Îngrozitor de răzleţ, şi fără noimă

Dacă cerşetoria pe străzi ar fi ilegală, oare cerşetorii s-ar îmbogăţi peste noapte? Adică aş da eu, trecător pe stradă, unui cerşetor, bani, ştiind că s-ar putea să fie un poliţist pe undeva să mă aresteze că dau bani? Sau aş face-o mai abitir dacă aş şti că o pot păţi? Cum ar fi? Ca prohibiţia... Hmm...

Haine şi mâncare pentru sărmani

Am aflat de curând că mama mea găteşte ocazional pentru un cămin de bătrâni, şi că-şi face timp să le ducă diverse bunătăţi, când şi când. Mi-a descris bucuria simplă a unora dintre ei la vederea unui borcan cu mucenici şi condiţiile în care stau. Mi-am adus aminte, cu ocazia asta, de teancurile de haine de care vreau să scap de atâta vreme, şi care stau cuminţi în pungi, în aşteptarea zilei în care o să descopăr locul unde le-aş putea duce şi unde cineva s-ar bucura realmente de ele. Până atunci, ori le ţin în dulap, ori le las la vreun colţ de stradă, sau în curtea unei biserici. Nu-mi place nici una din variante, aşa că dacă ştie careva de un cămin unde le-aş putea duce (eventual în sectorul 1), aştept sugestii.

68

Astăzi ai fi împlinit 68 de ani.

Multe din lucrurile pe care le-ai ştiut acum nu mai sunt.
Fabrica Laromet a fost vândută unor evrei care au dezmembrat utilajele şi le-au vândut la fier vechi.
Grădina din spatele străzilor cred că este în paragină, sau a fost parcelată şi vândută ca loturi de case. Cred că Molnar trăieşte încă. L-am văzut acum câţiva ani. Numai că nu mai are maşinăria aia portocalie de la fabrică cu care să se plimbe. S-o fi stricat...
Talbotul este pierdut, probabil undeva la fier vechi. Din Peugeot şi acum mai avem în fundul curţii plafonul. Şi în camera din faţă numerele vechi ale Talbotului... 1-B-nu mai ştiu cum...
Casa e aşa cum o ştii, dar a suferit multe îmbunătăţiri peste vreme.
Câinii, pisicile, toate s-au schimbat.
Avem trandafiri în curte. Am renunţat de mult să mai plantăm altceva decât pătrunjel şi mărar :)
Poarta de garaj a rămas aceeaşi. Garajul însă a dispărut.
Brazii, cum îi ştii...
Mama... Claudiu... Eu...

O să fiu mătuşă, ştii?

...dumneata ai fi fost bunic...

Eici ar, marcă înregistrată

Ştiu că atât Patric cât şi Anne ar fi deosebit de încântaţi să vadă că sintagma folosita des de ei pentru definirea oamenilor de resurse umane, altfe spus "eici ar", prinde rădăcini. Şi prinde pentru că această sectă de personaje ne dau, zi după zi, motive în plus să-i iubim.

De ce-i iubim pe oamenii de eici ar? :)

1. Pentru că le place să se audă vorbind, şi se pierd în detalii inutile, construiesc fraze lungi şi complicate, care vor să spună acelaşi lucru: ce frumos e să lucrezi la ei.
2. Folosesc termeni elevaţi, ştiuţi numai de ei, meniţi să impresioneze bieţii candidaţi veniţi cu rata de Fundeni: "a aplica" (mai multe despre chestia asta într-o altă însemnare), "acurat, acurată", "a treinui", "ivenţuri" etc.
3. Au uitat complet limba română, şi nomenclatoarele de funcţii scoase cu mare trudă de nişte oameni din domeniu nu înseamnă nimic pentru ei. Secretara este "Assistant Manager" sau "Office Manager", deşi prima înseamnă Director Adjunct (pentru cine nu ştie) iar a doua este mai frumos spus "Şefă de cabinet". Şi tot pentru cine nu ştie, traducerea corectă a unei Asistente personale sau Secretare de director este Assistant TO THE Manager. Sic! Mă rog...
4. Fac notiţe pe CV! De genul "ora 16:00" sau "engleză" sau "400 euro". Cât de retardaţi trebuie să fie să nu ţină minte chestiunile esenţiale pe care le află în decursul unui interviu? De genul salariului dorit? Şi să le transcrie într-un carneţel după ce se termină interviul??

