Gipsy

Un articol în Cotidianul şi comentariul unei cititoare mi-a adus aminte de sentimentul de greaţă pe care mi-l dau discuţiile savante despre locul ţiganilor în comunitate. Mi se face silă când văd manifestări ca Gala Halloween (organizată de o asociaţie care nu merită numită aici) pentru stimularea interesului comunităţii faţă de integrarea copiilor de ţigani, sub deviza „fiecare copil în şcoală”. Mi se face silă pentru că participă la această gală oameni cu bani invitaţi să doneze pentru această cauză, români de-ai noştri, care lăcrimează la auzul poveştilor triste ale bieţilor copii de ţigani pe care societatea îi ignoră. Şi mi se face silă pentru că se creează, cu ajutorul unor păpuşi de paie cu creierul spălat, cum este Leslie Hawke, curente de opinie care îndeamnă românii să-i respecte şi să-i protejeze (culmea!!) pe sărăcuţii copii de ţigani pe care societatea nu-i iubeşte. Se vorbeşte despre discriminare şi xenofobie. Pare-mi-se că americanii marcaţi de propriul trecut de asuprire a negrilor îşi caută izbăvirea în acte caritabile creionate la repezeală în România. Ah, ce mai cauză nobilă şi-au găsit... Uită însă că şcoala e deschisă tuturor şi gratuită în România. Hai să dăm cu toţii mâna şi să uităm barierele sociale şi să-i primim în sânul nostru pe acei copii flămânzi născuţi la periferie care doresc să înveţe şi să se realizeze în viaţă. Parcă îi văd pe puradei citind la lumânare pagini de ziar şi strângând cu grijă cărţi abandonate visând la ziua când vor fi academicieni. Pot sa rîd? Stimată doamnă Leslie Hawke, pot să-ţi rîd în faţă? Pot să vomit un pic? Te rog? Ieri la ştiri, făcând un pic de zapping, dau peste un reportaj în care o ţigancă care ţine în braţe un copil şi este împresurată de alţi câţiva agăţaţi de fusta ei pare revoltată că nu are intrare la cantină (sau ceva de genul). Reporterul o întreabă câţi ani are, iar ea răspunde răstit: „27!” „Şi câţi copii ai?” zice reporterul. „4!” vine răspunsul. Tipul insistă: „Ai fost la şcoală?” Ţiganca, şocată: „N-am fost, că n-am avut timp!”
QED.
Mesaj pentru toţi papiţoii care au participat la gala Halloween: sunteţi nişte parveniţi care nu realizează unde trebuie trasă linia între pupatul în cur pentru satisfacerea propriei imagini şi apărarea demnităţii voastre de români. Halal români. O să mă criogenez şi o să mă trezesc peste 20 de ani şi voi veţi fi femei în casă şi şoferi pentru ţiganii cei bogaţi şi veţi cere viză de la consulatul maghiar de la Piteşti ca să vă vizitaţi rudele din Ardeal. Iar eu o să aleg să mor.

Orient şi Occident

Mda.

Acum câteva săptămâni am făcut o escală inopinată la Târgovişte. Povestea întregii peripeţii care m-a adus acolo este mult mai lungă. Am vizitat ruinele cetăţii domneşti şi biserica domnească pe înserat, doar noi şi reflectoarele din curtea muzeului, după ce am sărit gardul ca să trecem dincolo. Ne-a prins paznicul după 10 minute de plimbăreală prin curtea muzeului, ne-a legitimat, şi după ce a văzut că suntem doar o mână de turişti curioşi şi întârziaţi, ne-a făcut un tur al sitului, ... and boy did we have a surprise!

Am aflat lucruri pe care nu speram să le aflăm, am descoperit că nu trebuie să treci munţii să vizitezi mult lăudata Transilvanie ca să vezi bucăţele de istorie, şi am mulţumit în gând cui trebuie pentru faptul că ni l-a scos în cale pe respectivul paznic. Care paznic era student (este) în anul III la istorie (ha!).

