Despre prietenii mei necunoscuti de pe mail

Am o prietenă pe mail, Pamela Sims. Îmi scrie în fiecare zi. Şi ce mă mai bucur când îmi scrie! Vreau să ştiu mai multe despre dobânda Falcon Energy în Mongolia! Da! De mică mi-am dorit! Visul meu a devenit realitate. Mai ştiu un prieten, nu spui cine, care se bucură ca un copil când găseşte în fiecare dimineaţă mailurile cu pilula albastră. Ah! câtă fericire pe capul lui! Şi mailurile cu ipoteca...daaaaaaa...:)

Din frustrarile unui om de talie mare

Mă răcoreşte teribil să vorbesc despre alţii, sau altele, după caz. Îmi citesc propriile însemnări din urmă, şi îmi dau seama că cele care mă ung cel mai tare pe suflet sunt cele răutăcioase, în care comentez fiţele diverşilor colegi. Asta înseamnă că sunt o bârfitoare nenorocită, şi că evoluţia tehnologică modernă îmi permite nici mai mult nici mai puţin decât să fac publice gândurile mele indecent de răutăcioase, spre plictisul celor care le citesc. Chiar aşa, pe cine interesează ce zice colega mea din Baia Mare, sau ce probleme am eu cu colegele de prin alte birouri? Şi totuşi, mie îmi fac să-mi salte inima, şi chicotesc în sinea mea.

Sunt destul de tipicară, şi îmi sar în ochi chestiile mărunte şi enervante. Dacă cineva face o greşeală gramaticală, hop, l-am tăiat de pe listă. Dacă o repetă, se schimbă macazul: devine interesaaaaant J, încă un subiect de blog J


Mă enervează burţile nesupte în contrast cu braţe şi picioare subţiri (la femei).

Mă enervează părul neras de la subraţ în combinaţie cu bluze fără mâneci (tot la femei).

Mă enervează pălăvrăgeala inutilă şi politeţea ipocrită. Chiar nu găsim ceva mai bun de făcut cu vieţile noastre?
Mă enervează obligaţiile. Adică de ce să ies la terasă dacă tot am ieşit acum trei zile? Ce s-a mai întâmplat atât de nou încât să nu poată fi spus la telefon? Şi dacă nu ies de ce să fiu considerată o ciudată? Mai răruţ, mai draguţ, parcă aşa era o vorbă, nu?

Mă enervează pantalonii trei sferturi, maieurile mulate şi sandalele cu barete. Dacă port aşa ceva, nu-s diferită de jumătate din puştoaicele fără creier din cartierele Titan şi Crângaşi.

Îmi place kaki-ul, albul, negrul, maro-ul şi albastrul. Nu vreau sa port roz, siclam, turcoaz sau galben. Nu vreau paiete, dantele, modele sau inscripţii.


Mă enervează că port 41. Mă enervează mutrele seci ale vânzătoarelor când îmi recomandă „40 care merge la 41, că e calapodu’ mare”. Îmi vine să le fut una. Mă enervează că prea puţini din oamenii care fac moda se gândesc că laolaltă cu lungimea picioarelor trebuie luată în calcul şi grosimea, că odată cu un picior mare posesorul are, forcément, şi laba piciorului mai lată. Dacă D-zeu vroia să ne facă cocostârci, ne punea pene în loc de piele şi nu se mai chinuia să-şi irosească sâmbăta, ieşea şi el la o bere, ceva. Propun producătorilor de confecţii să facă un calcul simplu: dacă ai 1,90, ce şanse sunt să-ţi doreşti ca blugii tăi să fie un picuţ mai lungi de genunchi? Dacă tendinţa populaţiei este de a creşte atât în înălţime cât şi în gabarit, tendinţă constatată şi documentată de câteva decenii încoace, de ce ne încăpăţânăm să producem şi să vindem tot măsuri de gheişă? Dacă eşti supraponderal, ai două sau trei opţiuni de magazine de la care să te aprovizionezi. Foarte cul, gândesc eu. Dacă tot eşti supraponderal, fă bine şi aleargă de la Gara de Nord la Macaralei, că poate scapi de o măsură şi-ţi mai vin nişte haine.

