la vreo 5 ani. Fetiţa ţinea strâns la piep un pluş măricel, destul de bleg (o combinaţie de Garfield cu Pluto, din ce am văzut eu :)) şi îl scărpina agale între urechi... :) Mişcarea mi-a atras atenţia, crezând că puştoaica se scarpină pe sine. Ntz! M-am înşelat :) Îşi scărpina odrasla din braţe :))) Am zâmbit preţ de câteva minute bune, apoi am revenit la înjurăturile de mamă regulamentare practicate în trafic :)

La coadă

E foarte interesant să mai mergi din când în când să plăteşti chestii sau să depui acte diverse. E o ocazie foarte bună să studiezi feţele celor care suferă alături de tine la cozi. Unii te enervează, alţii te amuză, sau te lasă rece. Cu cât e coada mai mare, cu atât diversitatea lor creşte. În funcţie de locul la coadă, îşi schimbă comportamentul. Să luăm de exemplu o coadă normală de la Udrişte :) Îi avem pe:

1. cei care vorbesc tare şi ştiu multe, şi îşi poartă conversaţiile cu cine doreşte să asculte.
2. ce care dau sfaturi noilor veniţi la coadă.
3. cei care vorbesc tare la telefon, despre afaceri sau treburi urgente de familie.
4. cei care inspectează chestiile afişate, făcând drumuri de la locul lor din coadă până la ghişeu şi înapoi.
5. cei care oftează teatral şi-şi dau ochii peste cap.
6. cei care se bagă în faţă ajutaţi de mişcările de la punctul 5. deoarece „se grăbesc”.
7. cei care discută cu funcţionarii/funcţionarele în mod savant odată ajunşi la coadă, pentru a se lămuri corespunzător.
8. cei care „lasă loc” la coadă.
9. ţărani.

Astăzi stăteam la o coadă de trei oameni. Atmosferă degajată, coada mergea repede. În faţa mea un tip. În spatele meu încă cineva. Vine un al patrulea, trece glonţ pe lângă cel din spatele meu şi pe lângă mine, se propteşte în uşa casieriei, se uită înăntru, bate câţiva paşi pe loc, întoarce o factură în mână de pe o parte pe alta, oftează, se mai uită în spatele lui, apoi din nou în biroul casierei, oftează din nou, pune mâna în şold după care dă ochii peste cap. Toată figura lui exprimă intenţia clară de a sări peste rând. În loc să se aşeze în spatele ultimului din coadă, stă în dreptul meu, cu un umăr în faţă, proptit de uşa casieriei, ca un atlet gata de sprintul în cursa de 100m viteză. Este grăbit şi se străduieşte să o arate. În momentul în care persoana din faţa mea dă să iasă din casierie, aştept o fracţiune de secundă să văd reacţia tipului. Stă ca o felină, gata de atac. Nu mişcă. Eu sunt gata să muşc carne de om dacă face cel mai mic gest. Mă liniştesc. Tipul nu face nici o imprudenţă. Intru, mă rog, plătesc şi plec.

Mă gândesc apoi în drum spre maşină cât de idioţi suntem şi cum ne transformă această experienţă a statului la coadă. Devenim nişte animale de pradă gata să încalce reguli şi să se bată la propriu pentru a câştiga minute preţioase sau pentru a ne păstra privilegiul ordinii. Devenim apărători ai regulilor de bună conduită atunci când ne convine, şi le încălcăm cu nonşalanţă când balanţa nu înclină în favoarea noastră (vorbesc la modul general). Cochetăm cu ideea de a-i lua beregata celui din faţa noastră, înjurăm autorităţile şi momentul blestemat în care „i-am votat”, ne încovoiem spatele şi ne îndulcim vocile a iertare faţă în faţă cu bestiile de la ghişeu ca ultimii cerşetori în căutare de favoruri, dăm umili bani ficşi sau „3 mii” numai să vedem că ne eliberează odată chitanţa aia nenorocită, stăm la poze traşi la faţă, cu părul ciufulit şi urechile ţiuind de ne ies după aia buletinele sau permisele cu expresii cadaverice, ne aşezăm la cozi la ora 5 dimineaţa şi ne înscriem pe liste (da! mai există liste şi astăzi), iar la finalul unei aşteptări îndelungate pe unii dintre noi îi mai paşte şi întoarcerea acasă nerezolvaţi, pe motive diverse.

