5 lucruri care nu-mi plac în pat

Mă chinuie rău să o spun, pentru că observ că mulţi bărbaţi au senzaţia că simpla rostire a numărului 69 va face o femeie să roşească de plăcere, în anticiparea senzaţiilor celor mai plăcute pe care le oferă celebra poziţie. Nedumerirea mea este dacă doar eu sunt strâmbă, sau or mai fi şi altele ca mine :)

Aşadar, primul lucru care nu-mi place în pat este poziţia 69. Să fie al dracului ăla de a inventat-o şi ăla de a băgat în cap bărbaţilor din viaţa mea că trebuie bifată musai. Ei bine, nu :)

3. vorbitul în exces, recomandările, întrebările, fă aşa, nu face aşa, mai aşa, mai pe dincolo, urlatul, chiţăitul etc.

3. privitul şi ţinutul ochilor deschişi cu orice preţ.

4. luminile romantice şi muzica de atmosferă. Yuck :(

5. poziţia clasică.

O tagguiesc pe anne.

Pe drum spre Cluj

Mă aflu pe drumul spre Cluj. Stau în vagonul de dormit şi butonez. Mai înjur din când în când zapp-ul, dar e bun şi el la ceva, nu pot să mă plâng. Prieteni diverşi care ştiu de drumul meu spre meleaguri clujene au venit cu mic cu mare, cu furci, cu coase, cu topoare, cu lectoape şi webchemuri, să mă susţină moral. Yay!! Marfă. E plin messengerul de oameni care îmi vor binele. Mă rog, trei sferturi din ei sunt prin Kalimdooooor, se uită la patinaaaaaj, îşi mai fierb un feeeeervex. Tofeluţ. După ce-şi va da obştescul sfârşit şi acumulatorul lectopului meu, voi trece la mp3 player. Să nu mor de plictiseală. Apoi, eventual, E-VEN-TOAL, o să şi dorm :) Drecu'...

Sentimentul de furnică

Drumurile dese cu metroul şi RATB-ul din ultimul timp m-au făcut să simt, mai rău ca niciodată, că sunt o furnică bleagă într-un muşuroi trist şi plin de griji. Mă îmbulzesc laolaltă cu oameni preocupaţi, încruntaţi, grăbiţi, neatenţi, absenţi, încercănaţi. Stau la nişte cozi de domeniul fantasticului, cum nu mi-am închipui niciodată că vor exista. Coadă la urcat scările pe jos :) Adică aştepţi la baza scărilor şi urci câte un pas la câteva secunde pentru că o mare de oameni se târâie pe scări în sus între două platforme de metrou, în ritmul celui mai încet dintre călători. Mă las purtată de un val de salariaţi, că altfel nu le pot spune :) care se scurg, se scurg şi nu se mai termină, umplând până la refuz culoarele - zic eu - largi. Încerc să mă extrag dintr-un vagon supraînţesat cu oameni, laolaltă cu încă câteva zeci care coboară în aceeaşi staţie, şi mă văd brusc trasă, şi trasă, ŞI TRASĂ, şi femeia care m-a agăţat nu se sinchiseşte să se oprească, şi ditamai omul de 1,80m şi kilograme pe măsură mă văd luată literalmente pe sus de o femeie jumătate cât mine, care agaţă cu geanta ei geanta mea. Simte chestia asta, dar pentru că ea are o misiune galactică care o împiedică să tragă un pic de geantă şi să mă elibereze, îi dă înainte şi nu numai că mă trage după ea, dar îmi schimbă şi direcţia spre dreapta, ca şi cum n-ar fi fost suficient că în încercarea de a mă ţine după ea, trasă fiind de propria-mi geantă, îl calc pe picioare pe individul de lângă mine, şi aproape că muşc din haina unei alte persoane aflate undeva în dreptul umărului meu stâng. Abia ajunsă pe peron, după un veritabil dans, reuşesc să mă eliberez din strânsoarea femeii, care nu se uită, nu-i pasă, şi continuă să mărşăluiască spre scara rulantă. Repet, nu m-aş înşela dacă aş spune că ea şi numai ea trebuie să salveze stratul de ozon, acum şi numai acum. O iert deci, având în vedere misiunea ei de maximă importanţă. La trecerea prin porţile batante (sau cum le-o fi spunând), domnişoara din faţa mea trece cu atâta viteză încât bara face în urma ei încă o rotaţie şi mă trezesc că mă loveşte peste picior. Proastă sunt eu că am vrut să trec prea aproape după ea. În drum spre servici schimb trei metrouri. Dacă mai am nevoie să iau şi un tramvai din când în când, nu încetez să mă minunez de cât de urât mirositori sunt oamenii care se urcă în el de la piaţa Chibrit. Şi gălăgioşi. Şi curioşi. Este, cred, singura ocazie pe care o am să văd treninguri şi pantofi laolaltă, bască şi geacă FYLA sau MOUNTAIN SPROTS, blugi cu capse şi păr cu gel, deopotrivă de shiny :) Oameni de condiţie modestă, care supravieţuiesc probabil din salarii de mizerie, ţărani precupeţi, ţigani fără ocupaţie (ştiu, este un pleonasm), elevi gălăgioşi care aspiră să devină ţigani fără ocupaţie, şi răsfiraţi câţiva salariaţi normali care parcă strâng din dinţi şi aşteaptă să coboare în staţia lor pentru a curma şederea în tramvai cât mai grabnic.