Am suportat cu stoicism toate cele de mai sus într-un interviu pe care l-am avut astăzi, şi care m-au amuzat cu atât mai mult cu cât firma la care am "aplicat" (hihihi...) avea sediul într-o clădire care nu a mai fost renovată de vreo 50 de ani, cu miros puternic de igrasie pe toate etajele, birouri cu uşi tapiţate (din acelea cu piele), ghivece cu plante de toate mărimile pe scară şi cutii de iaurt sau de smântână de 1kg refolosite pe post de ghivece, cu frunze puse la prins de rădăcini, însemnări pe uşi de tipul "direcţia salarizare" sau "şef serviciu", draperii de catifea şi parchet distrus pe alocuri şi înlocuit cu gresie! Cu toate acestea ei aveau "brand manageri", "marketing manager" şi "eici ar manager". Care, după 20 de minute de explicaţii şi umflături a omis lucrul cel mai important. Să spună câţi bani oferă. Ducă-se.

Printre nori

Mi-am adus aminte astăzi, privind pe cer la nişte fâşii de nor pierdute pe cer între amurg şi zi, de un episod trăit anul trecut.

Un grup de prieteni din Cehia s-au decis să facă turul României cu maşina. I-am însoţit o bucată de vreme şi le-am arătat frânturi de ţară, cât să simţim că nu i-am lăsat neplimbaţi, şi că le-am arătat măcar lucruri frumoase şi pline de istorie. Discuţii în maşină, pe drum, au fost multe, şi deosebite. Şi acum îmi răsună câteva din subiectele de conversaţie. Ceea ce mi-a plăcut enorm la aceşti tineri era că aveau o gândire occidentală extrem de matură şi clară, dublată de o cunoaştere a istoriei comuniste care ne-a lovit pe toţi, deopotrivă. Erau ca nişte fraţi mai mari un pic, care au apucat să plece la studii în vest înaintea noastră :) Extrem de calzi, extrem de deschişi, foarte pragmatici, dar şi suficient de ... balcanici încât să ne permitem cu ei nişte glume a căror poantă nu trebuia explicată, în sfârşit, cu pixul în mână :) Am simţit că nu suntem singuri în lupta de convingere a restului naţiilor europene că avem şi noi doi ochi şi două picioare şi că putem să legăm două puncte printr-o linie dreaptă. Şi am mai simţit că lucrurile de care noi ne bucurăm zilnic şi care ni se par fireşti sunt poate, pentru alţii, nişte rarităţi. Şi nu mă refer aici la brânză şi la roşii, ci la un lucru mult mai simplu: la nori. Norii noştri li se păreau lor, care de câţiva ani buni îşi alegeau în fiecare an altă ţară ca destinaţie de concediu, cei mai frumoşi nori din câţi există. Ascultam fascinată cum îi descriau şi se entuziasmau de fiecare perniţă pufoasă de nor, de fiecare firicel alb, de fiecare peticel albastru de cer. Li se păreau cei mai frumoşi nori. Nu cei mai ospitalieri oameni şi nici cel mai sălbatic peisaj îi fascina, ci norii. "România. Ţara cu cei mai frumoşi nori..." Ce ciudat sună...
O fi aşa, n-o fi... nu ştiu. Însă ştiu că dacă mă uit la norii noştri suspendaţi peste blocuri de beton şi ghene de mahala bucureşteană, mă surprinde un zâmbet de plăcere, la amintirea a ce spuneau cei doi cehi... avem cei mai frumoşi nori din lume... Măcar de-am şti să-i apreciem şi să ne bucurăm de ei... ei?.. cum ar fi? ... :)

My own gas station!