Şi, ca să închei, un episod hilar, tot de la Udrişte. Mă văd în situaţia de a cere comandantului de la Udrişte o chestie destul de neconvenţională, sub forma unei informaţii din baza lor de date. Îmi justific cazul funcţionarului, care îmi recomandă să fac o cerere. Mă aşteptam la asta, şi nu am comentat. A fost extrem de amabil, mi-a dat pix şi foaie şi mi-a spus că trebuie să plătesc la CEC o taxă de 1 leu. Foarte simplu, am spus eu. Doar 1 leu (am rîs în sinea mea evident). Trec peste faptul că taxa este simbolică şi aberantă. De ce nu 5 lei? Oricum n-aş fi comentat. Aş fi plătit şi 10, numai să ştiu că duce undeva demersul meu! :) Zâmbetul meu s-a şters însă în momentul în care am descoperit că la CEC coada depăşea uşa de la intrare şi că pentru 1 leu trebuia să pierd de douăzeci ori mai mult timp decât pentru redactatul cererii. Am petrecut o după amiază distractivă la coadă, m-am amuzat studiind cetăţeni care se încadrau în cam toate categoriile de mai sus, şi ajunsă în faţă, după un domn care plătise taxe pentru vreo 10 maşini cred şi ţinuse coada în loc vreun sfert de oră, când am declarat suma, am smuls un zâmbet de la casieriţă şi de la colega ei, plus un chicotit de la tipul din spatele meu. Am rânjit şi eu a vacă tristă şi am aşteptat cumite să-mi elibereze chitanţa. Mi-am târât apoi copitele şi coada la fel de triste după mine până la Udrişte, unde am depus victorios şi petiţia. Să avem rezon, monşer!

Degeaba

Mă scurg cu viteza melcului pe DN1. În faţa mea se întind doi şerpi multicolori, în spatele meu... cine ştie? Probabil că tot aşa. Nu mă obosesc să mă uit în spate. Aştept cuminte rândul meu la coada intrării în Bucureşti. Nu e nimic special în ziua asta. E ca oricare alta. Nu sunt o persoană răbdătoare, dar m-am obişnuit să dansez dansul acesta al scurgerii către Bucureşti în fiecare după-amiază. Ca mine sunt atâţia. Cred. Ce-o fi gândind doamna din dreapta mea? Dar nenea din faţa mea? Văd cum maşina din faţa mea pleacă uşor. Sau aşa mi s-a părut. Nu ştiu, nu văd foarte clar. Tâmplele mi le simt strânse ca de o menghină. Pieptul mă apasă şi el. Mă uit tâmp în faţă, nu schiţez nici o mişcare. Mda, parcă a înaintat puţin. Ştiu că mă uit tâmp, fără reacţie. Ştiu din alte dăţi că nu ţine mult. Dar, la fel de bine, niciodată nu-mi dau seama când începe. Sau de cât timp durează. Clipesc, închid ochii, îi simt uscaţi, ca şi când cineva mi-ar fi suflat aer cald în ochi, gura mi-e încleştată şi uscată. Întorc capul. În dreapta mea un domn ţipă şi face gesturi de sictir de la volanul unei Skoda. Mă depăşeşte şi intră în faţa mea. Mă uit în oglindă, la volan, din nou în oglindă, apoi la mâinile mele. Îmi desprind uşor unghiile din carne, destind în reluare deget după deget şi mă uit cu amărăciune la urmele vineţii ale unghiilor în carnea mâinii. Mi-e ciudă, şi parcă aş plânge, dar ochii îmi sunt în continuare uscaţi. Simt nevoia să respir adânc, dar plămânii mei sunt de dimensiunea unei prune. Vreau să mă întind, vreau să respir normal, să nu mă doară, să nu simt nimic. Ceasul de pe bord arată 18:34. Şi? La ce mă ajută? Măcar dacă aş şti cât era ceasul când m-am uitat ultima oară la maşina argintie din faţă. Or fi trecut două minute? Cinci? Între timp maşina din faţă este roşie. Apăs butonul de avarii. În stânga mea apare un tânăr care trage de portieră. O am blocată. Spune ceva. Întorc capul şi duc degetul arătător către buze, perpendicular, în semn de linişte. Nu înţelege. Vreau să plece. Închid din nou ochii. Îi deschid, bag în viteză şi continui. Toată lumea e fericită. Mă uit din nou în dreapta mea. Acum e o dubă cu nişte oameni care se uită strâmb la mine. Comentează între ei. Întorc capul înainte şi mă repliez, în coloană, cu direcţia Bucureşti.

În urmă cu trei zile în acelaşi loc în care mă aflu eu o Dacia a venit din sens opus, a făcut explozie de cauciuc, a intrat pe contrasens şi a ras câteva maşini frontal, apoi s-a frânt în două şi a poposit lângă parapet. Şoferul şi femeia din dreapta au murit pe loc. Ceilalţi au fost răniţi. Ambulanţa a venit mai târziu, dinspre Bucureşti.

Nu vreau să fac nici o legătură între povestea mea şi cea a sărmanilor care au murit atât de stupid. Nu vreau decât să pun nişte întrebări. Sau, să „contextualizez” cele două întâmplări: Câte cartiere de locuinţe s-au construit în zona Băneasa – Otopeni în ultimii cinci ani? Sute. Câte complexe comerciale? Zeci. Şi câte spitale, dispensare, policlinici? Nici unul.

Mi-e silă să judec răspunsurile astea. Mi-e silă de „edilii” fără cap şi fără şira spinării. Nu sunt cu nimic deosebiţi de găinile fără cap, gât şi picioare pe care le cumperi la pungă din Carrefour. Raţiuni economice, politice, administrative..... puţin îmi pasă. Nu ştiu şi nu vreau să ştiu de ce se construiesc cartiere de locuinţe cu străzi de lăţimea unei basculante. Nu vreau să ştiu de ce atâţia oameni fac eforturi pentru a se muta în astfel de cartiere. Nu vreau să ştiu cu ce risipă de timp şi de energie îşi duc copiii la şcoală sau la grădiniţă şi unde.

Cred doar că este foarte trist să asistăm la dezvoltarea uneia dintre cele mai luxoase zone rezidenţiale din capitală fără nici un plan de urbanism normal.

Ce ai de ales dacă zaci într-un şant, pe marginea DN1, în urma unui grav accident rutier? Un dispensar obscur dintr-o localitate din Prahova, Spitalul de urgenţă Floreasca, sau, de ce nu, cel din Ploieşti.... Grea alegere....

One other thing

One other thing... I never seem to get the number of spaghetti sticks right....

Adică de fiecare dată când fac spaghete, oricât m-aş strădui, ba-s prea puţine, ba-s prea multe. Cum o cutie întreagă nu pot pune, şi cum număratul bucată cu bucată nu cred că e o soluţie, îmi rămâne doar aproximatul din ochi. De fiecare dată îmi propun să pun puţine, că se umflă şi după aia mă îndop prea tare. Dar parcimonia de-acasă nu se potriveşte cu cea din târg. Pun o cantitate X, ajung la concluzia că sunt trei beţe, şi mai adaug, că de! să nu rămân nemâncată! Ca să fie treaba treabă, folosesc şi o oală mai mică, să nu mă ia valul.

La ce se ajunge?

De cele mai multe ori la o oală subdimensionată plină ochi cu spaghete umflate, fără apă, echivalentul a cel puţin două porţii jumate, şi, la jumătate de oră după aia, la un stomac plin şi un creier deprimat că iar se îngraşă.

Chestii mărunte, da' mărunte rău...

Îmi notasem undeva pe la servici câteva din chestiile care mă deranjează foarte tare, dar pentru că printre calităţile mele constanţa nu prea îşi găseşte locul, am ajuns să conştientizez că am o listă mare de astfel de mărunţişuri, numai că... uit care mai sunt. Tot ce ştiu este că uneori mă minunez cât de tare ajung să mă compar cu cazuri pe care le trata "Seinfeld". Mărunte şi, deseori, aberante.

Bunăoară, mă deranjează când unele din colegele mele înţeleg greşit rostul scaunului meu lăsat neocupat pentru o perioadă oarecare, şi şi-l trag pentru a se aşeza lângă o altă colegă de-a mea şi pentru a discuta diverse cu ea. Nu mă deranjează că se aşează la taclale cu ea, ci faptul că atunci când mă întorc la birou, ele se ridică de pe scaunul meu şi eu mă văd nevoită să mă aşez pe un loc... încălzit!

Mi se pare.... îîîhhhh....

Ali 4

Cred că-i dau bateria înapoi! A găsit firul încărcătorului de telefon, CU TOT CU TELEFON la celălalt capăt, şi nu s-a lăsat până nu l-a târât prin toată sufrageria! Mă mir că nu l-a scos din priză cu totul...

Ali 3

Azi noapte a găsit pe noptieră bateria şi a rostogolit-o până mi-a bubuit capul. I-am confiscat jucăria. N-are decât să-şi găsească alta.

Ali 2

Să ai o pisică nu e un lucru rău. Ca orice investiţie însă, vine şi cu bune şi cu rele. Să fiu mai explicită:

Rău: are tendinţa de a se căţăra pe lucrurile cele mai scumpe din casă (fotoliile, perdelele).

Bine: se pare că începe să înţeleagă, după câteva palme bine plasate, că nu procedează corect.

Rău: se culcuşeşte pe lucruri şi în zone nerecomandate felinelor: teancul (impresionant) de rufe necălcate (dar spălate).

Bine: are de fiecare dată un scop bine definit: se spală.

Rău: este o gură în plus de hrănit.

Bine: nu orăcăie încă foarte mult în acest domeniu, mănâncă orice (deocamdată) şi nu foarte mult.

Rău: simte nevoia să mă urmărească peste tot, şi nu neapărat pe mine, ci pe picioarele mele :)

Bine: şi eu simt aceeaşi nevoie :)

Rău: are chef de joacă non-stop!

Bine: foarte bine!! aşa şi trebuie, că de-aia e pisică!!

Rău: trebuie să facă caca pe undeva.

Bine: după două zile am descoperit unde a făcut.

Rău: puţea.

Bine: bine că nu a făcut mult.

Rău: probabil că nu se va mulţumi cu atâta lucru, şi va mai face şi în viitor.

Bine: patric mi-a încredinţat lădiţele cu nisip (fără nisip) ale lui Codiţă.

Rău: trebuie să stau acum după ea să o pândesc când mai are chef de caca.

Bine: bine că nu mănâncă mult.

Rău: noaptea are chef de joacă iar eu de somn.

Bine: eu adorm în orice poziţie şi indiferent de activitatea din mediul înconjurător.

Rău: a găsit o baterie pe care o rostogoleşte non-stop pe parchet şi se joacă cu ea peste tot.

Bine: îi place să o plimbe pe sub toate paturile şi canapelele şi şterge praful şi ce-o mai fi pe acolo cu ocazia asta.

Rău: trebuie să o las mult timp singură în casă :(

Bine: când vin acasă e brici, parcă am lipsit cinci minute doar :)

Rău: le-a dat vecinelor pensionare cărora nu le scapă nimic din mişcările mele un subiect de conversaţie CU MINE (notă: detest să vorbesc cu vecinele).

Bine: le-am spus că am dus-o la mama.

Rău: trebuie să am grijă să nu miaune prea mult şi să mă desconspire.

Bine: mă doare-n cot până la urmă.

Rău: stă la mine în braţe când scriu şi tastează cu mine.

Bine: e haioasă foc.

Rău: Priorităţile noastre nu sunt aceleaşi.

Bine: e măturabilă cu un dos de palmă.

Rău: nu se lasă păgubaşă şi revine.

Bine: ce contează, e o dulce.

Se uită la mine cu ochi de nebună şi urechile ciulite. Reacţionează foarte natural la orice chemare. Este incredibil de ageră.

