Mai multe, fără legătură

Cum ne încărcăm memoria cu chestii inutile? La ce ne foloseşte să ţinem minte atâtea porcarii neînsemnate, nu ştiu. Cu fiecare om pe care îl cunoaştem şi odată cu fiecare experienţă trăită, înmagazinăm nişte informaţii pe care le folosim atunci, apoi, din ce motiv nu ştiu, le şi ţinem minte vreme îndelungată. Cum ar fi ce muzică nu îi plăcea şi de ce. Nu-i plăceau Pet Shop Boys, pentru că atunci când era mai tinerel, ascultase versurile şi realizase că toate făceau trimitere la homosexualitate. Şi avea o problemă când se auzea de prin vreun difuzor PSB. Dar acum, acum eu ce vină am că dacă ascult o melodie PSB îmi aduc aminte de chestia asta?

Pe masa mea din sufragerie se află un om de zăpadă din ceară, căruia i-am aprins tichia neagră acum un sfert de oră. E cam trist să-l văd că se deformează, dar mă consolez cu ideea că oricum oamenii de zăpadă din construcţie nu au tichii, aşadar fac eu ce ar fi trebuit să facă cei care l-au fabricat: îl scap de oroarea aia de tichie din cap :)

E ceva şi cu bradul ăsta de Crăciun. Parcă prea e frumos, şi durează puţin, nu? Îl simt lângă mine ca şi cum ar trebui să fie şi restul anului în colţul în care l-am pus. Îmi pare rău că în scurt timp va trebui să-l arunc. Altfel, e bine că e. Mă bucur că împarte aceeaşi cameră cu mine. Iar Ali doarme torcând la mine în braţe. Ce-mi mai trebuie?

Să nu mai fiu singură.

De Bucureşti

M-am cam săturat să mă fac mică şi să mă ascund de fiecare dată când cineva mă întreabă dacă sunt din Bucureşti. Într-un fel mă simt responsabilă pentru fiecare avantaj pe care mi-l conferă faptul că m-am născut în Bucureşti. Şi de fiecare dată mă disculp în faţa unora sau altora, conştientă fiind cât e de greu pentru un provincial să-şi găsească un rost în capitală. Nici nu mai aştept să văd ce fel de atitudine are respectivul interlocutor, îmi cer scuze din start. Mă simt prost pentru că am beneficiat de pe urma faptului că sunt născută aici, mă simt prost pentru fiecare minut petrecut la mama şi la tata în casă când alţii dormeau în frig în cămine. Dar mă enervează că uneori nu pot şterge rânjetul pe care-l arborează unii. E ca şi cum vin deja setaţi să se războiască cu toţi bucureştenii... mama lor.... Or, asta nu mi se pare corect. Nu prea e frumos să-i cataloghezi pe toţi bucureştenii după metoda "eu am suferit, suferă şi tu". Dar ce spun eu aici? Am şi eu acelaşi păcat, când vine vorba de moldoveni :(

Sincer, îmi pare rău pentru eforturile pe care trebuie să le facă atâţia ca să supravieţuiască aici. Bucureştiul e o junglă, unde singurul lucru care pare să meargă pe pozitiv sunt preţurile.

Aştept ziua în care o garsonieră o să fie din nou 5.000 de euro, şi un apartament cu 2 camere 20.000.... Dar asta probabil când se va trece la euroiul greu...

Când mă fac mare vreau să fiu blogger

Vreau câteodată să fiu din categoria acelor bloggeri care găsesc zilnic ceva de scris. Şi care o fac, iar rezultatul este, cel puţin pentru mine, deosebit de liniştitor. Îi citesc cu plăcere şi mă amuz de fiecare crâmpei de viaţă pe care aleg să-l împartă cu noi, restul. Apoi mă întreb dacă eu aş putea vreodată să scot din chestiile banale de peste zi o însemnare care să-mi facă în primul rând mie plăcere. Răspunsul e cam... nu. Parcă nu am chef să povestesc despre cum m-a oprit poliţia să-mi ia carnetul, şi nici despre concertul de sâmbătă seară, sau despre schiuri etc. M-am cam plictisit. Vreau să scriu doar atunci când ideile din cap nu-mi dau pace. Atunci când ştiu că pot trage o concluzie la finalul însemnării. Adică... cumva, să fie şi pentru la anul, nu doar pentru momentul de faţă.

Ali 8

Despre Ali nu am mai scris de mult nimic. Acum stă la mine în braţe în timp ce scriu, cu o lăbuţă întinsă peste tastatura, iar cu cealaltă mă pipăie ritmic şi toarce extrem de zgomotos. Semn că îi place. Atât de rar o mai prind cu chef să toarcă şi să stea la mine în braţe încât parcă aş mai scrie, numai să nu mă mişc de aici.