Mă enervez.

Degeaba, I must say.
Cum am ajuns să vorbesc despre ce mă enervează? Ah, ştiu, pentru că se apropie ora de bântuit prin oraş, şi nu fac altceva de două săptămâni decât să-mi iau porţia de nervi căutând o amărâtă de pereche de sandale mărimea mea. Oare ce-or face săracele cele care poartă 42 şi peste?? Nici nu vreau să mă gândesc.
Unde sunt vremurile din liceu când puţin îmi păsa cu ce mă îmbrăcam şi îmi luam bocanci şi adidaşi de la raioanele de barbaţi?
Ufff, îmi tot vine să o dojenesc pe mama pentru chestia asta, de parcă ea ar avea vreo vină...
Tot Cernobâlul....:)

La multi ani!

Maşinuţa mea a împlinit de curând 2 ani. Şi cu ocazia asta am şi împlinit înpreună 60.000 km parcurşi, pe toate drumurile şi în toate colţurile ţării. Afară nu am ieşit cu ea (bine că n-am ieşit, că aveam dublu până acum!).

Mă gândesc cu groază că atunci când va veni vremea să o vând o să am mult de furcă cu rodajul ei....bogat L Cu toate astea, celor care strâmbă din nas la 206, le spun că e o maşină dată dracului, şi că face toţi banii.

Oamenii cei răi mă îndeamnă deja să o vând, dar eu stau dârză şi spun „nu!” (bine, mai am de plătit 2 ani la ea.... de-aia...)





Marţi o bag în service, joi îi fac revizia. Ce mai rămâne de făcut?

Slăbim... sau... ce facem?

Din ciclul „ce mă mai enervează la colega mea”: lălăie în timpul programului. Astăzi refrenul preferat este „nu există foc care mă poate atinge...”

Ora 15:20 – toma’ ce spuneam: colega mea care doreşte să slăbeşte pentru a intra în rochia de nuntă şi-a adus cu ea o sticlă aburindă de coca cola. Şi mă pregăteam să o compătimesc pentru alegerea nefericită, dictată probabil de lipsa de apă plată la chioşc, când o văd cum toarnă un plic de zahăr în sticlă, că „aşa iese acidul mai repede”..... ah.... J dulce răzbunare... J

Cum stă treaba cu slăbitul

Acum câteva zile eram stârnită rău să povestesc o sumedenie de tâmpenii cu care îmi împuie capul celebra mea colegă din Baia Mare. Însă pentru că am lăsat un week-end să treacă, parcă m-am mai calmat între timp. Acum sunt la servici, şi o aştept să apară din clipă în clipă. Parcă văd însă că peste vreo 10 ore n-o să ştiu încotro s-o apuc de spume. Mă scoate din minţi cu pălăvrăgeala inutilă şi cu nonşalanţa cu care tratează biroul ca pe bucătăria ei de acasă. Sau poate sunt eu o închistată? Nu ştiu, sincer.

Joi şi vineri am tot auzit-o povestind cu sora ei (se pare corpolentă) despre slăbit. Ale dracului metode, nici una nu e bună, şi se pare că sora ei le începe şi le abandonează pe toate progresiv, motiv pentru care colega mea o dojeneşte la telefon. Acum două săptămâni i-a cumpărat o celebră caseta cu Cindy Crawford, în care explică tipa cum să arăţi ca ea pe copertă. Şi se pare că atât colega mea cât şi sora ei sunt convinse că Cindy va rezolva toate problemele de greutate ca prin farmec. "Ei, lasă că îţi trimit caseta cu Cindy, bine? Şi să te ţii de exerciţii, bine? Da' nu mai mânca şi tu atâta, ţine regim! Păi dacă nu te mişti, cum vrei să slăbeşti? etc etc etc". La fel ca şi subiectul cu nunta şi cu pregătirile aferente, discuţia cu slăbitul este enervantă până peste poate. Cindy are soluţia magică pentru ca toate celulitele şi şuncile să dispară ca prin farmec. Cindy este panaceul universal care va transforma broasca în prinţesă peste noapte. Ai probleme de greutate? Nici o problemă! Cindy te ajută! Cindy te face fotomodel! Ah, ce ma enervează!

