De la tramvai

Cred că Bucureştiul este singurul oraş din ţara asta unde, din punct de vedere al ierarhiei pe stradă, pietonii sunt mai tari decât şoferii şi agenţii de circulaţie într-un loc. De fiecare dată când mă nimeresc la întersecţia Magheru cu Maria Rosetti îmi aduc aminte de chestia asta.

Adică se dă un poliţist care dă vajnic din membre şi dirijează circulaţia. Se dă o coloană de maşini care aşteaptă cuminţi să intre pe Maria Rosetti şi o turmă de pietoni care vor să traverseze peste, prin, pe lângă şi eventual pe dedesubtul maşinilor care le blochează trecerea. Poliţistul va privi neputincios cum pietonii se angajează în trecerea străzii, tâgâdâm tâgâdâm şi buluc buluc (pe dreptul lor, e adevărat), iar bietele maşini blocate în mijlocul bulevardului Magheru stau şi se uită. Poliţistul stă în mijloc şi admiră peisajul blocat, bulevardul Magheru stă cuminte la coadă fără să mişte un centimetru pentru că intersecţia e blocată, iar petonii traversează nestingheriţi un petic de 5 metri lungime rîuri rîuri, parcă singurii relaxaţi şi nestresaţi din toată ecuaţia asta. Dacă totuşi vreo maşină blocată încearcă să ambaleze un picuţ motorul şi să muşte din trecerea de pietoni, în încercarea disperată de a avansa spre Maria Rosetti, şoferul este imediat apostrofat cu ridicări de geantă şi cu arătat de deget dinspre pietoni. Să avem pardon! Pietonii ruz!!

N-am nimic cu pietonii. Numai că aş prefera ca pietonul şi şoferul să poată convieţui fără a se muşca de gât unul pe altul. Detectez un sentiment puternic de frustrare războinică a pietonilor, care, simţindu-se inferiori şoferilor din nişte puncte de vedere lesne de înţeles (sunt mai înceţi, mai prăfuiţi, mai alergaţi de la un autobuz la altul, mai plouaţi etc.), profită de momentele în care au "prioritate" faţă de şoferi (şi nu numai), şi folosesc toate mijloacele din dotare pentru a se impune:

1. Dacă e trecere de pietoni, apăi să fie trecere, eu pietonul trec şi lumea trebuie să stea în loc, nu mă interesează că pe jos e un polei vecin cu oglinda.

2. Stau pe trecerea de pietoni la conversaţii cu vecinul sau îmi aştept răbdător potaia să se cace în mijlocul drumului pentru că "e verde". Să aşteaptă maşinile!

3. Cobor din tramvai în staţie fără refugiu şi mă strecor printre maşinile claie peste grămadă care aşteaptă la semafor, murdare eventual de noroi şi zăpadă, mă murdăresc pe palton şi mă stropesc şi mă expun unor riscuri şi asta îmi dă dreptul să-i fut una cu piciorul în aripă nefericitului şofer care s-a întâmplat să-mi iasă în cale în drumul meu spre trotuar (nu de alta, dar dacă se supără, eu alerg mai repede decât el... )

Eu am păţit-o în urmă cu câţiva ani, aşteptând la un semafor în dreptul căruia tramvaiul avea staţie fără refugiu. Fiind aşezată la coadă cu mult înaintea venirii tramvaiului, m-am văzut nevoită să asist la deschiderea uşilor tramvaiului în dreptul meu. Am privit oarecum stânjenită privirile călătorilor care, odată uşile deschise, au părut un picuţ încurcaţi de faptul că în faţa lor se iţea capota unei maşini şi nu asfaltul. Nu a trecut mult timp şi am simţit o zguduitură puternică şi m-am lăsat bâţâită cu tot cu maşină, în urma unui şut puternic şi convins în stâlpul lateral venit din partea unui domn pensionar supărat că n-are pe unde să coboare din tramvai. Cu siguranţă că o lecţie de reguli de circulaţie ar fi fost inoportună în acele momente. Cel puţin pentru pensionar. O lecţie însă de orientare în spaţiu şi de apreciere a distanţelor ar fi fost mai indicată pentru vatman.