Mă uit la ea şi realizez că s-a făcut cât o vacă. Nu că ar mânca cine ştie ce. Dar probabil că aşa e modelul. În afară de cursele patinaj viteză pe care le practică pe gresia din hol şi din bucătărie când îmi fac de drum în direcţia aia, nu cred că are parte de altă mişcare. Poate doar să facă şedinţe intensive de aerobic în lipsa mea. Aşa s-ar explica urmele de bună purtare pe care le găsesc când mă întorc acasă. De cele mai multe ori bucătăria arată de parcă s-ar fi luptat cu ceva din coşul de gunoi. Probabil că aşa se şi întâmplă. Am citit eu undeva că există nişte monştri mici şi urâţi care sălăşluiesc în coşurile de gunoi din casele unde locuiesc mâţe. Şi aceşti mici monştri aşteaptă răbdători până când pleacă stăpânul la servici, apoi încep să iasă din coş şi să terorizeze mâţele. Iar ele normal că se apără. Şi ajung să care prin dormitor şi prin sufragerie bucăţi din duşmanii cu care s-au războit. Bunăoară, hârtia de la pachetul de unt cu siguranţă că a fost un adversar redutabil, cu care pariez că s-a luptat din greu până l-a dovedit. La fel şi cu plasticul de la salam. Noroc că e o pisică curajoasă, nu mi-e mie teamă. Se descurcă ea! :)

Aş vrea să-i fac o poză acum. Bine, aş vrea să o dau şi jos de pe braţul meu şi să-i scot colţii din palmă, pentru că deja exagerează. I-a înfipt prea tare. Pentru un motiv sau altul nu e de acord cu felul în care tastez. Şi mă atacă. Acum s-a agăţat de păr şi mi-l piaptănă. Au! Cu lăbuţele din spate îmi selectează text şi mi-l mută dintr-o parte în alta. Încerc să o dau jos de pe touch-pad, şi o mătur cu mâna stângă. Acum a găsit firul de alimentare şi s-a agăţat de el. Trag un pic de el şi o sperii. A fugit. Bine. Acum pot şi eu să termin ce aveam de scris.

Aşadar, se luptă din greu cu inamicii cei răi. Aşa şi cu puzzle-ul şi cu plantele. Mai nou am observat că le combină. Ca să nu se chinuie de două ori să mă enerveze, s-a decis să mă calce pe nervi o dată, dar bine. Sare pe dulapul pe care sunt aranjate plantele, se plimbă un pic printre ele, dă cu coada printre ele, şi brusc se repede la planta la care ştie că nu are voie, clonţ! o capsează, şi până să apuc să urlu la ea că nu are voie, sare direct pe scaunul pe care e pusă pancarta cu puzzle-ul, destabilizează aranjamentul, derapează apoi de pe puzzle în încercarea de a sări pe canapea şi odată cu labele din spate proiectează pe jos un număr cât mai mare de piese, de preferinţă fix cele care erau aranjate pe pancartă într-o ordine anume şi cu un scop bine definit. Toate astea într-o secundă. Până să apuc să omor fiara, puzzle-ul e pe jos, frunzele plantei încă se bâţâie, şi pe la urechea mea a trecut o rachetă sol-sol gri şi pufoasă cu destinaţia dormitor/sub pat/unde nu mă poate găsi stăpâna.

Cel mai mult însă îmi place când se hotărăşte să sară pe ceva înalt. Să vă explic: deoarece această pisică este alcătuită din 1 parte pisică şi 3 părţi cur, invariabil locul pe care vrea să se cocoaţe este greu de atins din prima săritură. Ori aterizează pe muchie şi alunecă pe obiect în jos, trasă fiind de greutatea fundului, ori prinde colţul dulapului de exemplu, sar al căzii, sau al patului, şi în încercarea de a se ridica, rămâne în balans cu labele din spate şi coada, urechile date pe spate şi ochii mari şi furioşi. De cele mai multe ori renunţă şi găseşte altă cale de a se sui.

În această linişte de ora 2:35 dimineaţa, în timp ce eu scriu aici despre vacă, din bucătărie se aude clonţ-clonţ, tilip-tilip, clinc-clinc, combinat cu fâşşş-fâşşşş-fâşşşşşşş. Probabil că se luptă cu cutia în care a fost pizza. O strig. Zgomotele se opresc. "Ali!" Linişte... Apoi, din senin, de după uşă, aud un "mrrrrrrrreeauuuu" şi zdup! e pe pat. Dă câteva ture şi se aşează pe picioare, peste pătură. Cred că e cam timpul să ne culcăm. Mâine începem devreme. Şi eu şi ea. Pentru diversitate, am să-i las în coşul de gunoi nişte ambalaje de caramele şi poate şi cutia de bomboane terminată ieri seara.