Printre altele, am dezbătut destul de amănuţit chestiuni mai puţin cunoscute despre domnitorii care şi-au făcut veacul la Târgovişte, şi am privit cu uimire şi admiraţie minunata construcţie din care au rămas ziduri zdravene, cupole imense şi primitoare, scări, pasarele, odăi... Am ascultat fascinaţi explicaţiile ghidului nostru despre cum avea curtea domnească o încăpere imensă ce servea drept baie turcească. Şi cum construiseră pe vremea aceea (sec. al XVII-lea) un sistem de apeducte şi canale în ziduri pentru circulaţia aburului, care transformau baia turcească într-o saună în toată regula. În acest răstimp, occidentul cel evoluat considera îmbăiatul ca periculos pentru sănătate şi drept o cale de transmitere a bolilor cele mai grave (sifilisul) şi în consecinţă interzicea pe cât se putea contactul cu apa. Mai multe despre igiena în Evul Mediu aici sau aici.

Stăteam şi mă uitam impresionată la urmele acelei încăperi magice şi mi-l imaginam pe Ludovic al XIV-lea dându-i telefon lui Matei Basarab cu rugămintea de a veni să facă şi el baia anuală la Târgovişte. Rîzând în sinea mea ascultam mai departe explicaţiile ghidului şi mă gândeam că orientul ăsta pe care uneori îl ridiculizăm şi de care ne lepădăm, sau pe care alteori îl iubim cu pasiune şi cu care ne identificăm, ne-a facilitat, printre altele, o apropiere de nişte valori mult mai profunde legate de locul nostru pe lume. Legate de spiritualitate. Dacă în Franţa secolului al XVII-lea Biserica considera îmbăiatul ca o practică depravantă care crea condiţii pentru nuditate în grup iar medicina recomanda utilizarea cât mai rară a apei pentru că o considera purtătoare de boli, Orientul continua să pună igiena personală pe un nivel mult mai înalt. Bunăoară, credinţa orientală se baza pe curăţenia trupului pentru îndeplinirea ritualurilor religioase, iar cine ştie puţin despre musulmani înţelege cât de important era pentru un arab să îngenuncheze curat pe covoraş înainte de rugăciune. Iar dacă apropierea asta faţă de ei a făcut ca pe alocuri să dovedim că suntem mai evoluaţi decât fraţii noştri vestici, nu pot decât să zâmbesc în continuare în sinea mea şi să mă bucur că nu trebuie să mă lepăd de originile mele. Nu tot ce am făcut a fost rău, nu tot ce facem este bun. Şi invers. Numai că noi nu ştim decât totul sau nimic. Şi când ajungem să vizităm Turcia ca turişti astăzi ne minunăm de câte lucruri de acolo sunt ca la noi. Şi facem ochii mari când auzim că banale cuvinte gen "tavan", "cămaşă", "geam", "cearşaf", "fasole", "pătlăgică" etc. sunt ale fraţilor noştri turci...

Nice, isn't it?

Mulţumesc lui Mordax pentru ideea de a scrie această însemnare.

Despre nimic

26 iulie .. 22 noiembrie ... 6 februarie .... 25 martie ..... 16 octombrie ...... 17 iunie ....... 5 mai ........ 3 iulie

Date care nu-mi ies din cap. Nu-mi folosesc la nimic, decât poate doar să-mi aducă aminte de ziua în care... sau de data la care... sau de momentul în care ... sau de ....

