28

Vineri. Căldură, zi plină. Telefon. Grabă, bagaj la repezeală, un moment de repaos furat între o periuţă de dinţi şi un prosop înfundat în geantă. Pisici la tot pasul. O coadă stufoasă de Ali matură şi tacticoasă trecând pe sub linia patului şi dispărând într-un unghi de parchet. Ochişor şi Jimmy, într-o luptă perpetuă. Îngheţată Nirvana în congelator, pe jumătate topită. Week-end la mare.

Sâmbătă. Somn. Soare. Magicianul. Mură. Nectarine. Struguri. Umbră. Cearşafuri albe. Drum de seară. "Hei, omule de nea". La mulţi ani. Un sărut furat peste bancheta din spate a maşinii. Prosoape ude, nisip, vin roşu, chitări, narghilea, mare limpede.

Duminică. Mare. Înorat. Bălăceală. Pica-pica, steluţe la suprafaţa apei. Ploaie torenţială. Un ceai cald, un prosop ud. Salată de fructe, Flori şi o frântură de viaţă în Spania, căldură, încă o tură de îngheţată.

Bucureşti - câh. Noapte. Linişte. O mână aruncată peste un spate gol, senzaţia pielii în buricele degetelor. Jimmy atingând pufos şi torcător mâna căzută peste marginea patului. Tramvaie. Depou. Linişte.

La mulţi ani.

Listă

Chestii noi care au intrat în inventarul umilei mele case:

Bicicleta
Jimmy

Ar mai fi cutia cu Nirvana, dar nu am poză. Am mâncat-o.

Nirvana.

Nu poza.

Trebuie să fie ILEGAL să faci o îngheţată atât de bună ca Nirvana Pralines&Cream.

Hmmm....

Am tot încercat să scriu o însemnare, dar este prima dată când nu reuşesc din prima să exprim ce simt. Mi se pare o nedreptate, şi mă supăr, cum nu cred că m-am supărat până acum. Adică mi s-a întâmplat să vreau să scriu ceva, să iasă prost, şi să renunţ cu totul. Am mers tot timpul pe ideea că scriu pentru că am chef şi-mi face plăcere, şi nu pentru rezultatul în sine. Nu studiez însemnarea înainte să o public, cel puţin nu mai mult decât este decent, ca să corectez greşelile de ortografie şi să intre frumos în pagină. În rest, mă aşez la tastatură, scriu ce scriu, public, şi am terminat bâlciul. Nu am făcut niciodată nici o ciornă. Până acum. Şi acum nu fac altceva decât să mă uit la blestemata de ciornă, la cum am început-o, şi să realizez că VREAU să scriu lucrul ăsta, dar că nu-l scriu bine. Şi este atât de important pentru mine, încât ştiu că-i datorez măcar atâta lucru: să iasă bine. Vreau să scriu despre distanţa dintre ani, despre epava din Vamă de anul trecut şi despre epava de anul ăsta. Despre asta vreau să scriu. Anul trecut a fost pentru prima dată când m-am uitat la epavă cu sentimentul că ŞTIU că este acolo, pentru că până atunci nu o priveam decât ca pe un element al decorului. O priveam, dar nu o vedeam. Sau o vedeam, dar nu reprezenta nimic interesant. Un pic cam ca o stâncă. Nimic special.

Exista, atunci ca şi acum, în mine, o decenţă a admiratorului-care-nu-e-fan, a studentului-care-nu-vrea-bursă. Mă mulţumeam cu satisfacţia privitorului care nu are curaj să atingă o sculptură celebră. N-am ştiut că în urma gestului de a întinde mâna şi a atinge pânza unui tablou nu te alegi doar cu senzaţia tactilă specială de a fi atins frumuseţea ci şi cu minunata senzaţie că gestul tău te face puternic. Că e nevoie de curaj pentru a întinde mâna. Că eşti altfel decât cei care se mulţumesc să privească. Numai rezultatul.