De ce mă enervează de fapt atât de mult pălăvrăgeala asta fără sens. Pentru că privesc din postura unui om care acum câţiva ani nu ieşea din casă fără haine lălâi şi pantaloni largi şi tricouri până sub fund pentru că avea nişte kg în plus iar acum kg respective au fost elimintate. E adevărat, eşti alt om, dacă kg sunt o problemă în capul tău, faptul că scapi de ele (nu contează câte, contează că) te transformă, priveşti lucrurile altfel, îţi permiţi chiar să fii tatăl lor sau mama lor, după caz. Ajungi să chicoteşti chiar la eforturile altora cu ciorbă de varză sau regimul minune de 13 zile, şi te feliciţi că tu ai scăpat de astfel de cazne. Aşa şi cu Cindy. Mă enervează pentru că mi se pare o prostie să aplici regulile altora, când de fapt tot ce vrea organismul tău de la tine este să-l înţelegi şi să ajungi la o convenţie cu el. Corpul tău e prietenul tău, şi eu dacă aş fi corpul unei persoane care decide într-o bună zi să mă îndoape cu ciorbă de vază timp de câteva săptămâni, groaznic m-aş răzvrăti! L-aş fierbe puţin, aş renunţa la câteva kg ca să-l amăgesc, după care aş pune la loc dublu, să se înveţe minte. M-aş bucura în schimb dacă nu m-ar mai întoxica cu ţigările lui obosite, cu băuturile lui carbogazoase şi cu chipsurile alea puturoase exact când am şi eu nevoie de puţină odihnă. Mai bine spus, dacă aş avea gură să vorbesc i-aş spune cele câteva reguli pe care e bine să le respecţi dacă vrei să-ţi fiu prieten:
1. Hrăneşte-mă de trei ori pe zi, şi respectă orele, pentru că eu sunt reglat ca un ceasornic, şi-mi place să primesc ce vreau la orele la care vreau. Bunăoară, dimineaţa, la prânz, şi seara. Şi dimineaţa nu este ora 9, ci ora 8, pentru cei care nu înţeleg de ce iese soarele aşa devreme.

2. Păstrează un interval de 5 până la 6 ore între mese, ca să-mi dai timp să mă reglez şi să diger ce mi-ai dat să mănânc, indiferent chiar de ce sau de cât mi-ai dat să mănânc.

3. Dă-mi cel puţin 2 litri de lichide să beau pe zi. Fii rezonabil şi înţelege că ciorba, cafeaua şi sosurile nu sunt lichide. Dacă nu-ţi place apa (pe care totuşi ţi-o recomand), încearcă măcar să nu mă otrăveşti cu chestii carbogazoase şi bea sucuri naturale fără acid, cu cât mai puţini conservanţi.

4. Lasă-mă cu mâncatul seara. Am spus trei mese pe zi, fă un calcul rapid, şi vei observa că ora maximă la care ai putea să serveşti cina este 19, deci scuteşte-mă cu alte ore obosite.

5. Uită de ronţăiala dintre mese. Citeşte nişte studii şi vei afla că orele cele mai periculoase pentru organism sunt 10 şi 15 (adică fix între mese), deci nu te amăgi că dacă mănânci un covrig sau un croissant nu se pune. Ba se pune. Ţi-am cerut 5 ore între mese. Lasă-mă să-mi fac treaba şi să diger mizeriile pe care mi le-ai servit la masa de prânz.

6. Nu poţi să respecţi orele sau regulile de mai sus? Atunci fă măcar bine şi dormi un pic, că am şi eu limitările mele, şi nu prea mă pricep să mă menţin în formă dacă nu am de unde să-mi trag energia.

7. A, şi să nu uit, cafeaua nu e bună pentru nimeni, alcoolul nici atât, dar dacă tot vrei să mă enervezi cu ele, bea-le în cantităţi cumpătate.

8. Hrăneşte celula, nu stomacul. Mănâncă pentru a-mi da elementele nutritive de care am nevoie ca tu să poţi fi în formă pe parcursul întregii zile. Dă mâncării un gust plăcut, nu zice nimeni să nu te delectezi cu chestii bune la gust, dar adu-ţi aminte că lucrurile hrănitoare nu sunt neapărat cele mai complicat gătite.