Despre maşină

Pentru că tot am abordat subiectul „permis de conducere” destul de des în ultima vreme, atât în discuţiile de pe blog, cât şi în emisiunea de pe radio Lynx din 25 iulie, moderată de Bobby, probabil că ar fi bine să las urmaşilor urmaşilor mei un crâmpei din experienţele mele nefaste în domeniu.
Se făcea că era o sâmbătă dimineaţa, prin luna iulie, şi mă îndreptam spre casă pe la ora 4 dimineaţa, prin zona Moşilor. Probabil că la ora respectivă cineva se joacă cu destinele oamenilor, din lipsă de preocupări, pentru că în loc să iau drumul logic spre casă, fără prea mult sens, am decis să bag benzină de la o benzinărie aflată în sens opus. Am făcut stânga la Obor şi am purces peste pasaj spre Iancului. Pe dreapta, după pasaj, ghici cine? Veşnicul echipaj de control acte + fiolă pe care toţi şoferii bucureşteni trebuie că-l ştiu pe de rost. Şi pe a cărui existenţă o ignorasem total în planurile mele diabolice de alimentare cu combustibil!! Fluier, balet din mâini, tras pe dreapta. Prezentat, cerut acte, scormonit prin portofel, înjurat în gând că nu am lăsat acasă actele, scos acte, prezentat acte, făcut bilanţ în cap „mă --- pe ele de acte, doar nu mi le-o ridica chiar el, chiar azi, chiar aici!”. Urmează poveseta cu socoteala de acasă şi cea din târg şi seria logică de întrebări ale organului: „ştiaţi că....nuş’ce?”, „ştiţi care este amenda pentru... nuş’ce?” „de ce nu aţi ... ?” De partea cealaltă a geamului, ochi cârpiţi, gură încleştată, sictir şi lehamite maximă. Gânduri răzleţe: „cine m-a pus să-i dau actele?” Face o piruetă şi dispare valsând spre maşină. Stă peste 15 minute, fără nici o exagerare.
Între timp, bălăngăn capul pe tetieră în diverse direcţii, mă scurg pe scaun de somn, admir arhitectura de pe Mihai Bravu şi ajung la concluzia că îl detest foarte tare pe organ. Mă întreb în repetate rânduri de ce nu am luat-o normal spre casă şi de ce i-am dat actele, dar mă las păgubaşă. Ca şi în bancul cu pompa şi deşertul, mă montez încet şi sigur, şi dezvolt în cap scenarii de război în care eu, nedreptăţita, mor cu organul de gât şi fac dreptate în lumea şoferilor suferinzi. Vine organul, îmi dă procesul verbal, explică că din dragoste pentru actele mele a decis să le păstreze, mă roagă să semnez, introduce savant întrebarea „aveţi obiecţii”, eu umflu balonul cu curaj şi îi dau drumul să fluiere prin aer: „da!”, după care începe să curgă ca din robinet: „nu văd de ce trebuie să-mi ridicaţi carnetul, tehnic vorbind nu am încălcat nici o regulă de circulaţie, doar că nu corespunde adresa, chiar mă deranjează (ei bine, da, am băgat-o p-aia cu „mă deranjează”) etc etc”. Presupun că organul m-a privit cu indulgenţă şi a aşteptat să termin, pentru că între două reprize de logoree a intervenit timid: „dar eu nu vă ridic permisul, vi-l reţin doar pentru preschimbare...”. Am luat culoarea maşinii, mi-am înghiţit discursul şi am decis că măcar unul din acte era la bună păstrare şi putea fi recuperat cu un minim de efort. Certificatul de înmatriculare nu am reuşit însă să-l scap, s-a dus cu organul.
A doua zi, dintr-o pornire de corectitudine, m-am dat peste cap să plătesc taxa de emitere de permis, sâmbătă fiind, după care m-am desumflat şi am decis că şi luni e zi, doar n-o să crăp fără acte.
Şi iată că cele 15 zile se scurg văzând cu ochii, îmi mai rămân vreo două zile.
Ei şi?
Ţinând cont că examenul ginecologic obligatoriu pe care organul îl cere de la mine nu poate fi efectuat din cauza concediilor pe care şi le iau medicii de la policlinică, şi având în vedere că nu am căzut în cap să mă apuc să caut acum alternative la policlinica MedLife, pentru simplul motiv că NU MERITĂ, nu pot să mă prezint ca aptă la poliţie, deci permisul meu o să mai aştepte cuminte la umbră în sertarele de la Udrişte.
Ei şi?
Am bifat însă o victorie redutabilă în lupta de recuperare a actelor, şi anume am intrat la RAR cu o maşină normală şi am ieşit pe poarta cealaltă cu o maşină corespunzătoare.
Iupiiii!

Ali

Nu pot să nu mă laud. De mult îmi doream un pisoi, şi am trâmbiţat dorinţa mea de fiecare dată când am avut ocazia. Iete că ieri, ieşind din scara blocului, am întâlnit-o pe zâna viselor mele. O cheama Ali, este o chestie gri pufoasă, cu un medalion alb la gât, ochii mari şi căprui, şi un chef nebun de joacă. Azi noapte s-a jucat non-stop în capul meu, m-a muşcat de degetele de la mâini şi de la picioare, m-a lins, m-a înţepat, tot tacâmul.
Mor de dragul ei.

Mâinile în aer cine a învăţat la zoologie

Cu ce s-a ajuns pe blogul meu?
Foarte, foarte simplu:

• "câţi ochi are o muscă?"
• "barbie în haine de iarnă", şi, evident
• "poze sub fuste".

Deşi încerc din răsputeri să-mi aduc aminte în ce moment al existenţei mele virtuale am dat indicaţii cu privire la uitatul pe sub fuste, mă trece un sentiment de frustrare. Nu mai ţin minte!
Dacă pentru ochii de muscă pot înţelege (deh, perioadă de examene, bacuri şi alte minuni), la poze sub fuste mă depăşeşte. Pot doar să recomand celor care au astfel de nelămuriri să-şi cumpere cu o sumă modică un aparat foto şi să le facă chiar ei! Eu nu mă ocup cu aşa ceva.
Cât despre Barbie în haine de iarnă, am vaga senzaţie că provin din vremea în care însemnările mele de pe blog se făceau fără diacritice, şi "bărbie" putea fi uşor confundat cu "Barbie". Sau invers :)

Nuuuu! Ştiu şi de unde vine! E din însemnarea despre amintiri. Ah! Barbie! Bărbie! Ce chestie :)