"Şi eu. Şi mie. Varză"

Un fel de răzvrătire

Aud la radio o ştire despre un iminent tsunami care îi paşte pe locuitorii unei insule din Pacific, cauzat de un cutremur care a avut loc recent în largul insulei. Mă gândesc la bieţii locuitori ai tuturor ţărilor care mărginesc Pacificul, obişnuiţi să-şi reconstruiască casele, şoselele şi oraşele odată la câteva luni. Mă gândesc apoi la locuitorii Beirutului, pentru care odată la 4-5 ani cea mai mare distracţie este reclădirea oraşului de la zero şi transformarea lui într-un punct de atracţie turistică... DIN NOU. Şi mă gândesc la ţăranii noştri luaţi de ape care locuiesc în condiţii mizere pentru că tot ce au avut o viaţă întreagă stă pe fundul rîului... Şi aşa mai departe.
Şi pe noi ne doare în cur de cojile de seminţe scuipate în faţa blocului, de maldărele de gunoaie abandonate la colţ de stradă, de faţadele decojite ale clădirilor din centrul oraşului, de hârtiile pe care nu ne obosim să le aruncăm în coşuri de gunoi, de cocenii de porum abandonaţi pe plajă, de mucurile de ţigări şi de peturile pe care le aruncăm neglijent pe geamul maşinii din mers, de flegmele scuipate savant în buric de Bucureşti, de tricourile suflecate la 35º+ ... Iar dacă mâine ne loveşte un tsunami sau un cutremur de proporţii, stăm în cur pe stradă cu papucii în care ne-a prins cutremurul şi ne plângem de milă şi înjurăm autorităţile, pe Iliescu şi pe Ceauşescu, pe turci şi pe vizigoţi şi pe toţi cei care ne-au asuprit, dar nu ne mişcăm un deget să reconstruim cu propriile forţe ce-am pierdut. Aşteptăm cuminţi linguriţa cu polen şi coajă de ou pisată de la UE, ca să creştem mari şi puternici şi să stăm pe picioarele noastre. Suntem un popor de veşnici adolescenţi rebeli şi neascultători, cu obrazul brăzdat de urme de la vărsat de vânt şi chiloţii nespălaţi de mama noastră europă, preocupată să-şi trimită la studii în străinătate copiii din vest şi neatentă cu progenitura uscăţivă şi negricioasă de la Marea Neagră, care nu a mers la şcoală şi a învăţat doar de la emisiunile bulgăreşti şi de la radio pirat cum e viaţa trăită în huzur. Hai să ne fie într-un ceas bun şi să fim bineveniţi în Europa. Care-o mai fi şi aia...

BRD sucks part time this time

Reguli de minimă decenţă mă obligă să adaug această însemnare, ca urmare a faptului că am fost sunată şi problema şi-a găsit o rezolvare necostisitoare.

Codul a fost regenerat (a câta oară, Doamne!) fără cost suplimentar, cardul NU a fost blocat ca urmare a neplăţii, şi urmează să-mi fie trimis tot prin curier (duh!), dar la adresa de la servici.

Concluzii:

1. nu am reuşit să-i fac să renunţe la FAN CURIER. Probabil relaţia amoroasă FC - BRD este mai adâncă decât am crezut. Sau contractul este în curs de renegociere. Aştept să văd ce se întâmplă.

2. a fost nevoie de un telefon "în altă parte" pentru a beneficia de soluţia descrisă mai sus. Păcat.

3. este bine ca atunci când te angajezi în atâtea proiecte co-branded să ai şi logistica necesară susţinerii cârdului de clienţi potenţial curioşi/nemulţumiţi. Asta referitor la BRD, evident :)

4. deşi numeroase persoane mi-au sugerat că aş putea să-i: a) ard pe rug; b) dau în judecată; c) pârăsc la OPC, am decis că cel mai mare efort pe care îl pot face este să scriu această povestioară. Pur şi simplu nu merită efortul redactării de scrisori sau alergăturii pe la avocaţi. Este un amărât de PIN. Facă ce vor alţi clienţi, eu mă declar mulţumită.