9. Nu mă deranjează dulciurile, poţi să balotezi câte vrei. Nu mă deranjează pâinea, e bună şi ea la ceva, nu mă deranjează sosurile sau prăjeala. Nu uita însă că dacă vrei să ţi le diger, o să-mi ia de două sau trei ori mai mult timp decât pentru un fruct sau o salată. Şi cât timp eu sunt ocupat să diger cartofii prăjiţi sau şaorma, tu nu vei fi alimentat cu energie, pentru că eu voi fi concentrat aproape în întregime să scap de balastul din stomac.

10. Noaptea să ştii că şi eu dorm. Dacă ai senzaţia că-mi face plăcere să ronţăi la mâncarea pe care mi-ai basculat-o tu la cina festivă de la ora 22:00 în loc să dorm te înşeli. Prefer să fac ordine prin corp şi să te pun în formă pentru a doua zi ca să poţi să dai ranment maxim. Aşa, mă enervez mai tare, şi îţi împart toate caloriile alea de la nunta care pe unde mi se năzare, şi nu mai am nici un chef să fiu ordonat. Uite aşa!

Cum să eviţi pantalonii maro...

Un lucru din cele mai penibile mi se pare să încerci din răsputeri să eviţi pe cineva, şi să te întâlneşti cu el/ea când ţi-e lumea mai dragă. Bunăoară, să încerci să eviţi pantalonii maro pe cur lăţit, când ultimul lucru pe care vrei să-l vezi sunt ei.
Îmi trimite mail de curând: "Măi, am auzit că eşti aproape de noi şi nu ne vizitezi!" (ietee, ce să spun, că altă treabă mai bună nu am decât să te vizitez pe tine ) "Când vii încoace?" (nu ştiu, vaco, nu mă interesează, şi dacă vrei să ştii, am tot fost pe acolo şi mă bucur că nu am dat nas în nas cu tine) "Când treci pe aici dă şi tu un bip ceva" (s-o crezi tu).
Marţi, zi fatidică. Se taie curentul la ora 10. Pentru cei care abia apucaseră să facă ochi şi să tragă de cafeaua de dimineaţă până după ora 9, pana de curent a fost un eveniment neaşteptat de plăcut. Multora dintre noi ne-a confirmat sictirul nesfârşit pe care-l aveam să prestăm munci în ziua respectivă, deci minunea a fost aplaudată la scenă deschisă. Dacă mai pui şi faptul că a fost însoţită de câteva bubuituri, scântei şi emisii de fum albicios ciudat mirositor, tabloul începe să se contureze.
Cum nu toate aparatele din birou pocneau în acelaşi timp şi în acelaşi loc, fiecare din noi a avut ocazia să vadă cum bubuie un monitor, o imprimantă, un fax, o unitate centrală, o cameră video, nu neapărat în ordinea asta, şi nu neapărat câte una din fiecare J.
Responsabila IT nu a putut decât să consemneze resemnată câte bucăţi din fiecare vor trebui comandate J. Câteva voci mai supărate au protestat pe sub mustăţi « măh da’ fata asta de ce stă cu mâinile în sân ? » şi au primit un răspuns pe măsură « da’ ce credeţi măh că e ea, electrician ?? ». Pe lângă obişnuitele « mă, TU ai provocat pana de curent, că tot nu aveai chef de muncă ! » sau « oare putem să plecăm acasă mai devreme ? », câţiva dintre noi s-au agitat corespunzător posturilor ocupate, restul au stat şi au vegetat vreo jumătate de oră în aşteptarea unui verdict, după care am început să ne scurgem care încotro spre zonele populate şi civilizate din împrejurimi, să ne petrecem o pauză de masă prelungită, până la remedierea defecţiunii.

Revin la pantalonii cei maro şi lăţiţi pe cur. Povestea pantalonilor maro este veche, din păcate chiar pentru pantaloni. Adicătelea este vorba de un personaj care timp de aproape şase luni sau mai bine a purtat zi de zi aceeaşi pereche de pantaloni, fără excepţie, inclusiv în week-end (fapt confirmat de surse independente care au întâlnit-o pe stradă). Utilizării nejustificat de îndelungate a acestor pantaloni li se adaugă şi dimensiunile generoase ale umpluturii, cu o circumferinţă de 150 cm probabil, şi o stare avansată de astigmatism, care împiedica proprietara curului, respectiv a pantalonilor, să constate dimensiunile impresionante ale propriului cur. Şuşotelile pe acest subiect s-au stins la o vreme, după ce ne-am dat seama că întrebarea « da’ alţi pantaloni nu are ? » riscă să rămână fără răspuns, şi după ce oricum chestiunea şi-a pierdut din interes.
Pantalonii maro deci constituiau un motiv foarte serios ca eu să nu mă grăbesc « să dau bip când ajung în zonă ». Şi cum spun şi legile acelui om rău numit Murphy, de ce ţi-e frică de aia nu scapi, am dat nas în nas cu ei fix în pauza de prânz prelungită provocată de pana de curent.
Nu mai ţin minte cât au fost de lungi cele 10 minute în care am stat de vorbă, în picioare, în dreptul budei. Ştiu doar că îmi venea să-mi trag palme, şi nu ştiam cum să fac întrevederea să fie mai scurtă. Am scăpat totuşi, într-un târziu. Cu câteva întrebări curioase din partea ei, cu câteva răspunsuri seci şi golite de conţinut, din partea mea, sper că nu i-am dat prea tare de înţeles că nu mi-a făcut plăcere să o revăd.
Da’ de ce ne-om fi potrivit noi fix în dreptul budei să ne întâlnim oare ??

Mic test

Colegul meu Paul mi-a trimis ieri testul ăsta. M-am enervat dupa câteva încercări nereuşite, şi am decis să-l pun aici. Poate se pricepe cineva să-l facă.

Tendinţe sinucigaşe

Am o colegă de birou, la propriu (din păcate), care nu încetează să mă enerveze în fiecare zi. Este din Baia Mare (nu că ar fi un lucru rău), însă problema mea este că tipa se pregăteşte de nuntă şi petrece o mare parte din zi sporovăind la telefon cu diverse personaje care o sună să o întrebe tofelu' despre fericitul eveniment. Şi cum evenimentul urmează să aibă loc în Baia Mare, am numărat deja suficiente conversaţii de genul:
Rrrrrrringgggggggg!!!
"Alllloooo!" (a se adăuga binecunoscutul accent din nord) "Ce faci tu?!? .... No... Ţi-a spus X că am rezolvat cu transportul....Da....Păi cred că îs mulţi care nu vor veni că îi prea departe... No...Acum să vedem câţi or confirma..." etc etc etc
sau
Rrrrriiinnnggggg!!!
"Alllloooo! Bună Y! Ai auzit bine, da!....Cum să nu te invit!... Da' dacă afli unde e, nu mai vrai să vii.... Pariu! ... ha ha ha! ... hi hi hi!"
şi tot aşa, variaţiuni pe aceeaşi temă.
Ceilalţi colegi din birou suferă aceeaşi traumă de tot atâta timp. Cu toţii însă rezistăm cu stoicism. Mai participăm activ şi afectiv din când în când când colega noastră are dubii cu privire la culoarea rochiei, croiala rochiei, clinul rochiei, bretelele rochiei, dantela rochiei, dacă să aibă sau nu dantelă, dacă să aibă sau nu clin, dacă să aibă sau nu rochie, dacă să vină în pantaloni, etc. Am aflat cu această ocazie diverse aspecte inedite din culisele organizării nunţii ei, pe care nu ţineam neapărat să le aflu, dar acum că le ştiu mă simt mai uşurată, mai înălţată, mai împlinită. Ştiu, de exemplu, că funda scaunelor din restaurant va fi albastră şi deci că nu mai e cazul ca invitaţiile să fie cu albastru. Buuun. Lumea mea are acum un sens. Simt că trăiesc. Petrece aproximativ 34,86% din timpul de servici căutând pe net rochii şi invitaţii.