Aşa m-am simţit eu anul trecut, într-o zi de august. M-am alăturat unui mic grup care înota până la epavă. Iniţial am zis "da, merg şi eu" şi am ţâşnit în picioare gândindu-mă că trebuie să fac chestia asta, că ar fi interesant, şi că nu pot să nu profit de ocazia asta. Cu cine altcineva aş fi avut eu ocazia să merg înot atâta drum? Nu mai înotasem niciodată atât de mult. Alegeam să sar cu paraşuta deşi nu făcusem decât pregătire teoretică. Poate comparaţia e un pic deplasată, dar nu eram departe. A şti să înoţi şi a înota doar lungimea unui bazin, ca la capătul lui să te bucuri că simţi gresia sub picioare nu înseamnă neapărat că eşti pregătiti să înoţi 30 de bazine fără oprire. N-am ezitat, şi am pornit la "înot" cu oamenii. Nu mi-a fost uşor. Dar nici imposibil. Şi pe măsură ce mă opinteam mai tare şi mă ţineam să nu rămân în urmă, realizam că treceam un prag al încrederii în mine pe care nu-l atinsesem niciodată. Şi mă forţam să rezist până la capăt. Şi până la urmă nu a fost cine ştie ce. Mă gândeam doar că nu poate fi aşa de greu, la urma urmei cei cu care mergeam înot păreau să o fi făcut de nenumărate ori şi nu păreau prea îngrijoraţi. Realizam în acelaşi timp ce în urmă eram dacă mă gândeam la o blestemată de partidă înot ca la un lucru atât de mare, când oamenii aceia rîdeau şi povesteau chestii în timp ce înotau.

Am ajuns la epavă. Nu-mi aduc aminte să fi simţit deseori atât de puternic senzaţia că eşti o chestie mică ce poate fi strivită într-o clipă de forţe cu mult mai puternice decât tine. Mă uitam la catargul ruginit şi mă închipuiam supravieţuind acolo zile sau săptămâni în şir. În final am făcut câteva sărituri în apă, de pe urma cărora m-am ales, ca o proastă, cu nişte dureri la coloană de care nu am scăpat nici acum, dar nu a contat. Şi nu cred că voi regreta vreodată. M-am simţit puternică. Şi bine.

Ce deziluzie anul acesta. Epava nu mai este ce era anul trecut. O bucată din ea s-a desprins şi a căzut sub apă. Ce a mai rămas a luat-o la vale şi este mai înclinată decât era anul trecut. Ca să urci acolo unde am stat anul trecut în fund, cu genunchii cuprinşi cu mâna, şi m-am uitat la mal, de la stânga la dreapta, şi m-am simţit atât de bine, trebuie să o iei un pic de-a buşilea, iar cum am stat eu nu mai poţi sta. Unghiul e prea mare. Nu am vrut să-mi pară rău. Nu am vrut să mi se pară urâtă. Dar aşa a fost. La jumătatea drumului spre epavă am realizat că nu mă sperie distanţa până acolo, chiar a fost incredibil de uşor, de odihnitor, ci faptul că nu o să o mai găsesc cum era. Că o să fie doar o bucăţică din frumuseţea care m-a încântat anul trecut. Şi aşa a fost. Simţeam ca şi cum aş fi venit acasă şi aş fi găsit casa arzând din temelii. Ca şi cum anul ce a trecut ar fi fost în bucata care stă acum sub apă. Cum să saluţi aşa ceva? Să-i spui: "bună, sunt eu, ce mă bucur că nu ai dispărut cu totul...." sau să oftezi "bună, ah, doar atât a mai rămas din tine...?" Îngrozitor de trist. Îngrozitor de puţin. Ştiu că a fost atâţia ani nemişcată, şi acum brusc s-a înjumătăţit. Mă sperie lucrul ăsta. Câţi ani vor mai fi până nu va mai fi deloc? Anul trecut am trăiat bucuria pe care numai un copil poate să o aibă când ştie că are dosiţi în puşculiţă bani pentru o îngheţată. Tot drumul până la ea, şi acea oră petrecută pe puntea ei. M-am bucurat cu bucuria mea, fără să-i las pe alţii să o vadă, şi am crezut în mine mai mult decât îmi fusese dat să cred până atunci. M-am simţit deasupra tuturor, deasupra mea, deasupra tuturor momentelor dificile trecute şi care aveau să vină. Am fost satisfăcută de mine. Şi de atunci mă întorc inconştient la momentul acela şi îl privesc în momentele mele de singurătate cu satisfacţie şi cu poftă. Şi-mi dau seama că mai vreau unul. Mai vreau un moment real, al meu cu mine şi pentru mine. Dar epava nu mai e cum era anul trecut.