Sunt fericită! Chiar vis-a-vis de blocul meu se inalta o benzinărie Rompetrol. Tocmai ce i-au pus floiricica şi ştiu şi eu acum ce model va fi :) Sper că va fi cu tot cu magazin Hei!, de care eu sunt dependentă. În sfârşit voi avea şi eu un loc luminat în care să mă duc să cumpăr ceva la ora 3 dimineaţa! Iupiii!!
Nu contest că mai bine ar fi apărut în locul benzinăriei ceva mai frumos, dar mie mi-e practic şi la îndemână. Oricum sunt genul care se zgâieşte luuuung la tot ce se construieşte nou în Bucureşti. După mine, toate-s frumoase. Oţel, sticlă, beton, dungi, cerculeţe, nu contează. Contează doar că se asfaltează, se curăţă, se aranjează frumos spaţii verzi pe lângă toate chestiile noi care apar. Că n-or fi toate un stil, who cares? Mai puţin mi-e ruşine cu clădirile de birouri decât cu casele şi vilele făcute după ureche.
Şi pe DN1.... tiiiiii.... m-aş duce şi m-aş întoarce pe acolo de trei ori pe zi dacă s-ar putea. Sunt printre puţinii fericiţi că e aglomerat pe DN1 de la Otopeni până în Băneasa :D. Mă holbez pe săturate la fiecare colţişor de beton nou răsărit, şi mă bucur cu fiecare zi care trece că o să avem pasaaaaajeeeee, şi pasareeeeleeeeeeee!!! :)

Jocul lui Ender c'est moi :)

Ştiu că este utterly lame şi că plimbatul linkurilor de pe un blog pe altul este tipic maimuţelor, dar nu mă pot abţine să nu dau mai jos rezultatul testului "What book are you?" al celor de la bluepyramid.

Adică da. Asta este.
THE ONE

To you, most everything is a game. It's summertime, and the living's easy. Even when there's a war on, it's just a game to you. But even though you've historically been able to meet every challenge, there are some doubts about what lies ahead. Are you sure you're up to the next test? Don't forget to pay attention to your siblings.

Lăsând chestiile serioase la o parte, mă întreb dacă oamenii ăştia au şi "Mama şi copilul" în lista de cărţi.... Pentru fetele mai ... casnice... Humm? :)

Cutia de carton din liceu

Nimic nu se compară, cred, cu senzaţia pe care o ai atunci când cotrobăi prin cufere cu amintiri. Ai surpriza să dai, printre altele, de:

- fiţuicile din liceu. Eu le am păstrate frumos, teanc, legate cu elastic :) Când m-o lovi probabil bătrâneţea şi plictiseala o să dau iama în ele şi o să le aşez, probabil, pe materii, cronologic etc.

- notiţele de la sfărşit de caiet de matematică, cu liniuţe de dialog, gen "-De ce s-a terminat Valea Papuşilor?", sau "-Ai întrebat-o vreodată pe mama ta unde şi-a petrecut luna de miere...?"

- mâzgălelile pe tot felul de capete de hârtie, de tipul "Uite ce frumos este scrisul meu de fetiţă cuminte şi drăgălaşă şi scumpă" sau "Scrie fain fain fain fain fain FAIN fAIn FAIn faiN..." :) Am găsit şi "putrefacţia supremă şi sublimă"... ! .... Cred că eram printr-a zecea şi studiam simbolismul.... cred.... sper! :)

- listele de dinainte de plecarea în tabere sau turnee: "tricoul verde, blugi x 2, şosete..."