Părerea mea despre toată această poveste:

1. nunţile sunt o pierdere de timp şi de bani, şi efortul şi bugetele alocate unor astfel de martirii şi-ar putea găsi o întrebuinţare mai practică, cum ar fi mobilarea sau renovarea unei case etc.

2. 99,99% din nunţi deviază de la sensul adevărat, şi anume "veniţi dragii noştri să vă bucuraţi alături de noi că ne luăm, beţi un pahar de vin şi mâncaţi o sarma pe cheltuiala noastră", degenerând într-un schimb idiot de fonduri, cu trecere prin buzunarele largi ale organizatorilor de nunţi, şi din care bieţii participanţi ies cocoşaţi de datorii, mai ales dacă au pe vară mai mult de o nuntă.

3. 75% din femei acordă o prea mare importanţă acestui eveniment, şi nu obţin nimic defilând prin faţa rudelor şi prietenilor curioşi într-o rochie cu croială medievală la început de secol XXI. S-ar putea să mă înşel cu privire la procent. Mă rog. Cine îl ştie cu adevărat să mă corecteze.

4. este o prostie să organizezi o nuntă când nu-ţi face plăcere, când ştii ce costisitor şi obositor este, doar pentru că "aşa trebuie" sau "aşa am făcut şi eu, maică", sau "ce nuntă frumoasă a avut X-uleasca".

5. motorul în organizarea acestor stupide manifestări de chiolhănie sunt din păcate femeile, nevestele-to-be, bărbaţii fiind rareori entuziasmaţi să poarte costum alb satinat cu cravată roz sau pantofi care nu încap la pedalier că au cioc care e "la modă".

Mi-am promis şi m-am jurat că nu voi face aşa ceva, şi aştept cu mare interes să văd dacă această predispoziţie, genetică se pare, a femeilor către organizarea propriilor nunţi, mă va ajunge şi pe mine din urmă. Până una alta, mai schimb priviri indulgente sau pline de reproş cu unii alţi de prin birou de lângă mine, oftăm puţin în gol, şi aşteptăm să plece odată drecu' în concediu, să se mărite şi să scăpăm de comentarii. Probabil că trebuie să ne înarmăm cu răbdare şi tutun pentru pozele şi impresiile "de după", dar, în fine, mai vedem noi până atunci.
Câte luni mai sunt până în septembrie?
Câte zile?
Câte ore?

Bolile noastre de toate zilele

Am auzit într-o dimineaţă la radio că un cercetător japonez a găsit o soluţie prin care să menţină active celulele creierului, dându-i acestuia exerciţii cu ajutorul cărora să se menţină în formă. Calculatorul şi telefonul mobil sunt, în opinia japonezului, principalii duşmani ai unui creier brici. Am reflectat în treacăt la chestiunea asta şi mi-am dat seama că are dreptate. Mă uitam la toţi oamenii care mă înconjurau în trafic şi vedeam în fiecare, ca printr-o radiografie, creierele, mai mult sau mai puţin colorate, ca într-un grafic pentru studenţi. Gri la folosit, roşu la nefolosit, alb la latent etc. Mă rog. Avea dreptate, sau are dreptate japonezul. Ce soluţie a găsit el prea puţin mă interesează, la mine n-o să ajungă, sau dacă o să ajungă vreodată, o să fie sigur prea târziu, pentru că eu şi pentru, pardon mă scuzaţi, ziua de ciclu, îmi pun reminder pe telefon. Una-două, trebuie să fac ceva, reminder. Să nu uit să mă duc la nuş'cine, să nu uit să sun pe nuş'cine, tofelu'. Sunt, din punct de vedere coloristic, cu creierul mai mult alb şi roşu. Deci până să mă folosesc de soluţia japonezului, creierul meu va fi varză. Cum spuneam, remindere peste remindere. Şi cu atâtea remindere, nici nu e de mirare că bietul creier se învaţă să funcţioneze numai după ce îi dai cu linguriţa. Ce să se mai preocupe el să sclipească, stă şi freamătă în bâzâituri de telefon celular şi păcănit de taste. A se vedea la maşina mea din însemnarea anterioară...

Sunt blondă !!!

