RATB

Un mic periplu prin mijloacele de transport în comun astăzi mi-a adus aminte că nesimţirea e la ea acasă atunci când te afli între mulţi oameni. O staţie cu troleibuzul 97 mi-a împrospătat noţiunea de miros de ţigan. De la Basarab la Gara de Nord am simţit pe pielea mea aerul închis de metrou şi senzaţia de claustrofobie pe care ţi-o da amestecul de oameni claie peste grămadă. E suficient să fie unul nesimţit şi-ţi petreci drumul dintre staţii închipuindu-ţi care e nesimţitul şi aşteptând să se deschidă un picuţ uşile şi să respiri aerul de pe peron, ca un înecat care trage aer la suprafaţă înainte să se cufunde la loc în adânc. Probabil că tabloul ar fi complet dacă ai ciuli şi urechea la zgomotele din jur şi te-ai lăsa purtat de frânturile de conversaţie, care-ţi ajung inevitabil la ureche. Trăiască însă mp3 playerul.

Am călătorit zilele acestea cu mult iubitul meu autobuz 331. Pe care îl ştiu de pe vremea când toate drumurile mele în oraş mă duceau la el. Am stat în picioare uitându-mă pe geam afară, dar nu m-am putut concentra prea tare să admir peisajul, pentru că ochii îmi erau furaţi non-stop de propria mea imagine reflectată în geamuri, şi de chipurile celor din spatele meu, pe care m-am surprins nu o dată examinându-le. Arătam ciudat, încărcată cu două desage şi înfofolită până peste cap. Eu care sunt obişnuită să am minimum de haine pe mine, ca să mă pot mişca în voie în maşină, dar acum mă văd nevoită să mă îmbrac corespunzător călătoriei cu transportul în comun şi mersului pe jos seara târziu spre casă. Urăsc chestia asta, dar nu am încotro. Însă cum nimeni nu s-a născut în maşină, mă adaptez şi eu foarte rapid. Puţină mişcare nu strică.

Dar şi când mi-oi recupera permisul...... :)