Oare trebuie să-mi găsesc o altă epavă?

Cu liftul

Ce ţi-e şi cu tehnologia asta...

Clădirea de birouri în care prestez săptămîna asta are neşte lifturi demne de o construcţie mai de soi. Să mă explic. Ele, lifturile, sunt 6. Nici unul nu e niciodată la parter. Nici unul nu e niciodată la 12. Nici unul nu e niciodată nicăieri. Dacă stau să mă gîndesc, nu am văzut niciodată două lifturi deschise la acelaşi etaj în acelaşi timp. Ceea ce mă face să mă gîndesc că de fapt e un singur lift, care, în spatele frumoaselor uşi de aluminiu sau de mai ştiu eu ce material se foloseşte în industria constructoare de lifturi în ziua de azi, face nişte scheme complicate pe verticală şi pe orizontală, şi sare de pe şine, schimbă cabluri, ca un veritabil SpiderMan al lifturilor, murmurînd ca pentru sine "apel de la parter, uşa 4! trebuie să fug!"

Sistemul de chemare a lifturilor este şi el deosebit. Există cîteva console cu butoane mari şi cărnoase, în dreptul cărora te postezi cînd te apucă un puseu violent de luat liftul, şi tastezi spre exemplu 9. Etajul la care doreşti să ajungi. După care aştepţi ca afişajul deosebit de inteligent al acestei industrii liftiere să-ţi afişeze uşa la care să te aşezi ca să-ţi vină liftul. Uşă la care te aşezi, şi-ţi vine. Cheful să o iei la fugă pe cîmpia din spatele clădirii, să-ţi tai venele, să îi omori pe turcii care au construit-o şi au ales sistemul ăsta blestemat de lifturi. Orice, numai liftul nu vine. Liftul are treabă pe alte meleaguri. Pînă vine el eşti deja ud (în cazul în care aveai nevoie la budă), deja în întîrziere (dacă aveai o întîlnire) şi deja divorţat (dacă aveai o nuntă programată la etajul al 11-lea). Asta pentru oamenii care lucrează în clădire.

Mai există varianta în care eşti un începător în ale liftului, şi cînd ajungi prima dată în holul cu multe uşi de lift, deschizi gura într-un început de rînjet tîmp, laşi să curgă o bală mică în faţa cuceririlor tehnice care au făcut posibilă naşterea unui astfel de Volvo al lifturilor, şi te duci la prima uşă de lift. Cauţi, ca bou', un buton cu "sus" şi "jos", ca la mai toate lifturile cunoscute, şi constaţi că ai doar consola minunată, ca un telefon, cu cifre, steluţe şi diezuri care mai de care mai frumoase. Şi un afişaj. Şi stai. Şi trece un micuţ funcţionar de bancă pe lîngă tine, tastează din viteză un 2, aşteaptă să vază ce îi ghiceşte oracolul lifturilor, ţuguie buzele într-o repetare fugară a "E"-ului afişat de consolă, şi se înfiinţează în dreptul uşii indicate. Ochii tăi sclipesc invadaţi de inteligenţa sistemului, şi ca o maimuţă tastezi 8-ul care te interesează pe tine. Afişajul zice "E" şi faci şi tu ca funcţionarul antemenţionat. La capătul unei aşteptări de 3 generaţii şi o urcare cu liftul tapetat cu oglinzi jenant de precise ajungi sus şi esti brusc satisfăcut.

Dacă însă eşti din categoria oamenilor ca Bondan, tastezi de exemplu "0" cînd eşti la parter. SpiderLift inspiră adînc, sub acoperirea întunericului în care îşi duce, zi de zi, existenţa ternă, şi exclamă: "WTF?!?" Şi dintr-o mişcare abia perceptibilă a buricului degetului mic comandă afişajului consolei pe care şi-a depus Bondan degeţelul în urmă cu trei milisecunde două mari semne de întrebare. Bondan, convins, mai tastează o dată "0". Semnele de întrebare persistă. Ne luăm totuşi seama şi tastăm "8". SpiderLift clipeşte a înţelegere şi-şi face datoria: "F". Apoi se avîntă către următoarea destinaţie. To boldly go where no elevator has ever gone before.

Am uitat de unde începusem. Ah, da. Spuneam că sunt nişte lifturi foarte frumoase. Dar complet inutile. Sunt 6. Şi la parter sunt dimineaţa 879 de indivizi dornici să meargă la lucru. Şi toţi URCĂ. Şi toţi tastează cîte un etaj. Şi tuturor le afişează aceeaşi literă. Şi toţi aşteaptă ca proştii în dreptul aceleiaşi uşi. Care uşă se deschide după ce ar fi avut timp să urce şi să coboare de două ori un lift într-un bloc de 10 etaje din Berceni. Nu poţi să te urci în alt lift decît cel pe care ţi-l indică afişajul, pentru că rişti ca liftul să nu se oprească la etajul dorit de tine. Lifturile sunt programate să se oprească numai la etajele tastate pe consolă. N-ai tastat, nu primeşti. Tastezi, trebuie să aştepţi. Dacă ajunge din greşeală un lift la parter în timp ce tu aştepţi cu ceilalţi 878 de fraieri liftul "B", acel lift nu este pentru tine. Şi nici nu-l poţi lua. De ce? Pentru că nu-l meriţi. El este pentru alţii care probabil se dau cu capul de pereţii de la etajele 7, 11 şi 12 de vreun sfert de oră. În rest nu se mai întîmplă nimic. Dacă totuşi sistemul minunat se prinde că un pic peste o jumătate de milion de funcţionari doresc să urce la 9, după ce coada la uşa "B" a atins lungimi nebănuite, consimte să informeze tastatorii veniţi mai pe urmă să se aşeze la uşa "A". Şi schema se repetă.

Ieri am greşit. Am uitat că mă aflu într-un sistem şi că trebuie să mă supun lui. Şi, fiind la etajul 8, am procedat conform regulamentului, şi am aşteptat liftul "F" (ca o paranteză, se pare că de la 0 la 8 şi invers numai F prestează. Probabil că e ca trenurile. Mai ştii?) Şi gîndindu-mă la alte chestii, am uitat că nu am voie să mă uit la alt lift decît la liftul ales pentru mine de sistem. S-a deschis o uşă undeva în perimetrul holului, şi m-am băgat în lift. În lift un domn. Domnul urca la 11. Uşile s-au închis. M-am prins prea tîrziu că am făcut greşeala vieţii mele. Am urcat la 11. Acolo, pentru că în lift nu există buton de etaj, trebuie să ieşi pe hol şi să te conversezi cu consola. Ceea ce am făcut. Liftul a rămas în urma mea, gol, cu uşile deschise. Am tastat repede 0, şi am considerat că ar fi firesc să mi se indice liftul "F" pentru coborîre. Ei bine, nu. Consola mi-a indicat "B", după care uşile liftului meu "F" s-au închis, iar eu mi-am îndreptat privirea către "B". Şi am aşteptat. Şi am aşteptat. Şi am aşteptat. Presupun că etajul 11 este un etaj rău, pentru că liftul meu "B" nu a venit, deşi eu eram cuminte. Am avut timp să cînt trei strofe din "Il pleut bergere" pînă a ajuns liftul la mine. De menţionat că nu s-a mai deschis nici o altă uşă de lift. Şi chiar dacă s-ar fi deschis, nu aş mai fi repetat greşeala. M-a costat scump momentul meu de rătăcire. În loc să ajung de la 8 la 0 în 10 secunde, am făcut vreo 10 minute, cu escală la 11.

Cioc guzel. Halal să ne fie!

Serviciu contra serviciu

M-am întors în cadrul destul de familiar al şedinţelor pline de apret şi plict. Ieri mi-am petrecut prima jumătate a zilei şezând confortabil pe scaun la o şedinţă la care am participat doar cu urechile. La un moment dat urechile mele refuzau să mai asculte, şi mă apucase o toropeală demnă de o cauză mai justificată. Măcar dacă mi-aş fi pierdut nopţile... Aş! Mi-am pierdut antrenamentul. După trei cafele eu tot încercam din răsputeri să mă ţin trează, dar pleoapele o tot luau la vale, şi mă gândeam îngrozită că în toată zumzăiala aia cuminte din şedinţă o să fac senzaţie dacă îmi pică brusc capul pe birou, cu un zgomot înfundat. Buff! :) Am resistat, though...

Greu a fost că în afară de tabelurile plicticoase desfăşurate pe ecranul de proiecţie nu părea să mai fie nimic altceva care să-mi distragă atenţia de la somn. Printre participanţii la şedinţă s-a numărat un spaniol cu faţă de jeleu, ochi migladaţi, obraji umflaţi şi nărişoare dilatate într-un soi de curiozitate porcină faţă de ce se petrecea în şedinţă. Şi-a petrecut întreaga zi ascultând cele spuse, şi a vorbit numai când a cerut ajutorul colegei mele Flori ca să facă rost de nişte timbre să trimită o scrisoare acasă. Idiomul folosit a fost un fel de spangleză stricată, cu un excelent "th" în loc de "s". Mai era un francez à la Tom Cruise, cu freză de Grease şi maniere de bar, aplecat încruntat peste laptopul la care a butonat fără încetare toată ziua. Utilizator de franceză ultra-rapidă din care am făcut eforturi să prind câteva cuvinte cunoscute, şi vorbitor de un soi de spaniolă cu accent atât de evident franţuzesc încât m-am prins destul de greu că făcea switch între cele două limbi. În rest, omul şi-a văzut de laptopul lui, fără să-i pese de ce se petrecea în şedinţă. De vreo două ori a fost întrebat ceva, şi văzând că nu răspunde, pentru că el nu are nici o treabă cu ce se petrece în jurul lui, am urmărit cu toţii amuzaţi cum reacţiona, ca un om trezit din somn, ridicând brusc capul din laptop, mijind ochii spre cea mai apropiată sursă de zgomot, şi încercând, cu sprâncenele încruntate a "oops, ăştia vorbeau cu mine" să înţeleagă sensul întrebării. Turuia rapid un răspuns, conversa cu unul sau cu altul, după care pac!, capul la loc în laptop. Capul de afiş al şedinţei a fost un spaniol care nu vorbea franceza, însoţit de o damă fină şi un domn manierat, amândoi francezi, care au făcut slalom între cele trei limbi. Scopul şedinţei era clarificarea unor cerinţe tehnice pentru realizarea unei interfeţe între două aplicaţii. Una făcută de spanioli, cealaltă făcută de francezi. Documentaţia fiind în engleză. Spaniolul nu vorbea franceză, francezii nu vorbeau engleză, nici prea multă spaniolă, şi deci a fost fun să-i văd chinuindu-se. Am stat cuminte în colţul meu, luptându-mă cu somnul.

Am avut din nou ocazia să aplic îngrozitoarele scheme de imaginaţie la care ajung din prea mare plictiseală, şi mi i-am închipuit, rând pe rând, pe colegii de şedinţă, dezbrăcaţi (evident :)), mai bătrâni cu 30 de ani, făcând sex, alergând după autobuz, cu sau fără ochelari, pe bărbaţi machiaţi şi cu pălării cu pene în cap, pe femeie vânzătoare la un aprozar sătesc etc. După ce m-am plictisit şi de asta, am început să joc biscuitele de una singură, am înşirat coduri de cifre şi le-am însumat, până când s-a făcut spre seară. Mi-am dorit în nenumărate rânduri să fi avut şi eu un laptop în braţe şi să scriu pe blog dacă altceva nu puteam face, sau să fi putut continua de citit cartea la care trudesc de două săptămâni.