Despre farmacii

Trebuie să mă plâng de o chestie: farmaciile non-stop. Sâmbătă seară am căutat, în zadar, o farmacie deschisă non-stop în zona ultra centrală a Sălii Palatului. Nimic! Am străbătut Ştirbei Vodă, Calea Victoriei, Splaiul Independenţei, Piaţa Romană, Universitate, am ajuns şi pe la Gară. Nimic, absolut nimic! Am numărat cel puţin 8 farmacii, din care două Sensiblu. Nici una însă nu era deschisă. Întrebând pe unii şi pe alţii unde găsesc una deschisă, toţi, fără rezerve, şi-au dat cu părerea că ar trebui musai să fie una pe la Gară. Judecând după o logică normală, da, sunt şi eu de acord cu ei. Cum mama naibii să nu ai o farmacie deschisă non-stop la Gară? Şi, mergând pe aceeaşi logică, cum să nu ai una non-stop la Romană? Sau la Universitate? Sau la Victoriei? Evident că nu era pe nicăieri.

Am intrat la OMV la Gară şi m-am interesat dacă au medicamente. Nu mă aşteptam să aibă mare lucru, dar răspunsul a fost şi mai prompt: "nici un fel de medicamente". Îmi aduc aminte că într-o vreme unele benzinării ofereau o gamă de produse parafarmaceutice foarte utile. Eu cel puţin m-am bandajat la un deget tăiat dintr-o benzinărie Petrom, unde aveau tot, de la iod până la plasture. Dacă s-a schimbat ceva şi nu au voie să mai vândă chestii de acest gen, îmi pare rău. Un motiv în plus să car după mine prin geantă toată gama de analgezice disponibilă. Şi plasture. Nu se ştie niciodată când te apucă o durere de dinţi pe la miezul nopţii, şi doamne fereşte să ai nevoie să găseşti o farmacie cu program peste noapte!

Patanii cu iz unguresc

Am organizat o plecare fulger la Budapesta, pentru o chestie care se anunţă (deocamdată) destul de interesantă. Fără somn cu o noapte înainte, fără haine curate, fără păr spălat, fără mâncare, fără chef. Pregătiri de plecare de acasă contra cronometru, ieşit pe uşă fără machiaj. Nu contează. Găsesc eu timp şi pentru asta. Plec intempestiv pentru a ajunge la locul de întâlnire, la jumătatea drumului realizez că am plecat fără paşaport. Mda. Tipic. Ajunsă la aeroport îmi aduc aminte că nu am luat invitaţia (ha!). Lucrurile se rezolvă însă fără probleme. Coleg cu valabilitate paşaport două luni. Schimb de replici steril dar cu final fericit. Cineva spunea acum câteva zile apropo de asta: „dacă s-ar interzice ieşirea din ţară pentru oricine care nu are paşaport valabil minim şase luni, asta înseamnă că toate paşapoartele au valabilitate 9 ani jumate, nu 10”. Corect. But tell this to the authorities. Trecut diverse puncte de control, ajuns la poartă control bagaje. Control de la fata cu detector. Tipa, o simpăticuţă amuzată, după o pipăire de sus până jos, remarcă cu un zâmbet în colţul gurii: „nu vi s-au uscat blugii...:)”. Rîd pe înfundate şi trec. Briceag în geantă. Ooops! M-am despărţit de el şi dus a fost. Păcat, făcea un cutter bun la nevoie. Să nu uit să strecor în programul de azi o sesiune fulger de manichiură. De somn nu poate fi vorba. Avionul, o chestie mică şi bondoacă. Şters repede din cap imagine cu sicriu zburător. Chestie bună: am locul dinspre culoar, şi la mijloc nu e nimeni. În dreapta mea un tinerel cu adidaşi şi trening. Vin stewardesele cu cafea. El întreabă de ness. Tipa nu reacţionează. „Ness!”... „??”.... „Ness!?” ... „??!” Intervin: „Instant coffee?” ... „??!!?” ... „Soluble?” ... Ea: „Si-lo-bol?” Mă lasă nervii: „Something like Nesscafe?” ... „Aaa, yes, coffee, Nesscafe!” (şi arată spre termosurile cu cafea branduite Nesscafe). Renunţ: „Nu are...” (către colegul de drum). „Ok, then just a normal coffee, thank you :)”. Uff, ce greu a fost. Anunţurile de plecare şi de informare în ungureşte. Ba pilotul, ba stewardesa. Mă uit în lungul culoarului. Şade liniştită pe scăunelul ei şi citeşte de pe nişte fiţuici. După ce termină cu bolboroseala (scuzaţi) în ungureşte, întoarce foiţa pe cealaltă parte şi continuă în ceva ce, spre sfârşit, când se aude un „thank you for flying Malev Airlines” mă prind că se petrecea în engleză. La pilot acelaşi lucru. Se înţelege ceva de genul „... tèmpreciur 5 àbov ziru”. E de bine deci. Budapesta, frumoasă, cum era de aşteptat. Cam ceaţă. Recepţionerii de la hotel cer un card de credit sau un aconto în numerar pentru cheltuieli în afara rezervării. Rânjet larg şi fluturat din gene, că altceva nu avem. Să se descurcă! :)

Mărunţişuri

E foarte mişto cum ştie lumea în România să dea restul "corect", şi asta exact când nu te aştepţi. După 15 ani în care credeam că după modelul McDonald's se vor învăţa şi alţii şi vor începe să dea restul corect, am în continuare surprize. Sau semi-surprize. De fapt nu prea mă surprinde că nu se dă nici până azi restul corect, ci aproape că mi-e jenă de jena pe care ar trebui să o aibă oamenii ăştia. Foarte frumos în contextul ăsta este limbajul corpului, pe care l-am testat pe propria piele ieri seară.
Când cineva îţi dă rest şi ştii sigur că vei primi cel puţin o monedă, te aştepţi să auzi un clac fin pe plasticul tejghelei, semn că e acolo, trebuie doar să te întinzi să o culegi, iar dacă sunt mai multe, să ţii coada în loc în încercarea de a strânge cu buricele degetelor nenorocitele de fise :) Dacă lucrurile se petrec în lipsa unei tejghele dedicate, omul îţi dă restul în mână, după sistemul "na banii şi du-te".

Comand o ciocolată caldă, care costă 4,5 lei. Îi dau chelneriţei o hârtie de 10 lei şi aştept cuminte restul. Nu-mi fac probleme, apare el, că doar e stabiliment serios. Tipa se execută şi cotrobăie după rest, întinde mâna peste bar să mi-l dea, iar eu, ca o vacă tristă, fac palma căuş şi aştept binemeritata bancnotă de 5 lei + fisa de 50 de bani. În palmă primesc hârtia, şi... pauză. Chelneriţa vede gestul meu, dar are deja restul pregătit, şi gesturile se succed în câteva fracţiuni de secundă. Jenată de palma mea întinsă ca pentru grăunţe, îndoi bancnota şi o bag în buzunar, şi mă fac rapid că de fapt eu nu căutam să primesc şi fisa. Aştept ciocolata, o iau şi plec. Nu mă aştept ca tipa să se întoarcă cu fisa, deci nu mă agit. În toată povestea asta sunt doar două urmări posibile. Să stau fixă cu ochii la ea şi să mă fac că aştept şi restul de bani, sau să mă fac că plouă. Aleg varianta a doua.

La benzinării mai merge, că măcar acolo dacă ţi-a întins restul incomplet şi mai trebuie să aştepţi bon fiscal, se simt oamenii şi odată cu bonul îţi dau şi fisele. La bar se pare că nu.
Mda. Cam aşa.

Aris artisticus

Există o categorie de păsărici de plastic, observ eu, care aleargă după personalităţi. Să fiu mai explicită.

Se dă un eveniment oarecare, cu participare de soi, somon afumat şi tofelu' de aere, vedetisme, paiete şi sclipici telectual. Se presară cu câte un actor, regizor, scriitor, sau, după caz, manelist celebru, şi se lasă la macerat. Se aşteaptă preţ de câteva minute, până când se identifică vizual ţintele, şi se dă drumul la păsărici. Care păsărici încep să ciripească gureşe şi vesele, pivotând pe tocuri aidoma unor titireze (sau titirezuri?) şi culegând din palma bărbăţeilor celebri grăunţe de faimă şi firimituri de show-biz. Obrajii se înroşesc, gesturile delicate vin unul după altul ca gloanţele din mitralieră, de la fluturat de gene, la îndepărtat neatent şuviţa de pe gât. Se mai adună o scamă de pe puloverul vedetului, se mai pune o palmă pe braţ în vâltoarea unei conversatţi studiat dezinvolte, se rîde obligatoriu cu capul dat pe spate şi se aplică când şi când priviri galeşe cu subînţeles. Actoricus burlacus impresionatus flirtează cu păsărica, că de! doar n-o fi bou, şi antanta capătă forme definite într-un amalgam de mirosuri de bucătărie fină emanată de farfuriile ţinute de amâdoi în mâini şi parfum de decolteu expus generos al domnişoarei. Ochii văd, inima cere, fotograful imortalizează, păsărica tremură toată, hartistul e tot numai un zâmbet. Vă rog, oameni de ştiinţă, inventaţi dracului o pastilă pentru aceste biete păsărici, să scăpăm dracului odată de ele! Da, nu mă refer la una care să le vindece, ci la una care să le cureţe! :D

Ah!

Tare tare tare rău mă supăr când am chef să scriu ceva pe blog şi nu am timp, sau acces la net. Şi tare tare am avut chef să scriu ceva acum câteva zile, am scris la repezeală undeva, blogger-ul a picat, şi am rămas cu buza umflată... :( Tare rău...

Teatru, lumini, Intercontinental

Dragă Parisule,

Sunt în buricul Bucureştiului, şi văd de la geamul biroului luminile Intercontinentalului. Aştept ca mâine-poimâine să dea drumul la luminile de pe Magheru. Îmi pare rău că nu au ales un model nou. Se pare că cei de la Luxten le schimbă doar odată la doi sau trei ani. Nu face nimic. Aştept luminile. Aştept să mă plimb pe sub tavanul de lumini, să simt în nări aerul rece de decembrie, să simt spiritul Bucureştiului în prag de sărbători de iarnă, să văd brăduţul de la Universitate luminat, beculeţele curgând din pomi. Aştept să număr din nou zilele rămase până la integrare, aşa cum tu ai numărat zilele până în noul mileniu, pe turnuleţul tău croit după idei europene şi cu oţel românesc.

După care, pe 3-4 ianuarie, o să suspin a regret când le vor da jos, şi mi se va părea, ca şi până acum, tot centrul mai sărac fără toată marea de culori. Voi contabiliza din nou cum 6 a devenit 7, şi voi aştepta ca peste câteva minute 7 să devină 8, şi aşa mai departe. Sper că voi putea privi oraşul, aşa cum îl iubesc eu, cu aceeaşi inimă deschisă, chiar dacă după 20 va fi un 25, sau un 35, şi să nu uit niciodată cât de mult îmi iubesc oraşul de baştină. Da, sunt vinovată că sunt bucureşteancă. Sunt vinovată şi accept să fiu pedepsită pentru tot restul vieţii trăind aici. Parisule, vreau să te revăd din când în când, dar n-aş da pentru nimic în lume Bucureştiul meu pentru tine. Sper să mă ierţi.

A ta.

Spălătorie de bani

Mi-am deschis spălătorie de bani. La modul cel mai serios. Judecând după numărul record de bancnote uitate în pantaloni şi spălate în maşină duminică, pot să declar sus şi tare că am trecut la nivelul imediat superior: spăl bani. Nu doar haine. Bani. Şi bani. Cel mai frumos este că dintre toate locurile din maşina aia de spălat în care puteau ateriza bancnotele alea nenorocite, cum ar fi pe tambur, sau printre rufe, ele au ales să se lipească, strategic, de hublou. Şi cum eu, în stilul desăvârşit gospodăresc caracteristic, am lăsat la macerat rufele cam o zi jumate până să mă decid să le şi scot din maşină, săracele bancnote au tot stat lipite de hublou până le-au venit toţi dracii, doar doar le-oi vedea şi le-oi scoate de acolo. Stăteau frumos, una lângă alta, una de 1 leu, una de 5 şi una de 10 lei. Parcă aud conversaţie între ele, aşaaa, şuierat, printre dinţi: "Bă, tu mai rezişti? Că eu m-am cam plictisit..." ... "Nî pre... Crez că ne ved?"... "Mâcegăimm drecu' ăici..." şamd...:)
Într-un final fericit, pentru ele, le-am observat cu coada ochiului, întâmplător...:) moment în care am decis că e cazul să pun şi rufele la uscat, nu numai banii...:)
Cred că bancnotele s-au simţit murdare şi s-au lăsat ascunse prin buzunare, că altfel nu prea ştiu cum au scăpat percheziţiei mele...

Pa pa comerţ, bună ziua artă!

Tocmai am făcut pasul cel mare. Mi-am dat demisia, şi am plecat trântind uşa la 3 ani şi jumătate de carieră în marea distribuţie. Povestea completă e prea recentă ca să-mi vină să o povestesc aici. Şi din păcate prea tristă.

Insă fac bilanţul acestor 3 ani cum n-au mai fost alţii în viaţa mea. Şi realizez că dintre toate lucrurile care m-au făcut să ador locul meu de muncă, pe primul loc au fost oamenii. Începând cu superiorul direct şi terminând cu femeile de serviciu. Ceea ce mă făcea să stau ore târzii din noapte la servici era, printre altele, faptul că alături de mine mai munceau nu doar unul-doi rătăciţi prin birouri, ci zeci, uneori sute de colegi. Cine eram eu să plec la ora 6 ca gravidele? N-aş fi putut să-mi fac treaba cum trebuie dacă nu aş fi fost sprijinită şi iubită de cei din jurul meu. În primele mele zile am întâlnit colegi care mi-au arătat toată bunăvoinţa şi înţelegerea, iar integrarea mea a fost rapidă. Ulterior, ne-am sprijinit unii pe ceilalţi în momente dificile şi ne-am bucurat împreună la tot ce a fost bun. Am lucrat pentru un om căruia nu voi putea cred niciodată să-i mulţumesc îndeajuns pentru felul în care s-a purtat cu mine şi lucrurile pe care le-am învăţat de la el. Am avut alături colegi care au plâns când am plecat şi de care m-am despărţit cu greu la rându-mi. Şi sub toate acestea, noi toţi vindeam gemuri şi saltele, chiloţi şi margarină, zarzavaturi şi calculatoare. Am fost o echipă unită. Am fost, multă vreme, o echipă imbatabilă. Am fost echipa Orhideea.

N-am fost prima "trădătoare". Şi mie îmi vor mai urma şi alţii. Şi vor veni oameni noi în locul nostru. Şi voi trece prin locurile familiare altădată şi nu voi mai recunoaşte nici un angajat. Şi voi căuta cu privirea detalii legate de bunul mers al locului. Şi voi tresări când voi vedea un ambalaj pe jos. Şi mă voi apleca să-l ridic şi să-l arunc la gunoi. Şi-mi va părea rău şi bine în acelaşi timp pentru fiecare clipă petrecută sub acel acoperiş şi pentru tot ce a însemnat pentru mine.

