Sunt blondă !!!
O declar sus şi tare. Ce să mă mai ascund? Am comis-o într-atât de grav încât mă întreb dacă nu cumva culoarea părului este greşită???
Să recapitulez: am luat bonurile de masă, şi, ca de obicei, primul lucru pe care l-am făcut a fost să le sparg într-un supermarket. Mi l-am ales pe cel din Plaza România, era destul de aproape. Am folosit pentru prima dată parcarea subterană, asta în ideea că ce mama naibii ne chinuim ca idioţii să găsim locuri de parcare care de care mai strâmte şi mai departe, când locurile în parcările subterane au nişte avantaje, dar despre asta în altă însemnare.
E, şi iacă-mă intrând în parcarea subterană, parcând, uitându-mă fugitiv la cifrele înscrise pe pereţi în spatele maşinilor, dar nedându-le atenţie, gândind în capul meu că nu mă rătăcesc eu aşa uşor. Am luat-o drept, am făcut stânga şi am ajuns la scări. Simplu. Buun. Deci drumul înapoi e de la scări la dreapta şi tot înainte (gândire de epocă de piatră, să mor io).
Ha! Ţi-ai găsit! Bine au făcut ăia de la Cora să pună animale la fiecare stâlp de parcare. Îţi sare efectiv în braţe şi te trage de mânecă fiecare denumire. Ai uitat unde ai parcat? Nici o problemă, îţi aduci aminte că ţi-ai rîs în gând când ai văzut că scria hipopotam în dreptul maşinii tale, şi hop! ai găsit şi maşina.
Ca o doamnă ce sunt, am făcut deci cumpărături, am luat şi căruciorul cu mine şi m-am îndreptat spre lift. Am avut grijă înainte să mă interesez la un agent de pază că pot să cobor cu căruciorul şi că am cu ce să fac lucrul ăsta. Am fost foarte încântată de informaţiile pe care mi le-a dat, şi m-am conformat. Am urcat în lift, şi aici a apărut primul semn de întrebare... de ce sunt două niveluri subterane? ... e, o fi unul subsolul tehnic, am gândit eu. Hait! Am ajuns la un fel de mezanin, şi am ieşit în parcare. Brusc, mi-am dat seama că eu nu am venit pe scări, deci orientarea mea cu dreapta şi drept înainte pică. Oare unde erau lifturile faţă de scări? Nici asta nu mi-era foarte clar. Nici o problemă, cât de mare poate să fie parcarea? Era ora 22:30, deci era mai mult goală, găsesc eu maşina.
Aş! Maşina mea parcă nu era nicăieri. Am luat-o în direcţia pe care am considerat-o cea mai bine aleasă, şi m-am ales cu un perete gol şi o fundătură. M-am întors şi am descoperit că de la lift în stânga se mai făceau două culoare! Apoi am văzut că din nivelul pe care eram se făcea o pantă în jos, şi una în sus!! Deci nu eram la ultimul etaj subteran! Şi nici la primul!! Păi şi eu mă oprisem la primul! Deci am urcat până la următorul nivel. Aici, nici urmă de maşină, gol goluţ. Am bântuit puţin, am plimbat căruciorul ca o doamnă până m-am plictisit, n-am găsit maşina, drept pentru care m-am dus spre lifturile de la etajul de mai jos. Am mers mai jos, acolo acelaşi rezultat: nimicht! Maşina mea intrase în pământ.
Eram atât de ofuscată de blondeţea mea, încât capul meu refuza să găsească altă soluţie decât să bănănăi ca bezemtica prin diverse niveluri ale parcării în căutarea maşinii. Aaa, o să spună careva, păi şi telecomanda aia şmecheră la ce-ţi foloseşte dacă nu să ŞI localizezi maşina dacă ai nevoie? Eh... Nu comentez.... Cine s-a gândit la asta? Tot eu, dar după ce găsisem deja maşina...
În fine, to cut a long story short, mi-a luat cred vreo 20 de minute să o găsesc, şi nu am fost deloc fericită când am găsit-o, chiar furioasă pe mine pentru imbecilismul meu blond.
Am învăţat deci două lucruri:
1. reţine dracului numărul locului de parcare când mai faci aşa ceva;
2. foloseşte telecomanda aia şmecheră, că de-aia ţi-au dat-o când ai luat maşina.