O declar sus şi tare. Ce să mă mai ascund? Am comis-o într-atât de grav încât mă întreb dacă nu cumva culoarea părului este greşită???
Să recapitulez: am luat bonurile de masă, şi, ca de obicei, primul lucru pe care l-am făcut a fost să le sparg într-un supermarket. Mi l-am ales pe cel din Plaza România, era destul de aproape. Am folosit pentru prima dată parcarea subterană, asta în ideea că ce mama naibii ne chinuim ca idioţii să găsim locuri de parcare care de care mai strâmte şi mai departe, când locurile în parcările subterane au nişte avantaje, dar despre asta în altă însemnare.
E, şi iacă-mă intrând în parcarea subterană, parcând, uitându-mă fugitiv la cifrele înscrise pe pereţi în spatele maşinilor, dar nedându-le atenţie, gândind în capul meu că nu mă rătăcesc eu aşa uşor. Am luat-o drept, am făcut stânga şi am ajuns la scări. Simplu. Buun. Deci drumul înapoi e de la scări la dreapta şi tot înainte (gândire de epocă de piatră, să mor io).
Ha! Ţi-ai găsit! Bine au făcut ăia de la Cora să pună animale la fiecare stâlp de parcare. Îţi sare efectiv în braţe şi te trage de mânecă fiecare denumire. Ai uitat unde ai parcat? Nici o problemă, îţi aduci aminte că ţi-ai rîs în gând când ai văzut că scria hipopotam în dreptul maşinii tale, şi hop! ai găsit şi maşina.
Ca o doamnă ce sunt, am făcut deci cumpărături, am luat şi căruciorul cu mine şi m-am îndreptat spre lift. Am avut grijă înainte să mă interesez la un agent de pază că pot să cobor cu căruciorul şi că am cu ce să fac lucrul ăsta. Am fost foarte încântată de informaţiile pe care mi le-a dat, şi m-am conformat. Am urcat în lift, şi aici a apărut primul semn de întrebare... de ce sunt două niveluri subterane? ... e, o fi unul subsolul tehnic, am gândit eu. Hait! Am ajuns la un fel de mezanin, şi am ieşit în parcare. Brusc, mi-am dat seama că eu nu am venit pe scări, deci orientarea mea cu dreapta şi drept înainte pică. Oare unde erau lifturile faţă de scări? Nici asta nu mi-era foarte clar. Nici o problemă, cât de mare poate să fie parcarea? Era ora 22:30, deci era mai mult goală, găsesc eu maşina.
Aş! Maşina mea parcă nu era nicăieri. Am luat-o în direcţia pe care am considerat-o cea mai bine aleasă, şi m-am ales cu un perete gol şi o fundătură. M-am întors şi am descoperit că de la lift în stânga se mai făceau două culoare! Apoi am văzut că din nivelul pe care eram se făcea o pantă în jos, şi una în sus!! Deci nu eram la ultimul etaj subteran! Şi nici la primul!! Păi şi eu mă oprisem la primul! Deci am urcat până la următorul nivel. Aici, nici urmă de maşină, gol goluţ. Am bântuit puţin, am plimbat căruciorul ca o doamnă până m-am plictisit, n-am găsit maşina, drept pentru care m-am dus spre lifturile de la etajul de mai jos. Am mers mai jos, acolo acelaşi rezultat: nimicht! Maşina mea intrase în pământ.
Eram atât de ofuscată de blondeţea mea, încât capul meu refuza să găsească altă soluţie decât să bănănăi ca bezemtica prin diverse niveluri ale parcării în căutarea maşinii. Aaa, o să spună careva, păi şi telecomanda aia şmecheră la ce-ţi foloseşte dacă nu să ŞI localizezi maşina dacă ai nevoie? Eh... Nu comentez.... Cine s-a gândit la asta? Tot eu, dar după ce găsisem deja maşina...
În fine, to cut a long story short, mi-a luat cred vreo 20 de minute să o găsesc, şi nu am fost deloc fericită când am găsit-o, chiar furioasă pe mine pentru imbecilismul meu blond.
Am învăţat deci două lucruri:
1. reţine dracului numărul locului de parcare când mai faci aşa ceva;
2. foloseşte telecomanda aia şmecheră, că de-aia ţi-au dat-o când ai luat maşina.