M-am săturat de senzaţiile astea. Mi-a ajuns şi cât am plătit la taxiuri luna asta. Mi-e silă să ies din casă şi cel mai rău, mi-e dor să mă sui din nou la volanul maşinii mele. Vreau să nu ştiu ce miros are tramvaiul 20 la 8 seara şi ce voce sinistră conducătorul metroului din direcţia Industriilor.

Have a little patience...

Ali 10

Ali este curioasă, ca orice pisi pisi. Se dă una bucată chiuvetă, una bucată cutie cu biluţe colorate, şi se toarnă din biluţe în chiuvetă. Ali stă pe marginea chiuvetei, fidelă obiceiului ei de a o privi pe stăpână cum se machiază dimineaţa. Cu ochişori curioşi priveşte ritualul meu şi observă cum cad plinc plinc biluţele, una după alta, în chiuvetă, fac nişte ture, ca la roata de ruletă, şi sfârşesc în gaura de scurgere. Ali a mea stă, şi stă, şi stă, cu ochii ţintă la scurgere, cu lăbuţa ridicată gata să atace. După câteva secunde bune în care biluţele şi-au făcut mişcarea de rotire şi au dispărut din raza ei vizuală, Ali este în continuare în poziţia de atac :) O văd cu arcuieşte spatele şi aşteaptă parcă să iasă biluţele din scurgere şi să sară pe ele. Dar biluţele... ioc! :) Rîd cu poftă şi o mângâi pe blăniţa răvăşită, dar ea nu reacţionează. Arcuieşte spatele, după care revine la poziţia de atac. "Pisi prostuţă!" o alint, dar pisi pisi nu vrea alintătura mea. Ea vrea biluţele :) M-aş mai juca cu ea, doar ca să o întărât, dar mi-e milă de biluţele mele, că nu sunt făcute ca să se joace Ali cu ele. Închid cutia, definitivez şedinţa de machiaj şi plec. Ali rămâne înţepenită pe marginea chiuvetei :) Pa Ali!!!

Only in Romania

Numai în România vei vedea vatmaniţe care arată de parcă ar fi venit de la câmp. Batic, unghii negre, pulover desprins la încheieturi, fustă până sub genunchi, cizme.

Da, americanii sunt o naţie de cretini

Pentru că mi-e lene să trimit mail tuturor celor care (probabil) îmi citesc blogul, dau link la chestia asta.

Este IN-CRE-DI-BIL!!!!

Celebrul film despre americanii care nu ştiu să pună degetul pe hartă şi să arate unde este SUA, darămite restul lumii, şi care îşi doresc din tot sufletul să invadeze toate ţările pământului, începând cu Iranul şi terminând cu Franţa.

OMG!!!! WHERE HAS THIS WORLD GOT TO???

10 lucruri mai puţin cunoscute despre mine

Bine Mordax, fie :)
Mă bucur să văd că te-ai gândit la mine...
10 lucruri mai puţin cunoscute despre mine... hmmm.... cum o veni chestia asta? Hai să încerc:

1. Prima şi cea mai nasoală: număr absolut toate lucrurile care îmi ies în cale: maşini, jaluzele, balustrade, spiţe, afişe, franjuri, nasturi, minutele dintre staţiile de metrou, de câte ori bag în viteză etc, câte felii de pâine am tăiat, câte tăieturi am dat unei cepe etc. Adun absolut tot ce îmi iese în cale: numerele de înmatriculare (preferatele mele), înscrisuri, numere de telefon. Am un sistem inconştient de a raporta totul la cifre: unde văd cifre, le număr. După ce le număr, le adun, după ce le adun, stabilesc dacă rezultatul e bun sau nu. Bun = multiplu de 4+1. După ce stabilesc rezultatul, dacă e bun, merg mai departe, dacă nu, îl împart în câte "bune" este necesar ca să iasă totul bine. Maxim sunt trei :) De exemplu, 31 nu e bun, dar îl împart în 13, 9 si 9. 52 îl împart în 49 şi 3. 3 e singura excepţie de la numerele bune. E bun. Nu ştiu să spun de ce. Aşa îl consider eu. Numerele pare nu sunt bune. Când eram în liceu număram toate Daciile Nova pe drumul spre casă. După ce m-am plictisit de numărat, am început să fac concurs de pe o zi pe alta, dacă bat recordul din ziua trecută etc. Ca să nu uit ce record bat, şi dacă bat vreunul, m-am apucat să scriu recordul din fiecare zi. După aia am observat că în fiecare zi, în anumite locuri şi la anumite ore, mă intersectam cu aceleaşi maşini. Drept pentru care mi-am făcut o listuţă cu numerele care se repetau, ca să ştiu să nu le număr de mai multe ori într-o zi, că nu era corect :) De aici până la a ţine o evidenţă clară cu toate numerele de înmatriculare de Dacii Nova nu a mai fost decât un pas. Un tabel cu câte o coloană pentru fiecare calup de cifre, şi calupurile de litere ordonate alfabetic de sus până jos. Am renunţat după câteva luni, cred că a venit bacul, nu mai reţin. Am şi acum lista :)

2. Am colecţionat timbre când eram mică.

3. Nu-mi plac ţelina, hreanul, păstârnacul şi alte asemenea ierburi urât mirositoare din grădină. Tolerez mărarul şi pătrunjelul, dar nu în exces.

4. Îmi place să croşetez, să tricotez, sau să fac broderii pe etamină. Că nu mai am tehnică pentru nici una din chestiile astea, e altă poveste :) Dar îmi plac.

5. Obişnuiesc să-mi spun rugăciunea în fiecare noapte, înainte să adorm.

6. Nu-mi plac dinţii stricaţi şi persoanele cărora le miroase gura (cui dracu'???)

7. Mă mai cheamă şi Emanuela :))

8. Am cântat în cor 12 ani.

9. Sunt piromană: dacă am o brichetă şi ceva de ars, ard. Preferabil plastic. Îmi place să-l văd cum se scurge şi zumzăie.

10. Adorm la volan şi sunt un pericol public noaptea. Feriţi-vă de mine :(

Da' mult mai mâncaţi domnişoară

Mă aşez la coadă la patiserie. Când îmi vine rândul cer: sandvişuri, croissante, pateuri, apă. iaurt, cafea, zahăr... şi lista nu se mai termină. Răbdător şi nu prea, domnul din spatele meu exclamă: "Da' mult mai mâncaţi domnişoară!" Remarca omului îmi aduce aminte de bancul cu coada la casă şi beţivul: într-un supermarket, la coadă la casă se află o domnişoară şi în spatele ei un beţiv. Domnişoara pune pe bandă o varză, un iaurt dietetic, o pâine neagră, un pachet de şerveţele şi o carte. Beţivul, în spatele ei, clătinându-se de pe o parte pe altă şi duhnind a băutură, o bate pe umăr şi îi spune: "Domnişoară, este că locuieşti singură?". Domnişoara roşeşte şi întreabă: "Da! Dar cum de v-aţi dat seama?". Beţivul răspunde: "Pentru că eşti URÂTĂĂĂĂ!!!"

Ali 9

Am fost întrebată ce a mai făcut Ali.
ZZZZZZBBBRRUUUUUUMFFFFGGG!!!
Apoi linişte.
O stăpână nedumerită, fuga fuga cu ciorapii în mână către locul accidentului.
O pisică cu ochii mari şi coada umflată, blana de pe spate ridicată şi spatele arcuit, a "DANGER!! SHE SAW ME!!" Un scaun un pic dat la o parte, un grătar care stătea să cadă. Pus grătarul la loc, îndreptat scaunul, mulţumit în gând că nu a fost mai grav, dojenit pisica şi mângâiat pe blăniţă. Pisi pisi mulţumită.

Ce nu e bine în paragraful de mai sus? Păi nu e bine că, potrivit manualului pentru deţinătorii de pisici, atunci când auzi un zgomot puternic, ca şi cum s-ar fi dărâmat un perete, şi te duci să verifici ce s-a întâmplat (şi eventual dacă pisica nu a forat o gaură prin perete care te desparte de vecin), trebuie să verifici PESTE TOT ÎN CASĂ, nu doar în locul în care se află pisi pisi. Bunăoară, eu mi-am îndreptat privirea doar în direcţia în care se afla pisica. Nu am ţinut cont de faptul că pisica se afla lângă scaunul strâmb pentru că ţâşnise glonţ din locul în care făcuse ravagii şi ajunsese lângă grătar în 0,3 secunde. Adică părăsise locul faptei. După vreo oră, am ajuns, întâmplător, în sufragerie. Acolo mi-a stat inima. Bradul meu de peste 2 metri zăgea întins cât era de lung pe jos, peste masă, peste televizor, peste canapea, beculind a jale din instalaţia lui încă funcţională, cu globurile răsfirate pe jos şi beteala răsfrântă care încotro. Pisi pisi pe undeva prin brad, gherăind absentă câte un colţ de ciob de glob, plictisită parcă că chestiile alea atârnânde nu mai mişcau aşa interesant cum o făceau când bradul se afla în poziţie verticală. Cum dezastrul se petrecuse cu mult timp înainte, am renunţat la gândul de a o pedepsi pe pisi pisi, că tot nu-şi mai avea rostul. Am părăsit casa cu bradul în poziţia lui nefirească, şi la următoarea vizită pe la domiciliu mă voi înarma cu un făraş şi o mătură să curăţ urmele răzbelului.

Concluzia: vând pisică.

Dacă nu o pot vinde, o închiriez doritorilor. Ştiu ei care sunt :D

RATB

Un mic periplu prin mijloacele de transport în comun astăzi mi-a adus aminte că nesimţirea e la ea acasă atunci când te afli între mulţi oameni. O staţie cu troleibuzul 97 mi-a împrospătat noţiunea de miros de ţigan. De la Basarab la Gara de Nord am simţit pe pielea mea aerul închis de metrou şi senzaţia de claustrofobie pe care ţi-o da amestecul de oameni claie peste grămadă. E suficient să fie unul nesimţit şi-ţi petreci drumul dintre staţii închipuindu-ţi care e nesimţitul şi aşteptând să se deschidă un picuţ uşile şi să respiri aerul de pe peron, ca un înecat care trage aer la suprafaţă înainte să se cufunde la loc în adânc. Probabil că tabloul ar fi complet dacă ai ciuli şi urechea la zgomotele din jur şi te-ai lăsa purtat de frânturile de conversaţie, care-ţi ajung inevitabil la ureche. Trăiască însă mp3 playerul.

Am călătorit zilele acestea cu mult iubitul meu autobuz 331. Pe care îl ştiu de pe vremea când toate drumurile mele în oraş mă duceau la el. Am stat în picioare uitându-mă pe geam afară, dar nu m-am putut concentra prea tare să admir peisajul, pentru că ochii îmi erau furaţi non-stop de propria mea imagine reflectată în geamuri, şi de chipurile celor din spatele meu, pe care m-am surprins nu o dată examinându-le. Arătam ciudat, încărcată cu două desage şi înfofolită până peste cap. Eu care sunt obişnuită să am minimum de haine pe mine, ca să mă pot mişca în voie în maşină, dar acum mă văd nevoită să mă îmbrac corespunzător călătoriei cu transportul în comun şi mersului pe jos seara târziu spre casă. Urăsc chestia asta, dar nu am încotro. Însă cum nimeni nu s-a născut în maşină, mă adaptez şi eu foarte rapid. Puţină mişcare nu strică.

Dar şi când mi-oi recupera permisul...... :)