Să recapitulez: am luat bonurile de masă, şi, ca de obicei, primul lucru pe care l-am făcut a fost să le sparg într-un supermarket. Mi l-am ales pe cel din Plaza România, era destul de aproape. Am folosit pentru prima dată parcarea subterană, asta în ideea că ce mama naibii ne chinuim ca idioţii să găsim locuri de parcare care de care mai strâmte şi mai departe, când locurile în parcările subterane au nişte avantaje, dar despre asta în altă însemnare.
E, şi iacă-mă intrând în parcarea subterană, parcând, uitându-mă fugitiv la cifrele înscrise pe pereţi în spatele maşinilor, dar nedându-le atenţie, gândind în capul meu că nu mă rătăcesc eu aşa uşor. Am luat-o drept, am făcut stânga şi am ajuns la scări. Simplu. Buun. Deci drumul înapoi e de la scări la dreapta şi tot înainte (gândire de epocă de piatră, să mor io).
Ha! Ţi-ai găsit! Bine au făcut ăia de la Cora să pună animale la fiecare stâlp de parcare. Îţi sare efectiv în braţe şi te trage de mânecă fiecare denumire. Ai uitat unde ai parcat? Nici o problemă, îţi aduci aminte că ţi-ai rîs în gând când ai văzut că scria hipopotam în dreptul maşinii tale, şi hop! ai găsit şi maşina.
Ca o doamnă ce sunt, am făcut deci cumpărături, am luat şi căruciorul cu mine şi m-am îndreptat spre lift. Am avut grijă înainte să mă interesez la un agent de pază că pot să cobor cu căruciorul şi că am cu ce să fac lucrul ăsta. Am fost foarte încântată de informaţiile pe care mi le-a dat, şi m-am conformat. Am urcat în lift, şi aici a apărut primul semn de întrebare... de ce sunt două niveluri subterane? ... e, o fi unul subsolul tehnic, am gândit eu. Hait! Am ajuns la un fel de mezanin, şi am ieşit în parcare. Brusc, mi-am dat seama că eu nu am venit pe scări, deci orientarea mea cu dreapta şi drept înainte pică. Oare unde erau lifturile faţă de scări? Nici asta nu mi-era foarte clar. Nici o problemă, cât de mare poate să fie parcarea? Era ora 22:30, deci era mai mult goală, găsesc eu maşina.
Aş! Maşina mea parcă nu era nicăieri. Am luat-o în direcţia pe care am considerat-o cea mai bine aleasă, şi m-am ales cu un perete gol şi o fundătură. M-am întors şi am descoperit că de la lift în stânga se mai făceau două culoare! Apoi am văzut că din nivelul pe care eram se făcea o pantă în jos, şi una în sus!! Deci nu eram la ultimul etaj subteran! Şi nici la primul!! Păi şi eu mă oprisem la primul! Deci am urcat până la următorul nivel. Aici, nici urmă de maşină, gol goluţ. Am bântuit puţin, am plimbat căruciorul ca o doamnă până m-am plictisit, n-am găsit maşina, drept pentru care m-am dus spre lifturile de la etajul de mai jos. Am mers mai jos, acolo acelaşi rezultat: nimicht! Maşina mea intrase în pământ.
Eram atât de ofuscată de blondeţea mea, încât capul meu refuza să găsească altă soluţie decât să bănănăi ca bezemtica prin diverse niveluri ale parcării în căutarea maşinii. Aaa, o să spună careva, păi şi telecomanda aia şmecheră la ce-ţi foloseşte dacă nu să ŞI localizezi maşina dacă ai nevoie? Eh... Nu comentez.... Cine s-a gândit la asta? Tot eu, dar după ce găsisem deja maşina...
În fine, to cut a long story short, mi-a luat cred vreo 20 de minute să o găsesc, şi nu am fost deloc fericită când am găsit-o, chiar furioasă pe mine pentru imbecilismul meu blond.
Am învăţat deci două lucruri:
1. reţine dracului numărul locului de parcare când mai faci aşa ceva;
2. foloseşte telecomanda aia şmecheră, că de-aia ţi-au dat-o când ai luat maşina.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu