09 martie 2007

Printre nori

Mi-am adus aminte astăzi, privind pe cer la nişte fâşii de nor pierdute pe cer între amurg şi zi, de un episod trăit anul trecut.

Un grup de prieteni din Cehia s-au decis să facă turul României cu maşina. I-am însoţit o bucată de vreme şi le-am arătat frânturi de ţară, cât să simţim că nu i-am lăsat neplimbaţi, şi că le-am arătat măcar lucruri frumoase şi pline de istorie. Discuţii în maşină, pe drum, au fost multe, şi deosebite. Şi acum îmi răsună câteva din subiectele de conversaţie. Ceea ce mi-a plăcut enorm la aceşti tineri era că aveau o gândire occidentală extrem de matură şi clară, dublată de o cunoaştere a istoriei comuniste care ne-a lovit pe toţi, deopotrivă. Erau ca nişte fraţi mai mari un pic, care au apucat să plece la studii în vest înaintea noastră :) Extrem de calzi, extrem de deschişi, foarte pragmatici, dar şi suficient de ... balcanici încât să ne permitem cu ei nişte glume a căror poantă nu trebuia explicată, în sfârşit, cu pixul în mână :) Am simţit că nu suntem singuri în lupta de convingere a restului naţiilor europene că avem şi noi doi ochi şi două picioare şi că putem să legăm două puncte printr-o linie dreaptă. Şi am mai simţit că lucrurile de care noi ne bucurăm zilnic şi care ni se par fireşti sunt poate, pentru alţii, nişte rarităţi. Şi nu mă refer aici la brânză şi la roşii, ci la un lucru mult mai simplu: la nori. Norii noştri li se păreau lor, care de câţiva ani buni îşi alegeau în fiecare an altă ţară ca destinaţie de concediu, cei mai frumoşi nori din câţi există. Ascultam fascinată cum îi descriau şi se entuziasmau de fiecare perniţă pufoasă de nor, de fiecare firicel alb, de fiecare peticel albastru de cer. Li se păreau cei mai frumoşi nori. Nu cei mai ospitalieri oameni şi nici cel mai sălbatic peisaj îi fascina, ci norii. "România. Ţara cu cei mai frumoşi nori..." Ce ciudat sună...
O fi aşa, n-o fi... nu ştiu. Însă ştiu că dacă mă uit la norii noştri suspendaţi peste blocuri de beton şi ghene de mahala bucureşteană, mă surprinde un zâmbet de plăcere, la amintirea a ce spuneau cei doi cehi... avem cei mai frumoşi nori din lume... Măcar de-am şti să-i apreciem şi să ne bucurăm de ei... ei?.. cum ar fi? ... :)

2 comentarii:

Cinderella spunea...

Mai, ca or fi cei mai frumosinorii din Romania...asta n-as putea sa spun...Dar pot sa spun altceva : nu sunt la fel cu norii din vest. Stiu ca poate parea ciudat, oricum cand am spus lucrul asta prima oara, oamenii s-au uitat chioras la mine ca si cum as fi luat-o razna. Si cand spun ca nu sunt la fel, nu ma refer la chestii metaforice de genul fie paine cat de rea, tot mai bine-n tara mea. Sunt diferiti din punct de vedere..tehnic, ca sa ma exprim asa. Adica au alta forma si nu sunt la aceeasi inaltime, am impresia ca sunt mai sus. Daca cineva are de gand sa rida citind randurile astea, n-are decat...dar mie chiar asa mi se pare. Sunt curioasa daca exista si o explicatie stiintifica de genul e normal pentru ca clima intercontinentala face ca norii sa fie mai nu stiu cum, pe cand aia care sunt mai aproape de ocean sunt mai incarcati de particule x care...Oare asa o fi?!

Livia spunea...

hmmm, am citit undeva ca in olanda norii sunt foarte aproape de pamant si ti se pare ca poti sa-i atingi cu mana.
Am avut impresia asta si la noi. in ultimii doi ani. Ma uit dupa nori de cand eram mica (sa zicem ca am inceput sa fiu constienta acu vreo 20 de ani) si nori atat de aproape ca in ultimii 2-3 ani nu am mai vazut.
Am vazut odata, eram pe un camp, niste nori care aratau exact ca niste valuri, erau din aia imprastiati.