Nu e uşor să explic în cuvinte ce a însemnat pentru mine Orhideea. Ce sentiment ai când simţi forfota ei sub picioare, câng ajungi să te identifici cu ea, să-ţi curgă prin vene, să-ţi fie drog şi boală în acelaşi timp. Ca un fel de... amor... nebun.

Acum, ce să zic? Să fie într-un ceas bun, morţii cu morţii, viii cu viii.

Vând pisică

Din ciclul "vând pisică inutilă", ofer spre comercializare pisică pufoasă şi neastâmpărată, cu multă pasiune pentru grădinărit şi zugrăveală. Poate, dintr-o singură mişcare de coadă, să răstoarne trei ghivece şi să împrăştie conţinutul lor pe pereţi, scaune, calorifer şi, binenţeles, perdea. Are şi un imens potenţial (demn de explorat) în domeniul post-vânzare. Te priveşte cu ochi mari şi lucioşi şi îţi transmite dragostea ei eternă în timp ce tu, clientul cel zugrăvit şi grădinărit dintr-o singură mişcare, nu ştii ce să smulgi mai întâi: părul propriu sau urechile pisicii.

Vecinii mei probabil ştiu că locuiesc singură. Sigur se întreabă cui pot să ţip eu "TE OMOORRRRR!!!" în miez de noapte. Săracii cred că stau cu mâna pe telefon să sune la poliţie să denunţe criminala torţionară :). Ţipatul meu nu are însă efectele scontate: Ali o şterge pe sub canapele şi fotolii şi se face nevăzută, deci scapă de năpastă, în schimb pe mine mă apucă nişte crize triple de draci că mă lasă cu ghivecele în mijlocul casei şi pereţii pestriţi şi NU POT SĂ O APUC de nicăieri să-i trag o mamă de bataie! Iar vecinii mei stau cu paharele pe pereţi :)

Mă întreb ce a căutat printre ghivece....?....

Yogă de birou

Mă apucă periodic gânduri de răzbunare. Înghit tot felul de porcării de la oamenii cu care şi pentru care lucrez, iar sportul preferat în astfel de cazuri este planificarea torţionării lor în fel şi chip. Este o metodă destul de relaxantă. Ieri am observat însă ce minunat te simţi când respectivii colegi îţi fac (ca de obicei) zile fripte, dar tu ai o ofertă alternativă de muncă. Ta-naaaaa! Să zicem că te-a sunat cineva şi te-a chemat la interviu, şi în paralel colegii cu pricina te calcă pe bătături şi te scot din minţi. Eşti de o nesimţire cruntă, zâmbeşti cu gura până la urechi deşi nimeni nu-şi explică de ce, eşti relaxat până la ultima fibră, îţi cam bagi picioarele în ele de termene limită, şi culmea, îţi ies şi mai bine, că tot le faci relaxat, îţi permiţi să pleci cu o oră mai devreme la interviu minţind cu neruşinare că ţi-e rău şi nici nu-ţi pasă că se uită strâmb la tine etc. Apoi vine partea în care interviul oricum nu a dat roade şi oamenii cei răi care te-au amăgit şi-au dat seama că vor pe altcineva sau că ceri prea mult, şi revii la înghiţitul în sec de deunăzi.
Mda... cam aşa...

1

Eh, uite că veni iarna, şi eu am înregistrat deja prima tamponare pe sezonul în curs. Iupi. Autobuz pe două benzi, depăşire, bou cu bască în faţă, frână, piatră cubică, ud.
Cam atât.
A, şi să nu uit. Vremea e numai bună de ascultat un picuţ de Alifantis.