De ce nu mai scriu pe blog

Mi se pare cel puţin ironic că acum, când am mai mult timp liber la servici (a se citi că frec menta mai mult decât prevede regulamentul, şi asta într-un spirit general de "hai să venim la servici să vedem dacă găsim şi noi ceva de făcut pe ziua de azi"), nu mai scriu pe blog. Şi nu că nu scriu mult, nu fraţilor, nu scriu deloc! Am senzaţia că dacă aş mai deschide şi bloggerul să fac o însemnare, după ce că nu prea-mi justific timpul petrecut la servici, mi-aş dovedi mie că într-adevăr am ajuns rău. Cum adică eu să nu fac nimic toată ziua? Ei bine, se poate. Şi mai rău decât atât, nu mi se întâmplă nimic notabil. Nu am pe nimeni lângă mine prin birou, colegii nu prea sunt generatori de faze haioase, casă-servici-casă... sună periculos de boring. Şi aşa şi este. Să fi povestit râcile de la servici sau momentele deosebit de neplăcute prin care am trecut chiar înainte de Crăciun nu cred că mi-ar fi făcut bine deloc. Au fost momente peste care vreau să trec. M-au enervat.
Am ajuns chiar în situaţia în care am o chestie simplă de făcut, cum ar fi să dau un telefon, şi mi se face o scârbă maximă să fac acel lucru simplu. Lălăi şi trag de timp, de parcă ar fi o corvoadă, şi după ce mă adun totuşi să sun, realizez că e prea târziu şi că ar fi trebuit să sun mai devreme, sau că telefonul e închis, sau că nu mai e cazul etc. E câh. Nu-mi place să mă simt atât de inutilă. Asta îmi aduce aminte de unul din locurile mele de muncă, unde, deşi jobul era ok iar colegii foarte de treabă, o bună parte a jobului meu era să sun clienţi şi să-i conving de ceva de care nici cu forţele aeriene nu i-ai fi convins în mod normal. Stăteam şi mă uitam cu ochii galeşi la unii colegi care găseau resurse să facă chestia asta, şi nu se dădeau bătuţi până când nu vorbeau cu toate numerele din agendă. Pentru mine, faptul că sunam la nişte oameni care era clar că nu doresc să fie sunaţi, şi care e foarte posibil să zică "ok" doar ca să scape de tine era cel mai mare turn-off. Pur şi simplu nu sunt făcută pentru aşa ceva. Îmi repugnă să ştiu că am deranjat un om care poate în momentul în care l-am sunat avea cel puţin alte 100 de chestii mai interesante să facă decât să stea să vorbească cu mine. Aşa am concluzionat eu că nu-i de mine în lumea vânzărilor :) Pe mine dacă mă dai afară pe uşă, ies chelălăind şi cu coada între picioare, nicidecum să intru la loc pe geam! Chapeau celor care reuşesc să găsească geamul :) Mie nu-mi iese :)

Însemnarea asta cere o concluzie. Zic eu :) Adicătelea îmi trebuie un nou loc de muncă. Şi asta rapid :)

P.S. Vând pisică.

2007

Mi-ar plăcea să cred că 2007 va fi mai bun decât 2006. Judecând după cele întâmplate anul trecut, orice an ar putea fi mai bun decât 2006. Îmi pare rău să o spun, dar a fost unul dintre cei mai grei ani ai mei. Şi se pare că ceasurile rele nu s-au terminat încă. Lăsând însă la o parte deciziile greşite, timpul pierdut, lipsa de hotărâre şi starea de inutilitate care m-au cam marcat în 2006, am reuşit să bifez câteva momente de neuitat care au făcut ca vara să fie una din cele mai reuşite, totuşi :) Şi, pentru că a dorit cu tot dinadinsul să nu mă lase cu un gust amar în gură, drăguţul de 2006 mi-a făcut un cadou spre final, mai precis pe 29 decembrie, când mi-a transmis, prin cineva foarte drag, că cel puţin la nivel profesional 2007 va fi anul decisiv. Anul meu decisiv. Aşadar, m-am pregătit. Şi am păşit în 2007 cu mai multă încredere. Şi cu amintirea unor focuri de artificii foarte reuşite în Piaţa Revoluţiei. Şi cu gustul dulce al telefonului primit cu un sfert de oră înainte de miezul nopţii. Telefonul cu T mare. Păi, ce să zic? Sunt o varză :) şi-mi propun să defilez ca atare în continuare anul ăsta. Ali e de acord cu mine, dă ture laptopului şi ciuleşte urechile la clipoceala tastaturii :) Şi pentru ea va fi un an maaare. O voi duce să-i tai unghiile, şi la doctor să verificăm de ce avem burta de 3 ori mai mare ca restul corpului, eventual să facem şi o injecţie ceva.

O chestie foarte tristă, pe care nu mă aşteptam să o consemnez aici, este că pe 1 ianuarie, eu mă uit pe EuroSport (care are de altfel nişte retrospective Watts Zap foarte foarte tari). Şi asta pentru că nici unul din posturile româneşti nu au fost în stare azi noapte să vină cu ceva interesant pentru mine. M-am oripilat de calitatea execrabilă a revelioanelor de pe Antena 1 şi ProTV. Nu ştiu dacă au avut manele toată noaptea, cert este că atunci când comutam eu numai asta era. TVR1 o transmisiune live neinspirată din Piaţa Universităţii, Prima sub orice critică, nu mai vorbesc de B1 sau Naţional TV. Zero. Realitatea - no comment (măcar ei au mai dat o ştire din când în când). Mi-am încheiat noaptea de revelion urmărind Scarie Movie 3 şi ronţăind la tofelu' de chestii pe care le aveam pe masă. Am strâns, după ce au plecat invitaţii mei, ciocolată şi crănţănele (nu mai vorbesc de băutură) pentru încă o lună! Şi pentru că vreau să mă las de fumat, lucrurile nu se prezintă prea roz. E posibil să dau peste cap cântarul foarte curând.