01 iunie 2007

Serviciu contra serviciu

M-am întors în cadrul destul de familiar al şedinţelor pline de apret şi plict. Ieri mi-am petrecut prima jumătate a zilei şezând confortabil pe scaun la o şedinţă la care am participat doar cu urechile. La un moment dat urechile mele refuzau să mai asculte, şi mă apucase o toropeală demnă de o cauză mai justificată. Măcar dacă mi-aş fi pierdut nopţile... Aş! Mi-am pierdut antrenamentul. După trei cafele eu tot încercam din răsputeri să mă ţin trează, dar pleoapele o tot luau la vale, şi mă gândeam îngrozită că în toată zumzăiala aia cuminte din şedinţă o să fac senzaţie dacă îmi pică brusc capul pe birou, cu un zgomot înfundat. Buff! :) Am resistat, though...
Greu a fost că în afară de tabelurile plicticoase desfăşurate pe ecranul de proiecţie nu părea să mai fie nimic altceva care să-mi distragă atenţia de la somn. Printre participanţii la şedinţă s-a numărat un spaniol cu faţă de jeleu, ochi migladaţi, obraji umflaţi şi nărişoare dilatate într-un soi de curiozitate porcină faţă de ce se petrecea în şedinţă. Şi-a petrecut întreaga zi ascultând cele spuse, şi a vorbit numai când a cerut ajutorul colegei mele Flori ca să facă rost de nişte timbre să trimită o scrisoare acasă. Idiomul folosit a fost un fel de spangleză stricată, cu un excelent "th" în loc de "s". Mai era un francez à la Tom Cruise, cu freză de Grease şi maniere de bar, aplecat încruntat peste laptopul la care a butonat fără încetare toată ziua. Utilizator de franceză ultra-rapidă din care am făcut eforturi să prind câteva cuvinte cunoscute, şi vorbitor de un soi de spaniolă cu accent atât de evident franţuzesc încât m-am prins destul de greu că făcea switch între cele două limbi. În rest, omul şi-a văzut de laptopul lui, fără să-i pese de ce se petrecea în şedinţă. De vreo două ori a fost întrebat ceva, şi văzând că nu răspunde, pentru că el nu are nici o treabă cu ce se petrece în jurul lui, am urmărit cu toţii amuzaţi cum reacţiona, ca un om trezit din somn, ridicând brusc capul din laptop, mijind ochii spre cea mai apropiată sursă de zgomot, şi încercând, cu sprâncenele încruntate a "oops, ăştia vorbeau cu mine" să înţeleagă sensul întrebării. Turuia rapid un răspuns, conversa cu unul sau cu altul, după care pac!, capul la loc în laptop. Capul de afiş al şedinţei a fost un spaniol care nu vorbea franceza, însoţit de o damă fină şi un domn manierat, amândoi francezi, care au făcut slalom între cele trei limbi. Scopul şedinţei era clarificarea unor cerinţe tehnice pentru realizarea unei interfeţe între două aplicaţii. Una făcută de spanioli, cealaltă făcută de francezi. Documentaţia fiind în engleză. Spaniolul nu vorbea franceză, francezii nu vorbeau engleză, nici prea multă spaniolă, şi deci a fost fun să-i văd chinuindu-se. Am stat cuminte în colţul meu, luptându-mă cu somnul.
Am avut din nou ocazia să aplic îngrozitoarele scheme de imaginaţie la care ajung din prea mare plictiseală, şi mi i-am închipuit, rând pe rând, pe colegii de şedinţă, dezbrăcaţi (evident :)), mai bătrâni cu 30 de ani, făcând sex, alergând după autobuz, cu sau fără ochelari, pe bărbaţi machiaţi şi cu pălării cu pene în cap, pe femeie vânzătoare la un aprozar sătesc etc. După ce m-am plictisit şi de asta, am început să joc biscuitele de una singură, am înşirat coduri de cifre şi le-am însumat, până când s-a făcut spre seară. Mi-am dorit în nenumărate rânduri să fi avut şi eu un laptop în braţe şi să scriu pe blog dacă altceva nu puteam face, sau să fi putut continua de citit cartea la care trudesc de două săptămâni.
Am fost singura cu blugi din sala de şedinţe. Restul erau costumaţi corespunzător. Adică îngrozitor. În costume, cu cravate. Până acum un an şi ceva aşa eram şi eu. Nu mă mai pot însă întoarce la o astfel de rutină. Fug de ea cât pot de mult.
Senzaţia cea mai urâtă a fost însă cea de la intrarea în clădirea de birouri: un hol de intrare, şase lifturi, ora 9. De afară curgeau spre clădire, din toate direcţiile, valuri valuri de domnişori şi domnişoare îmbrăcaţi identic, parfumaţi, cu nelipsite sacouri sau taioare, cravate şi cămăşi, pantofi lustruiţi, genţi de laptop şi dosărele în braţe. Să nu uităm evident şi de ecuson. O parte îşi scuturau încă absenţi cheile de la maşină, conversau unii cu alţii în aşteptarea liftului, se hlizeau mai mult sau mai puţin pe teme legate de trafic, ore de lucru sau vreme. Am văzut în fiecare din ei bucăţi din acele lucruri care fac un angajat de bancă/multinaţională să iasă în evidenţă ca nici un altul: timesheet, reporting, internal memo, Lotus Notes, lunch break. Am simţit mirosul de hârtie de copiator, am auzit aievea clipocitul a sute de calculatoare aglutinate într-un open space ale cărui geamuri dau peste praful cărămiziu al vreunui cartier, oferind vederea de ansamblu a etajului al 12-lea, mi-am închipuit pauza de ţigară la parter, cantina firmei şi ritualul aprovizionării cu iaurt şi cornuleţe pentru că "azi ţin regim fată", aerul condiţionat care niciodată nu se închide, geamurile care niciodată nu se deschid, recepţia frumos luminată, şedinţele cu videoproiector şi feţe plictisite, tocurile şi fustele drepte şi fără fantezie, cariera perfectă, maşina perfectă, vacanţa perfectă, "când îţi iei anul ăsta concediul?" etc. M-am uitat la unghiile mele tăiate în carne şi la blugii mei tociţi, la MP3 playerul atârnat neglijent de gât şi la toată firăraia care îl însoţeşte, şi mi-am adus aminte de insuportabilul sentiment de claustrofobie pe care l-am simţit în scurta mea experienţă de muncă într-una din firmele din "Big Four". Opt ore de muncă pe zi mă goleau pe dinăuntru de orice fel de chef de a mai face ceva în ziua respectivă, şi chiar dacă orarul de lucru era generos cu mine şi-mi permitea să apuc suficient din zi încât să mă întreb chiar ce aş mai putea face, urlam pe dinăuntru de disperare şi cu acuta senzaţie de disconfort pe care ţi-o dă numai statul într-o cuşcă. O cuşcă aurită.
O să-mi trăiesc viaţa fugind de aşa ceva. O să îmbătrânesc. Şi o să-mi doresc să sufăr de bolile mele. Nu de bolile vreunei multinaţionale. O să vreau să fiu mioapă pentru că am citit mult şi fără multă lumină şi mi-am stricat vederea buchisind cărţile preferate de science fiction, de exemplu, şi nu pentru că am stat ore suplimentare fără număr să termin rapoartele pentru firmă. O să vreau să am probleme cu coloana pentru că am sărit de pe epava din vamă şi mi-am tasat două vertebre, nu pentru că mi-am tocit curul stând pe scaunul cu spătar perfect din biroul perfect al firmei perfecte situate în clădirea perfectă. O să vreau să am ulcer pentru că am mâncat aiurea şi picant şi fast food, şi nu pentru că am fumat două pachete de ţigări pe zi în pauzele dintre şedinţe şi nu am mâncat decât un biscuite în anii mei de lucru la fima perfectă. O să vreau să am cicatrici pentru că m-am tăiat încercând să montez cortul la munte sau rupându-mi piciorul la schi, şi nu tăindu-mă cu hârtia de la imprimantă sau cu cutterul. Şi apoi o să mor :)
Asta dacă nu mor de plictiseală în şedinţele programate pentru următoarele 3 săptămâni :)

4 comentarii:

Anonim spunea...

hi,hi, revigorant. eu nu inteleg cum nu te-a umflat rasul in timpul exercitiilor de imaginatie, eu am hohotit pe aici prin casa cat am citit :)))

Cinderella spunea...

de mult vroiam sa te rog sa imi aduci aminte cum se joaca biscuitele...
si pentru sedinte...succes....!

Anonim spunea...

Sfat... ia-l pe Ochisor la sedintze si sa vezi ce antrenant va fi !
Andrei... ;)

Anonim spunea...

Exercitiu de imaginatie: incearca sa introduci cuvinte porcoase in mijlocul unui discurs corporatist lung si plictisitor sau in mijlocul unui raport...

Doar ca sa vezi daca lumea te urmareste sau a citit raportul. :D