Gipsy

Un articol în Cotidianul şi comentariul unei cititoare mi-a adus aminte de sentimentul de greaţă pe care mi-l dau discuţiile savante despre locul ţiganilor în comunitate. Mi se face silă când văd manifestări ca Gala Halloween (organizată de o asociaţie care nu merită numită aici) pentru stimularea interesului comunităţii faţă de integrarea copiilor de ţigani, sub deviza „fiecare copil în şcoală”. Mi se face silă pentru că participă la această gală oameni cu bani invitaţi să doneze pentru această cauză, români de-ai noştri, care lăcrimează la auzul poveştilor triste ale bieţilor copii de ţigani pe care societatea îi ignoră. Şi mi se face silă pentru că se creează, cu ajutorul unor păpuşi de paie cu creierul spălat, cum este Leslie Hawke, curente de opinie care îndeamnă românii să-i respecte şi să-i protejeze (culmea!!) pe sărăcuţii copii de ţigani pe care societatea nu-i iubeşte. Se vorbeşte despre discriminare şi xenofobie. Pare-mi-se că americanii marcaţi de propriul trecut de asuprire a negrilor îşi caută izbăvirea în acte caritabile creionate la repezeală în România. Ah, ce mai cauză nobilă şi-au găsit... Uită însă că şcoala e deschisă tuturor şi gratuită în România. Hai să dăm cu toţii mâna şi să uităm barierele sociale şi să-i primim în sânul nostru pe acei copii flămânzi născuţi la periferie care doresc să înveţe şi să se realizeze în viaţă. Parcă îi văd pe puradei citind la lumânare pagini de ziar şi strângând cu grijă cărţi abandonate visând la ziua când vor fi academicieni. Pot sa rîd? Stimată doamnă Leslie Hawke, pot să-ţi rîd în faţă? Pot să vomit un pic? Te rog? Ieri la ştiri, făcând un pic de zapping, dau peste un reportaj în care o ţigancă care ţine în braţe un copil şi este împresurată de alţi câţiva agăţaţi de fusta ei pare revoltată că nu are intrare la cantină (sau ceva de genul). Reporterul o întreabă câţi ani are, iar ea răspunde răstit: „27!” „Şi câţi copii ai?” zice reporterul. „4!” vine răspunsul. Tipul insistă: „Ai fost la şcoală?” Ţiganca, şocată: „N-am fost, că n-am avut timp!”
QED.
Mesaj pentru toţi papiţoii care au participat la gala Halloween: sunteţi nişte parveniţi care nu realizează unde trebuie trasă linia între pupatul în cur pentru satisfacerea propriei imagini şi apărarea demnităţii voastre de români. Halal români. O să mă criogenez şi o să mă trezesc peste 20 de ani şi voi veţi fi femei în casă şi şoferi pentru ţiganii cei bogaţi şi veţi cere viză de la consulatul maghiar de la Piteşti ca să vă vizitaţi rudele din Ardeal. Iar eu o să aleg să mor.

Orient şi Occident

Mda.

Acum câteva săptămâni am făcut o escală inopinată la Târgovişte. Povestea întregii peripeţii care m-a adus acolo este mult mai lungă. Am vizitat ruinele cetăţii domneşti şi biserica domnească pe înserat, doar noi şi reflectoarele din curtea muzeului, după ce am sărit gardul ca să trecem dincolo. Ne-a prins paznicul după 10 minute de plimbăreală prin curtea muzeului, ne-a legitimat, şi după ce a văzut că suntem doar o mână de turişti curioşi şi întârziaţi, ne-a făcut un tur al sitului, ... and boy did we have a surprise!

Am aflat lucruri pe care nu speram să le aflăm, am descoperit că nu trebuie să treci munţii să vizitezi mult lăudata Transilvanie ca să vezi bucăţele de istorie, şi am mulţumit în gând cui trebuie pentru faptul că ni l-a scos în cale pe respectivul paznic. Care paznic era student (este) în anul III la istorie (ha!).

Printre altele, am dezbătut destul de amănuţit chestiuni mai puţin cunoscute despre domnitorii care şi-au făcut veacul la Târgovişte, şi am privit cu uimire şi admiraţie minunata construcţie din care au rămas ziduri zdravene, cupole imense şi primitoare, scări, pasarele, odăi... Am ascultat fascinaţi explicaţiile ghidului nostru despre cum avea curtea domnească o încăpere imensă ce servea drept baie turcească. Şi cum construiseră pe vremea aceea (sec. al XVII-lea) un sistem de apeducte şi canale în ziduri pentru circulaţia aburului, care transformau baia turcească într-o saună în toată regula. În acest răstimp, occidentul cel evoluat considera îmbăiatul ca periculos pentru sănătate şi drept o cale de transmitere a bolilor cele mai grave (sifilisul) şi în consecinţă interzicea pe cât se putea contactul cu apa. Mai multe despre igiena în Evul Mediu aici sau aici.

Stăteam şi mă uitam impresionată la urmele acelei încăperi magice şi mi-l imaginam pe Ludovic al XIV-lea dându-i telefon lui Matei Basarab cu rugămintea de a veni să facă şi el baia anuală la Târgovişte. Rîzând în sinea mea ascultam mai departe explicaţiile ghidului şi mă gândeam că orientul ăsta pe care uneori îl ridiculizăm şi de care ne lepădăm, sau pe care alteori îl iubim cu pasiune şi cu care ne identificăm, ne-a facilitat, printre altele, o apropiere de nişte valori mult mai profunde legate de locul nostru pe lume. Legate de spiritualitate. Dacă în Franţa secolului al XVII-lea Biserica considera îmbăiatul ca o practică depravantă care crea condiţii pentru nuditate în grup iar medicina recomanda utilizarea cât mai rară a apei pentru că o considera purtătoare de boli, Orientul continua să pună igiena personală pe un nivel mult mai înalt. Bunăoară, credinţa orientală se baza pe curăţenia trupului pentru îndeplinirea ritualurilor religioase, iar cine ştie puţin despre musulmani înţelege cât de important era pentru un arab să îngenuncheze curat pe covoraş înainte de rugăciune. Iar dacă apropierea asta faţă de ei a făcut ca pe alocuri să dovedim că suntem mai evoluaţi decât fraţii noştri vestici, nu pot decât să zâmbesc în continuare în sinea mea şi să mă bucur că nu trebuie să mă lepăd de originile mele. Nu tot ce am făcut a fost rău, nu tot ce facem este bun. Şi invers. Numai că noi nu ştim decât totul sau nimic. Şi când ajungem să vizităm Turcia ca turişti astăzi ne minunăm de câte lucruri de acolo sunt ca la noi. Şi facem ochii mari când auzim că banale cuvinte gen "tavan", "cămaşă", "geam", "cearşaf", "fasole", "pătlăgică" etc. sunt ale fraţilor noştri turci...