BRD sucks big time

Se făcea că era o zi de miercuri, şi eram în drum spre serviciu. Cum autorităţile s-au gândit la binele bucureştenilor şi au mai închis o felie de drum în nordul capitalei ca să mai diversifice experienţa deplasării spre serviciu pentru aproximativ 20.000 de cetăţeni care muncesc pe plantaţiile de la periferia nordică a Bucureştiului, ei bine, toate străzile până mai ieri goale erau ticsite de maşini şi camioane, ca într-un film de Oliver Stone în care vulcanul stă să erupă şi toată populaţia Statelor Unite se buluceşte să părăsească oraşul. Aşadar, stam la coadă cuminte, calculând că-mi va mai lua aproximativ o oră să ajung la aeroportul Băneasa, când îmi vine ideea genială de a suna la BRD să mă interesez de ceva restant.
Să mă explic. BRD-ul îmi datora un cod PIN pentru un card co-branded. Cerusem regenerarea codului PIN în urma cu 4 săptămâni şi mi se promisese că-mi va fi trimis acasă în maxim 14 zile lucrătoare. Am aşteptat cele patru săptămâni şi am decis să sun. La ora 8 îmi răspunde o duduie care, foarte veselă, se oferă să verifice care este starea contului meu. Îmi ciripeşte foarte voioasă că am de plată 20 de lei pentru regenerarea codului. Îi spun că am primit SMS pe tema asta şi că mor de nerăbdare să-i plătesc, numai să ştiu pe ce dau banii. Deci, unde este codul meu PIN. Fac o parateză: SMS-ul primit pe telefon se exprima cam aşa: "Vă rugăm să achitaţi suma de ... aferentă UTILIZĂRII cardului în luna septembrie". Buun. Am trecut peste faptul că lipsa codului PIN oricum mă împiedicase să UTILIZEZ cardul măcar o oră în luna septembrie, şi am continuat să o ascult răbdătoare pe tanti. Mai butonează ce mai butonează şi mă întreabă, nu fără urmă de surprindere, dacă sunt sigură că nu am primit codul PIN. Îi spun că sunt foarte sigură, altfel nu m-aş îndeletnici cu astfel de telefoane la ore atât de matinale. Detectez o urmă de îndoială în vocea ei şi catadicseşte să mă informeze că regenerarea s-a produs în data de 27 septembrie, şi că eu am primit codul PIN.
Întrerup această emisiune pentru a mă plânge de eforturile susţinute ale cuplului Dumitrache-Ionescu, care, după o masă copioasă ingerată în urmă cu câteva ore la domiciliul lor concubinos, mă tentează în continuare cu tot felul de preparate culinare, şi se întrec unul pe altul în a-mi oferi vită cu legume, cafea, clătite etc.
Revin. Domnişoara mă asigură că eu trebuie să deţin acest cod PIN, de vreme ce a fost livrat la domiciliu. O întreb cum de este atât de sigură de chestia asta şi îmi spune că a fost livrat la domiciliu de un curier rapid. O cert şi o întreb ce om normal la cap stă acasă între 10 şi 17 pentru a semna de primire dacă muneşte pe o plantaţie până seara târziu, şi cine a inventat această procedură stupidă de livrat pe semnătură acasă. Îmi spune apoi nedumerită că trebuie să fi fost acasă, din moment ce plicul a fost recepţionat. "De cine?" întreb. "De un domn... Marcel Avram". Am suficient timp cât să clipesc nedumerită şi o întreb pe domnişoară dacă pot să rîd. Situaţia deja devine hilară. Mă pregătesc ja ceva mai profund decât mă aşteptam. Cred că fiecare din noi a experimentat cel puţin o dată o astfel de senzaţie, când simţi că ai dreptate şi întrevezi posibilitatea de a face scandal şi de a lovi în stânga şi în dreapta. Genul ăsta de manifestări sunt cu atât mai amuzante dacă suni la firme cu pretenţii de client service, unde operatorii nu au voie să urle, să-ţi închidă, şi chiar au obligaţia de a te rezolva, într-un fel sau altul. Deci, mai mare dragul să-i faci harcea parcea pe nefericiţii care ţi-au căzut pe mână. Aşadar, o întreb dacă pot să rîd. Tipa nu prea are simţul umorului (cred că la angajare nu le dau voie, îi testează, şi dacă au, îi refuză), şi mă întreabă dacă nu am cumva o rudă care a semnat în locul meu. Mă reped la jugulara ei direct şi o întreb în care manual a citit ea că documente de genul codurilor PIN sunt predate ALTOR PERSOANE DECÂT TITULARII, şi dacă da, să-mi spună şi mie cine a scris manualul ăsta. Chiar dacă respectivul Marcel Avram mi-ar fi rudă, există vreo dispensă care să le dea lor dreptul de a preda corespondenţă confidenţială oricui, în absenţa mea? Domnişoara se scuză şi-mi comunică că serviciile de curierat sunt asigurate de FAN CURIER. Informaţia mă încântă nespus. Totuşi încerc să obţin de la ea o soluţie. Îmi spune că va cere o explicaţie de la FAN CURIER şi că mă va suna. Îmi sugerează totuşi să văd dacă nu am cumva un vecin care se numeşte M.A. Trec peste faptul că nu am nici o obligaţie să verific pe unde sălăşluiesc vecinii mei şi cum îi cheamă, de vreme ce sunt o chiriaşă foarte sălbatică şi nu-mi salut niciodată vecinii, şi îi zic că dacă o să ajung acasă la o oră rezonabilă aşa am să fac. Nu mă încântă ideea, şi mă gândesc că oricum, dacă ar fi semnat de primire un vecin (apropo, ce cretin ar face aşa ceva, atunci când plicul nu îi este destinat), ar fi trebui să vină la mine să mi-l dea, sau să-l lase la mine în cutie. Lucru care nu s-a întâmplat. Convenim că a doua zi aştept telefonul tipei să vedem ce putem rezolva. Joi la prânz nu mă sună nimeni, deci pun eu mâna pe telefon şi sun la BRD. Vorbesc cu o altă domnişoară, pentru care depun efortul de a-i explica, foarte calmă, tot ce îi povestisem colegei ei cu o zi înainte, şi ajung, după zece minute de explicaţii, la acelaşi punct în care mă aflam miercuri dimineaţa: codul meu era regenerat, pe BRD îi durea în cur că nu l-am primit eu, ei aveau semnătura lui Marcel Avram pe raport, în calculator eram fericita posesoare a unui cod PIN, şi treaba era rezolvată. Mai aveam şi datoria de a plăti taxa de regenerare, şi totul părea să meargă strună. Numai că eu NU AVEAM CODUL PIN. Şi deci, ce fac? Păi.... zice tipa, se interesează la FAN CURIER să vadă ce se poate face. Sătulă să aud aceleaşi bâlbâieli stupide, mă pornesc să urlu la ea şi să-i explic pe puncte câte argumente solide am să fac un scandal cum nu s-a mai pomenit. Mă alimentez pe măsură ce ridic volumul ţipetelor cu onomatopeele stinse pe care tipa se chinuie să le mai strecoare din când în când în monologul meu, vădit încurcată de situaţie, şi urlu şi mai tare. Concluzionez, după o jumătate de oră de nervi, că serviciul de relaţii cu clienţii nu mă poate ajuta, şi că tot ce pot face, odată generat PIN-ul, este să chestioneze firma de curierat, astfel că o somez să facă vrăji şi să-mi facă rost de un cod PIN până la închiderea zilei. Mă roagă frumos să plătesc taxa de regenerare. Îi spun că este ultimul lucru pe care mă gândesc să-l fac şi că nu am de ce să plătesc o taxă de UTILIZARE pentru ceva ce nu am utilizat. Spre surprinderea mea, tipa îmi comunică că dacă nu plătesc se va bloca cardul, şi deşi eu urlu şi mai tare, ea se explică: blocarea se face automat.
Mă aflu deci în postura unui client foarte mulţumit care are un card, dar nu-l poate folosi, pentru că nu are PIN. La momentul în care am cerut regenerarea codului PIN, operatoarea cu care am vorbit a făcut tot posibilul să se intereseze dacă nu cumva aş putea să caut PIN-ul primit iniţial la emiterea cardului, prin casă, doar doar l-oi găsi. De aici deduc că generarea de coduri PIN este o operaţiune foarte dureroasă, de vreme ce toţi cei cu care am vorbit la BRD au încercat tot posibilul să mă facă să-l recuperez pe cel iniţial. Cum asta nu s-a putut, pentru că peste codul ăla nenorocit a trecut o mare zugrăveală şi puţin peste 12 luni, am făcut cererea buclucaşă, la început de septembrie. Şi iată-mă la mijloc de octombrie în aceeaşi situaţie ca acum 4 săptămâni, cu card, fără PIN, şi cu câteva dileme:
1. cine e mai prost? BRD? sau FAN CURIER?
2. la a câta încercare aş putea să ghicesc PIN-ul cardului meu şi cât timp aş bloca o casă din Carrefour făcând acest lucru?
3. ce zi a săptămânii să aleg pentru această operaţiune?
4. cine este Marcel Avram?????

Dacă n-aş plânge

Dacă n-aş plânge, n-aş fi femeie. Dacă aş plânge, nu m-ai mai privi cu aceeaşi ochi. Aşa că plâng singură, cu ochii aţintiţi într-un punct fix, fără noimă. Din clipele petrecute fără tine storc lacrimile ca dintr-o cârpă înmuiată. Nu sunt puternică, şi-mi plâng ciuda în tăcere, odată cu venirea serii. Şi sper că a doua zi o să fie bine. N-am mai plâns atâta de multă vreme. Plâng lacrimi aberante, de om singur şi trist. Şi Ali mă priveşte tern, de parcă ar spune: „uite-o şi pe prostuţa asta...” În capul meu se amestecă gânduri de răzbunare cu dorinţa de a te vedea şi de a te avea aproape. Cu ochii minţii revăd imagini ale tale, ale noastre, şi nu mă pot abţine să nu vreau mai mult. Dacă ai şti că plâng, ai fugi mâncând pământul. Dacă ai şti că plâng, ai realiza ce greşit este totul, şi ai pune capăt. Iar eu aş plânge şi mai tare. Aşa că mai bine să nu ştii. Să nu ştii că plâng. Nu plâng. Doar aştept, cuminte şi răbdătoare, semne de la tine. Îmi văd de viaţa mea şi din când în când îmi aduc aminte că exişti. Asta trebuie să ştii tu. Să nu ştii că plâng. Doar Ali să ştie. Şi pereţii din jurul meu. Şi felinarul ăla nenorocit de vis-a-vis. Atât. Tu să nu ştii.
Şi mâine să ne vedem, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Nici cu francezii nu mi-e ruşine

Adică să mă explic.
Ca pe orice om normal care a fost atent la orele de gramatică, mă deranjează personajele care cred că ultima modă în materie de corectitudine a limbii este despărţirea oricărui cuvânt care se termină în"-ţi" în "rădăcină" - oricare ar fi ea, şi "-ţi". Mă deranjează cu atât mai mult cu cât boala asta nu e de ieri de azi, iar cei care suferă de ea nu par să fie deranjaţi de chestia asta şi continuă, în ignoranţa lor, molipsindu-i mai departe pe cei care, de bine de rău, înainte de a avea contact cu comunicări scrise din partea lor, credeau că alta era regula, dar nu erau siguri. Deci, cum spuneam, mă enervează foarte mult, mai ales dacă descopăr aceste probleme la oameni cu greutate, funcţii de coordonare sau decizie. Şi cum astăzi totul se face în scris, pot edita un tom însemnat de exprimări de acest gen numai printând mailuri de la diverşi colegi.
Buun.
Dar, după cum m-am şi pornit să explic, nici cu francezii nu mi-e ruşine. Patric ştie foarte bine, cu el am tot comentat chestiunea asta. La început şi eu mă întrebam cum e posibil ca un vorbitor nativ de franceză să nu facă distincţia între infinitiv şi participiul trecut. Cu timpul m-am obişnuit, şi am jucat şi rol de corector de text pentru francezi sadea, care au înţeles rapid că mai uşor este să întrebi un român care a învăţat gramatica la şcolile româneşti decât să stoarcă ei din cap soluţia corectă.
Am căutat deci într-o arhivă mai veche a discuţiilor mele cu Patric şi am găsit asta:

"- Cum ti se pare "je n'est tester rapidement que avec 1 resource à l'intérieur de la base" ?

"- A fost in America nu stiu cit timp, poate a uitat franceza..."

"- În creierul lor nu e suficient loc pentru gramatica a doua limbi!"

"- Bwahahhaaa..."

Sau, dacă vreţi ceva recent, asta:

"...je souhaiterai, à premier abord savoir très rapidement quelles actions vous voulais mettre en valeur dans celui- ci..."

Despre locul meu de muncă

La serviciul la care lucrez eu, programul doamnelor care fac curat începe în cel mai bun caz la aceeaşi oră cu restul angajaţilor. Adică pe la 7 jumate - 8 apar angajaţii sârguincioşi, între 8 şi 9 restul populaţiei, iar femeile de serviciu undeva pe la 8. Deci ele au program de lucru tot ca noi. Am învăţat deja regulile: pe la 10 apar cu mopul şi încep să frece podelele prin jurul scaunelor şi al birourilor, iar noi facem scamatorii cu cocoţat de picioare pe colo-colo să nu dea cu mopul peste noi, sau stăm agăţaţi pe scaun 5 minute să se usuce gresia, ca să nu lăsăm urme. Sau, după caz, ne băgăm picioarele şi ne fluturăm nestingheriţi peste luciul proaspăt aplicat şi smulgem încruntări de sprânceană de la mânuitoarele de mopuri, că le stricăm lucrătura. Cu aceeaşi ocazie se golesc şi coşurile de gunoi.

Mai apoi, se întâmplă încă o chestie foarte mişto: se dă cu as-pi-ra-to-rul la ora 12:00!! Vorbeşti la telefon cu cineva, se aude aspiratorul în fundal. Foarte profesional, n-am ce zice.

Dacă stai până seara târziu, nu mai e picior de femeie de serviciu. Dimineaţa, coşul de gunoi e plin de chestiile din ziua precedentă, că până la ora 10 mai e!

Colegul C. foloseşte des injurii şi nu se jenează să ţipe la telefon cât îl ţine gura chestiuni de genul "băga-mi-aş p--a!". Se aplică din nou aceeaşi situaţie: vorbeşti la telefon şi prin receptor interlocutorul tău aude "ce p--a mea ai livrat? n-ai livrat nimic, futu-te-n gura de labagiu! Mişcă-ţi curu' şi livrează!" etc etc.

Colegele de la departamentul F. decid din când în când să se reunească ca fetele, la birou, în open space, şi să mănânce chestii mirositoare. Aromele variază de la usturoi şi ceapă până la vanilie şi scorţişoară.

Colega mea de vis-a-vis are un telefon care sună cam aşa: "the phone is ringiing! .... the phohohone is rihihingiiing!... the phooooooooohooooohoooooooooooone is riihihihiiiiiiiiihiiingiiiiiing!!! THE PHOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOOONE IS RIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIINGIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIINGGGGGGGGGGGGGGG!!!!" Nu-l are aproape niciodată cu ea. Îl lasă pe birou. Drept pentru care şi eu mi-l las pe al meu. Iar al meu face ca un claxon. Tiiiit tiiiiiiiiiiiiiiiit!!!!!!!!! Tuuuut tuuuuuuuuuuuuuut!!!

Casă de nebuni, ce mai....