- teancuri teancuri de lucrări de control la tot felul de materii, care mai de care cu note ... impresionante, de genul 7, 6, 8. Un exemplu: extemporal la biologie, clasa a XI-a (oaa, nici nu-mi aduc aminte să fi studiat biologia atâţia ani... cred, sincer, că a fost o pierdere de vreme maximă de-a lungul liceului). Dar să revin: extemporalul :) Întrebarea a 6-a: rolurile bilei în digestia lipidelor: reduce tensiunea superficială şi emulsionează grăsimile (yeah right... try to remember this for the rest of your life...), formează cu lipidele micelii hidrosolubile (închipuiţi-vă deci că eu chiar ştiam chestiile astea pe vremea aceea....) şi activează enzimele (asta scrisă de profesoară :) - mi se pare normal, ar fi fost prea mult pentru mine să reţin atâtea lucruri... :))
Sau: lucrare de control la latină (da, recunosc, am suferit mult): "hic est vir magni" (habar n-am ce înseamnă, se pare că n-am ştiut să traduc, sau să fac ceva cu fraza asta, sub frază e gol :)
Sau: "Dacă asupra unui sistem în echilibru se acţionează cu o constrângere, sistemul se deplasează în sensul diminuării constrângerii" (mi se pare normal :)) Nu ştiu la ce materie era lucrarea. Dacă ştiam că o să devin atât de neştiutoare în timp raportat la propriile mele eforturi de studiu, aş fi:
a) scris în partea de sus a lucrărilor "Extemporal la .. chimie / fizică / biologie ... etc"
b) renunţat să mă mai chinui. În fond, ce-am reţinut? Că 0 dă la toate grupele şi primeşte doar de la 0, că AB4 primeşte de la toate şi nu dă decât tot la AB4, că drosophila melanogaster avea şi ea amărâta 2 cromozomi, şi de-aia devenise coşmarul tuturor elevilor de clasa a XII-a, ceva legat de hidra de apă dulce, dar nu mai reţin ce :) de pistilul de floare etc...
Sau: extemporal la nu-mi dau seama ce: "Este ignoranţa o condiţie a fericirii?" ... Mda... ei bine, pot să spun cu mâna pe inimă că nici nu-mi aduc aminte dacă m-a frământat vreodată subiectul. Probabil însă că a existat vreun profesor preocupat de chestia asta. Sper că i-a trecut :) Mai bine decât să ne pună să scriem un eseu pe două pagini ne spunea din start, sub formă de afirmaţie: "Dragi elevi, da, ignoranţa este o condiţie a fericirii", şi terminam bâlciul.

- fişe de lectură! Mai ţine cineva minte fişele de lectură pe care trebuia să le facem în generală? Oooaaaaa, ce chestie! :) Uite, dau de una la "Originea şi continuitatea românilor", de Ligia Bârzu (nu mai reţin cine a fost, şi de ce era atât de importantă la vremea respectivă, dar e clar că a fost :)).

- ha ha! foicele de hârtie cu calculul mediilor! rotfl :) Asta mă apuca periodic, cu mult timp înainte de încheierea trimestrului, că doar se cădea să ştim cum stăm, nu? :)

- interminabile peticele de hârtie de matematică cu biscuitele, din toate poziţiile şi cu toate culorile pământului. Realizate, binenţeles, în ore. Preferabil în cele de literatură universală sau istoria Franţei :)

- alte peticele de hârtie cu semnătura. Nu-i aşa că am exersat cu toţii semnătura pe zeci şi zeci de pagini? Şi la ce ne-a folosit? La nimic, că acum tot două linii şi un punct e semnătura mea... :)

- caietele de tot felul: de franceză şi de română, de istorie, de engleză, de cultura Franţei. Cu multe multe foicele de mate măzgălite cu biscuitele. Hopa! şi-o lucrare la fizică!

- mai apoi, cursurile şi caietele din facultate. Doamne, ce harababură! Ba printate, ba scrise de mână (de multe ori nu de mâna mea, că de, de-aia existau scribi şi copiatoare :)), fotocopii după cărţi recomandate de cine ştie de profesor obsedat de propriile publicaţii, subliniate şi conspectate cu sârguinciozitate.