Şocâţii... îi mai ţineţi minte?

Ma plimb des si mult cu masina. Asta am lamurit-o deja. Imi imbogatesc zilnic paleta de injuraturi si vad tofelu' de lucruri pe care un biet calator cu RATB-ul nu le-ar vedea. Bunaoara, şocâţii.
Astazi am avut ocazia sa vad nu mai putin de cinci! Pentru cei care nu au ascultat niciodata "Eterna si fascinanta Romanie" de la Ca$$a Locco, şocâţii sunt o specie de animale nemaintalnita in alte tari, care populeaza soselele si autostrazile Romaniei, si se caracterizeaza printr-o trasatura anatomica interesanta: au blana pe dinauntru si intestinele pe dinafara. In completare, descrierea lor se mai poate imbogati cu urmatoarele elemente:
- se gasesc de obicei pe mijlocul drumului.
- au o culoare predominant rosie.
- sunt foarte statornici (adica raman in acelasi loc pentru mai mult timp).
S-a deschis deci sezonul la şocâţi.
Lasand gluma la o parte, cred ca nu este deloc placut sa fii cel care "creeaza" un şocâte... Si eu am lovit de vreo doua ori caini care au sarit in fata masinii. Imi parea atat de rau de ei dupa aceea. Din fericire nici l-am omorat pe nici unul din ei, dar ambele lovituri au fost suficient de puternice ca sa-i vad cum se indeparteaza schiopatand si schelalaind de masina ... . Alta data, pe vechea autostrada de la Fetesti, am lovit un porumbel. Gasea probabil foarte palpitant sa faca planorism la nivelul asfaltului, exact cand treceam eu pe acolo .
Soy una bangita dijnaturada....

Volanul, bată-l vina!

M-am uitat acum cateva minute pe statisticile blogului meu. Nu pot sa spun ca am ramas in vreun fel impresionata, traficul nu e cine stie ce :(, nici frecventa cu care scriu eu aici nu poate fi considerata impresionanta. Interesant este ca in topul cautarilor cu care se ajunge pe blogul meu este "volan pentru solenza". Cu aceasta ocazie tin sa ii salut pe toti cei ce cauta un volan mai special pentru Solenza lor, asta inseamna ca spiritul si dorinta de impopotonare a masinilor nu a disparut din obiceiurile conationalilor mei. Ma mira insa ca mai sunt oameni care cred ca daca pun un volan de Renault pe Dacia Solenza masina lor va arata mai sportiv sau mai interesant. Cred ca nici nu trebuie sa-mi mai bat capul cu comentarii, e suficient sa fac trimitere la Parazitii...Sa ma simt jenata ca pe masina mea am un amarat de volan din fabricatie, asa cum l-a lasat uzina? Sa-mi fie rusine ca nu ma razvratesc impotriva proastei conceptii a masinii mele si sa ma zbat sa caut noi si noi modalitati de a o infrumuseta? Pentru mine gestul suprem de veneratie fata de masina mea este sa o duc regulat in service si sa o spal cat mai des cu putinta, ca sa arate acceptabil. Nici nu ma gandesc vreodata sa schimb ceva la ea, altceva decat eventual la motor un micut ciput ;)
Apropo de masina, ieri, in fata casei, imi gasisem de lucru cu niste colete pe care trebuia sa le scot din portbagaj, cand trece pe langa mine un individ cu o Dacie destul de veche, galbena, o 1300 jerpelita si prost intretinuta. Opreste in dreptul meu, coboara din masina, isi cere scuze ca ma deranjeaza si ma intreaba daca sunt multumita de masina mea, ca vrea si el sa-si ia "un cacat din asta de masina". A mai comentat apreciativ la adresa volumului portbagajului, care parea sa-l impresioneze, dupa care a demarat satisfacut, probabil spre primul show-room.
Ce dobitoc! Macar daca ar fi avut o masina mai acatarii, care sa-i permita sa arboreze tonul condescendent cu care mi s-a adresat de la bun inceput.... Asa... sa mor daca inteleg noima...
Suntem o tara de retardati....