Nice, isn't it?

Mulţumesc lui Mordax pentru ideea de a scrie această însemnare.

Despre nimic

26 iulie .. 22 noiembrie ... 6 februarie .... 25 martie ..... 16 octombrie ...... 17 iunie ....... 5 mai ........ 3 iulie

Date care nu-mi ies din cap. Nu-mi folosesc la nimic, decât poate doar să-mi aducă aminte de ziua în care... sau de data la care... sau de momentul în care ... sau de ....

"Şi eu. Şi mie. Varză"

Un fel de răzvrătire

Aud la radio o ştire despre un iminent tsunami care îi paşte pe locuitorii unei insule din Pacific, cauzat de un cutremur care a avut loc recent în largul insulei. Mă gândesc la bieţii locuitori ai tuturor ţărilor care mărginesc Pacificul, obişnuiţi să-şi reconstruiască casele, şoselele şi oraşele odată la câteva luni. Mă gândesc apoi la locuitorii Beirutului, pentru care odată la 4-5 ani cea mai mare distracţie este reclădirea oraşului de la zero şi transformarea lui într-un punct de atracţie turistică... DIN NOU. Şi mă gândesc la ţăranii noştri luaţi de ape care locuiesc în condiţii mizere pentru că tot ce au avut o viaţă întreagă stă pe fundul rîului... Şi aşa mai departe.
Şi pe noi ne doare în cur de cojile de seminţe scuipate în faţa blocului, de maldărele de gunoaie abandonate la colţ de stradă, de faţadele decojite ale clădirilor din centrul oraşului, de hârtiile pe care nu ne obosim să le aruncăm în coşuri de gunoi, de cocenii de porum abandonaţi pe plajă, de mucurile de ţigări şi de peturile pe care le aruncăm neglijent pe geamul maşinii din mers, de flegmele scuipate savant în buric de Bucureşti, de tricourile suflecate la 35º+ ... Iar dacă mâine ne loveşte un tsunami sau un cutremur de proporţii, stăm în cur pe stradă cu papucii în care ne-a prins cutremurul şi ne plângem de milă şi înjurăm autorităţile, pe Iliescu şi pe Ceauşescu, pe turci şi pe vizigoţi şi pe toţi cei care ne-au asuprit, dar nu ne mişcăm un deget să reconstruim cu propriile forţe ce-am pierdut. Aşteptăm cuminţi linguriţa cu polen şi coajă de ou pisată de la UE, ca să creştem mari şi puternici şi să stăm pe picioarele noastre. Suntem un popor de veşnici adolescenţi rebeli şi neascultători, cu obrazul brăzdat de urme de la vărsat de vânt şi chiloţii nespălaţi de mama noastră europă, preocupată să-şi trimită la studii în străinătate copiii din vest şi neatentă cu progenitura uscăţivă şi negricioasă de la Marea Neagră, care nu a mers la şcoală şi a învăţat doar de la emisiunile bulgăreşti şi de la radio pirat cum e viaţa trăită în huzur. Hai să ne fie într-un ceas bun şi să fim bineveniţi în Europa. Care-o mai fi şi aia...

BRD sucks part time this time

Reguli de minimă decenţă mă obligă să adaug această însemnare, ca urmare a faptului că am fost sunată şi problema şi-a găsit o rezolvare necostisitoare.

Codul a fost regenerat (a câta oară, Doamne!) fără cost suplimentar, cardul NU a fost blocat ca urmare a neplăţii, şi urmează să-mi fie trimis tot prin curier (duh!), dar la adresa de la servici.

Concluzii:

1. nu am reuşit să-i fac să renunţe la FAN CURIER. Probabil relaţia amoroasă FC - BRD este mai adâncă decât am crezut. Sau contractul este în curs de renegociere. Aştept să văd ce se întâmplă.

2. a fost nevoie de un telefon "în altă parte" pentru a beneficia de soluţia descrisă mai sus. Păcat.

3. este bine ca atunci când te angajezi în atâtea proiecte co-branded să ai şi logistica necesară susţinerii cârdului de clienţi potenţial curioşi/nemulţumiţi. Asta referitor la BRD, evident :)

4. deşi numeroase persoane mi-au sugerat că aş putea să-i: a) ard pe rug; b) dau în judecată; c) pârăsc la OPC, am decis că cel mai mare efort pe care îl pot face este să scriu această povestioară. Pur şi simplu nu merită efortul redactării de scrisori sau alergăturii pe la avocaţi. Este un amărât de PIN. Facă ce vor alţi clienţi, eu mă declar mulţumită.