- cărţile de teste şi dicţionarele franceze, broşurile de genul "Cum să reuşim la examen" ... rotfl... Dumnezeule! eu chiar citeam aşa ceva! :)))

- mărţişoarele de prin liceu sau generală, plicurile cu scrisori netrimise la poştă niciodată, scrisorile primite de la unii sau alţii, unele sau altele...

- filme nedevelopate (now that's interesting... :)) Ce-o fi pe ele? Mâine la prima oră de asta mă ocup :)

Sunt nostalgică. Da. Dar am un surâs tâmp în colţul buzelor, şi parcă nu mă pot opri din hlizeală. E clar! Aveam nevoie de o raită prin cutia mea cu amintiri. E mult mai amuzant decât răsfoitul albumelor cu poze. Parcă ele sunt mai triste, parcă la un moment dat nu mai vrei să te vezi cum erai acum 10 ani (mai nu ştiu cum, mai puţin nu ştiu cum, cu mai mult nu ştiu ce, fără nu spunem ce :)) ) şi preferi să "consulţi" amintirile fără imagini :) Mâzgălelile de adolescent naiv, preocupările neînsemnate rămase pe un colţ de pagină de caiet studenţesc sub forma unor fraze fără sens, visele, iluziile, bucuriile simple şi atât de intense, glumele, năzbătiile, notele proaste, mediile, flirturile, moda, zodiacul, vacanţele de vară, bileţelele din bancă, creta şi buretele, chiulul, parcul, tema pentru acasă, comentariile, orele de sport, evenimentele din sala de festivităţi, TEZELE :), pauza, scutirile, absenţele nemotivate, orele de dirigenţie, bacalaureatul, carnetul de note, Grădina Icoanei, autobuzul 331...

Să nu uit să-mi fac o cutie cu amintiri şi pentru viaţa de om matur şi plin de probleme....

Oh, les Belges!

Anne m-a dus astăzi într-un loc înfiorător, care se numeşte Waterloo. Şi anume un restaurant. Trecând peste faptul că orice muritor de rând care are niscaiva dioptrii, ca mine, odată intrat se va împiedica obligatoriu de primul colţ de masă, pentru că înauntru este beznă, şi trecând şi peste faptul că secţiunea dedicată nefumătorilor este de fapt acelaşi restaurant dar cu o uşă din sticlă glisantă trasă dintr-un capăt în altul, pentru a izola un separeu într-un colţ de încăpere, restul a fost bine.
M-am simţit ca un hamster închis într-un siloz cu miros de ceai negru şi lac de lemn. Probabil patronii doreau să mă testeze dacă rezist la combinaţia fatală. Am rezistat mirosului, am rezistat şi tentaţiei de a-mi băga ritmic câte un deget în ochi din cauza întunericului, şi am purces spre a mânca. M-a amuzat foarte tare când chelnerii, cu un simţ al răspunderii extrem de bine dezvoltat, şi cunoştinţe de echilibristică atent cultivate, deschideau şi închideau uşa glisantă (care, atenţie! se trăgea foarte greu) de fiecare dată când intrau sau ieşeau din secţiunea nefumătorilor. Mai cu o tavă, mai cu un pahar, mai cu patru farfurii cu mâncare, mai cu o notă...etc. Dar s-au descurcat, de-asta zic că aveau oamenii habar de ce făceau. Uşa glisantă deci era foarte foarte practică. Servea la ţinutul fumului de la fumătorii cei haini departe de nasurile noastre delicate. În rest vedeam tot ce fac fumătorii dincolo de geam. Şi era mişto că uşa de la intrarea în restaurant era de partea cealaltă a glasvandului... :) Adică tot la ei era mingea :) Noi, la găurică... :) Mă rog.
Am comandat o salată cu iz imperial, care se numea Rois des bleus. Am greşit. Cred că regele nu era prin preajmă când au făcut salata, pentru că tot ce puteam distinge în dânsa, pe lângă rîuri rîuri de sosuri brânzoase puturoase şi cuburi imense de fromaj urât mirositor şi la fel de urât la gust, erau trei fire de salată şi patru felii de roşie. Am atacat-o totuşi, pentru că mi-era destul de foame. Am mai comandat şi un cartof "farci". Adică umplut, pe româneşte. Cu ceva ce părea a fi alt cartof farci, probabil neconsumat de clientul (nefumător) precedent, dat prin maşina de tocat, şi aruncat la mine în farfurie. În capul meu sunt doar două variante: ori bucătarul e român şi habar nu are cum se face o mâncare belgiană, a citit prin cărţi, şi nu prea-i iese, ori bucătarul este belgian, caz în care vrea să ne otrăvească (şi nu-l condamn) şi se amuză pe seama noastră dându-ne să mâncăm tofelu' de porcării. Deşi logic ar fi să facă ceva bun bun buuun şi să nu ne prindem că a pus nişte otravă pe ici pe colo şi să pierem cu rânjetul pe faţă de mulţumire că am mâncat cuizină beljă. Dar.... posteritatea probabil va descoperi adevărul... eu nu mă obosesc să mai calc pe acolo. Poate mă lămureşte Anne?