Am fost singura cu blugi din sala de şedinţe. Restul erau costumaţi corespunzător. Adică îngrozitor. În costume, cu cravate. Până acum un an şi ceva aşa eram şi eu. Nu mă mai pot însă întoarce la o astfel de rutină. Fug de ea cât pot de mult.

Senzaţia cea mai urâtă a fost însă cea de la intrarea în clădirea de birouri: un hol de intrare, şase lifturi, ora 9. De afară curgeau spre clădire, din toate direcţiile, valuri valuri de domnişori şi domnişoare îmbrăcaţi identic, parfumaţi, cu nelipsite sacouri sau taioare, cravate şi cămăşi, pantofi lustruiţi, genţi de laptop şi dosărele în braţe. Să nu uităm evident şi de ecuson. O parte îşi scuturau încă absenţi cheile de la maşină, conversau unii cu alţii în aşteptarea liftului, se hlizeau mai mult sau mai puţin pe teme legate de trafic, ore de lucru sau vreme. Am văzut în fiecare din ei bucăţi din acele lucruri care fac un angajat de bancă/multinaţională să iasă în evidenţă ca nici un altul: timesheet, reporting, internal memo, Lotus Notes, lunch break. Am simţit mirosul de hârtie de copiator, am auzit aievea clipocitul a sute de calculatoare aglutinate într-un open space ale cărui geamuri dau peste praful cărămiziu al vreunui cartier, oferind vederea de ansamblu a etajului al 12-lea, mi-am închipuit pauza de ţigară la parter, cantina firmei şi ritualul aprovizionării cu iaurt şi cornuleţe pentru că "azi ţin regim fată", aerul condiţionat care niciodată nu se închide, geamurile care niciodată nu se deschid, recepţia frumos luminată, şedinţele cu videoproiector şi feţe plictisite, tocurile şi fustele drepte şi fără fantezie, cariera perfectă, maşina perfectă, vacanţa perfectă, "când îţi iei anul ăsta concediul?" etc. M-am uitat la unghiile mele tăiate în carne şi la blugii mei tociţi, la MP3 playerul atârnat neglijent de gât şi la toată firăraia care îl însoţeşte, şi mi-am adus aminte de insuportabilul sentiment de claustrofobie pe care l-am simţit în scurta mea experienţă de muncă într-una din firmele din "Big Four". Opt ore de muncă pe zi mă goleau pe dinăuntru de orice fel de chef de a mai face ceva în ziua respectivă, şi chiar dacă orarul de lucru era generos cu mine şi-mi permitea să apuc suficient din zi încât să mă întreb chiar ce aş mai putea face, urlam pe dinăuntru de disperare şi cu acuta senzaţie de disconfort pe care ţi-o dă numai statul într-o cuşcă. O cuşcă aurită.

O să-mi trăiesc viaţa fugind de aşa ceva. O să îmbătrânesc. Şi o să-mi doresc să sufăr de bolile mele. Nu de bolile vreunei multinaţionale. O să vreau să fiu mioapă pentru că am citit mult şi fără multă lumină şi mi-am stricat vederea buchisind cărţile preferate de science fiction, de exemplu, şi nu pentru că am stat ore suplimentare fără număr să termin rapoartele pentru firmă. O să vreau să am probleme cu coloana pentru că am sărit de pe epava din vamă şi mi-am tasat două vertebre, nu pentru că mi-am tocit curul stând pe scaunul cu spătar perfect din biroul perfect al firmei perfecte situate în clădirea perfectă. O să vreau să am ulcer pentru că am mâncat aiurea şi picant şi fast food, şi nu pentru că am fumat două pachete de ţigări pe zi în pauzele dintre şedinţe şi nu am mâncat decât un biscuite în anii mei de lucru la fima perfectă. O să vreau să am cicatrici pentru că m-am tăiat încercând să montez cortul la munte sau rupându-mi piciorul la schi, şi nu tăindu-mă cu hârtia de la imprimantă sau cu cutterul. Şi apoi o să mor :)

Asta dacă nu mor de plictiseală în şedinţele programate pentru următoarele 3 săptămâni :)