Sentimentul de furnică

Drumurile dese cu metroul şi RATB-ul din ultimul timp m-au făcut să simt, mai rău ca niciodată, că sunt o furnică bleagă într-un muşuroi trist şi plin de griji. Mă îmbulzesc laolaltă cu oameni preocupaţi, încruntaţi, grăbiţi, neatenţi, absenţi, încercănaţi. Stau la nişte cozi de domeniul fantasticului, cum nu mi-am închipui niciodată că vor exista. Coadă la urcat scările pe jos :) Adică aştepţi la baza scărilor şi urci câte un pas la câteva secunde pentru că o mare de oameni se târâie pe scări în sus între două platforme de metrou, în ritmul celui mai încet dintre călători. Mă las purtată de un val de salariaţi, că altfel nu le pot spune :) care se scurg, se scurg şi nu se mai termină, umplând până la refuz culoarele - zic eu - largi. Încerc să mă extrag dintr-un vagon supraînţesat cu oameni, laolaltă cu încă câteva zeci care coboară în aceeaşi staţie, şi mă văd brusc trasă, şi trasă, ŞI TRASĂ, şi femeia care m-a agăţat nu se sinchiseşte să se oprească, şi ditamai omul de 1,80m şi kilograme pe măsură mă văd luată literalmente pe sus de o femeie jumătate cât mine, care agaţă cu geanta ei geanta mea. Simte chestia asta, dar pentru că ea are o misiune galactică care o împiedică să tragă un pic de geantă şi să mă elibereze, îi dă înainte şi nu numai că mă trage după ea, dar îmi schimbă şi direcţia spre dreapta, ca şi cum n-ar fi fost suficient că în încercarea de a mă ţine după ea, trasă fiind de propria-mi geantă, îl calc pe picioare pe individul de lângă mine, şi aproape că muşc din haina unei alte persoane aflate undeva în dreptul umărului meu stâng. Abia ajunsă pe peron, după un veritabil dans, reuşesc să mă eliberez din strânsoarea femeii, care nu se uită, nu-i pasă, şi continuă să mărşăluiască spre scara rulantă. Repet, nu m-aş înşela dacă aş spune că ea şi numai ea trebuie să salveze stratul de ozon, acum şi numai acum. O iert deci, având în vedere misiunea ei de maximă importanţă. La trecerea prin porţile batante (sau cum le-o fi spunând), domnişoara din faţa mea trece cu atâta viteză încât bara face în urma ei încă o rotaţie şi mă trezesc că mă loveşte peste picior. Proastă sunt eu că am vrut să trec prea aproape după ea. În drum spre servici schimb trei metrouri. Dacă mai am nevoie să iau şi un tramvai din când în când, nu încetez să mă minunez de cât de urât mirositori sunt oamenii care se urcă în el de la piaţa Chibrit. Şi gălăgioşi. Şi curioşi. Este, cred, singura ocazie pe care o am să văd treninguri şi pantofi laolaltă, bască şi geacă FYLA sau MOUNTAIN SPROTS, blugi cu capse şi păr cu gel, deopotrivă de shiny :) Oameni de condiţie modestă, care supravieţuiesc probabil din salarii de mizerie, ţărani precupeţi, ţigani fără ocupaţie (ştiu, este un pleonasm), elevi gălăgioşi care aspiră să devină ţigani fără ocupaţie, şi răsfiraţi câţiva salariaţi normali care parcă strâng din dinţi şi aşteaptă să coboare în staţia lor pentru a curma şederea în tramvai cât mai grabnic.

M-am săturat de senzaţiile astea. Mi-a ajuns şi cât am plătit la taxiuri luna asta. Mi-e silă să ies din casă şi cel mai rău, mi-e dor să mă sui din nou la volanul maşinii mele. Vreau să nu ştiu ce miros are tramvaiul 20 la 8 seara şi ce voce sinistră conducătorul metroului din direcţia Industriilor.

Have a little patience...