Despre 1 martie, logic

Îmi închipui că multe posesoare de blog vor scrie astăzi despre 1 martie. În fond, este vorba de un eveniment în viaţa fiecăreia dintre noi. Cel puţin pentru mine. Şi asta pentru că m-am învăţat să nu mai conteze această sărbătoare pentru mine, şi în fiecare an mă trezesc surprinsă când văd că cineva vine spre mine să-mi ofere un mărţişor. Încă de prin liceu am ajuns să consider sărbătoarea ca pe o chestie forţată. Când eram mică, în clasă nu se vorbea decât despre asta cu o săptămână înainte de ziua cu pricina. Toată lumea ştia că trebuie să caute, să cumpere, mamele se dădeau peste cap să le cumnpere băieţilor mărţişoare pentru toate fetele şi profesoarele, unele mame, ca a mea, burduşeau ghiozdanele propriilor fete cu mărţişoare pentru toate profesoarele, dirigintele şi învăţătoarele de peste vreme :), iar noi fetele aşteptam cuminţi prima oră din 1 martie să ne primim mărţişoarele, şi ne bucuram când primeam căluţi din sticlă şi coşari măiestrit creaţi, iar la sfârşitul zilei le sortam pe categorii şi puneam în plicuri mari imortelele, trifoii, potcoavele, pietrele, puişorii şi ce mai primeam pe atunci. Era frumos. Mai apoi, prin liceu, parcă era trasă de păr. Hai să ne facem că dăm mărţişoare, şi hai să ne facem că ne bucurăm. Eu parcă nu mai simţeam aceeaşi strângere de inimă când primeam un mărţişor, şi parcă era mai trist când vedeam că de fapt doar doi sau trei dintre colegii de clasă respectau tradiţia. Şi mi-era jenă să port mărţişor. Aşa am ajuns să port acelaşi mărţişor, oferit de mama mea, an după an, pentru că doar acela semnifica ceva pentru mine. Iar acum, uit cu totul de tradiţie, şi rămân surprinsă când bărbaţi necunoscuţi vin spre mine cu un mărţişor. "Ah! E 1 martie...." O colegă de-a mea spune: "Ce simpatic! Eeiii... bucuriile bărbaţilor!"... şi asta în timp ce scotoceşte prin geantă şi împarte cu generozitate mărţişoare în stânga şi-n dreapta :)
Cred că am pierdut un episod pe undeva... Am pierdut bucuria de a admira un mărţişor frumos, am pierdut chiar bucuria de a anticipa, în seara de dinainte, bucuria de a pune în piept mărţişorul meu preferat dimineaţa. Chiar.... pe unde o fi?...