I R SNOB

Se întâmplă, cred, ceva, cu noi românii, de câţiva ani încoace. Pare-mi-se că traversăm un proces subtil de evoluţie spre ceea ce, cu ani în urmă, detestam şi admiram în acelaşi timp. Am devenit snobi. Şi aici nu mă refer la snobismul tipic românesc care ne face să ne lăudăm că avem televizorul de ultimă generaţie, mobilul cel mai mic şi maşina cea mai scumpă, ci la snobismul xenofob. Dacă acum 20 de ani tânjeam după caracterul rafinat şi democratic care făcea din orice străin care ne călca meleagurile un semi-zeu, şi ne doream să fim într-o bună zi ca ei, sau, cel puţin într-o primă fază, să mergem la ei şi să uităm de unde venim, astăzi începem din ce în ce mai mult să ne dezvoltăm propriile gusturi, şi am ajuns în situaţia în care să spunem « pffft… e nasol acolo…. am fost eu… serviciile sunt de căcat ! » S-au inversat rolurile şi acum noi suntem nemţii cei muncitori, americanii cei bogaţi, olandezii cei libertini, sau francezii cei rafinaţi, toate la un loc.

Românul de după 2000 merge în concediu peste tot în lume. Nu degeaba avem servicii proaste, barem să avem un motiv să ieşim din ţară şi să vedem ce au de oferit ceilalţi. Românul cheltuie banii în Tunisia, în Dubai, în Peru, în Ţara lui Moş Crăciun, călătoreşte în Japonia, îşi cumpără haine de la francezi şi încălţăminte de la italieni, apoi vine în România şi spune « ah ! ce mizerie ! nu mă mai întorc acolo ». Ne permitem acum să scuipăm în locurile în care înainte nu ne-am fi permis să visăm că vom ajunge. Cât avem dreptate şi cât nu ?

Să luăm cazul Parisului.
Pentru unii, capitală europeană de prestigiu, centru cultural, centru al modei, oraş cu istorie, arhitectură cu personalitate, pe scurt – altceva. Pentru alţii, un simbol al decăderii, o cloacă multinaţională, un oraş murdar şi îmbâcsit.

Nu are sens să detaliez motivele pentru care unii ar privi (încă) Parisul pentru ceea ce e bun în el, drept un oraş frumos. Mai bine mă opresc asupra celei de-a doua categorii. Cei care spun că Parisul este îngrozitor, că ei nu se mai duc acolo niciodată, că au fost surprinşi neplăcut, dacă nu şocaţi etc etc etc. De ce spun ei lucrurile astea ?

* Pentru că la Luvru, Versailles, Turnul Eiffel şi Disney Land se stă la cozi inimaginabile şi pentru că aşteptarea nu-şi merită efortul.
* Pentru că în metrou când intri unde întorci capul sunt negri, musulmani, asiatici şi orice altă naţie, numai francezi nu.
* Pentru că un sandviş costă 4 euro. Pentru că dacă încerci 4 restaurante, la trei din ele vinul este prost, servirea mai mult sau mai puţin corectă şi preţurile piperate.
* Pentru muzica magrebiană care a invadat Parisul
* Pentru că prea multe colţuri de stradă miros a urină.
* Pentru că fac cafea proastă.
* Pentru consumatorismul ieftin din locurile istorice şi pentru puhoiul de turişti care au făcut să se dezvolte industria micilor suveniruri, în totalitate kitsch.
* Pentru că Charles de Gaulle este unul dintre cele mai mizerabile şi aglomerate aeroporturi din lume.
* Pentru că în metrou şi în TGV te sufoci la propriu.
* Pentru că sunt cartiere ca cel latin şi les Halles unde ai senzaţia că ai nimerit în altă dimensiune. Şi nu e una franţuzească, cu siguranţă.
* Pentru că întâlneşti acolo toate lucrurile urâte de care ai fugit în primă fază din Bucureşti, de la cerşetori la hoţi, prostituate şi beţivi.

Dar ce înţelegem noi prin francezi ? Cine-şi închipuie că de la aeroport până în centrul Parisului o să vadă numai filfizoni cu bască şi bretele, eventual cu un acordeon atârnat de gât ? Nu ştiu, probabil cei care au încetat să mai aibă ceva de-a face cu Franţa şi cu civilizaţia franceză de la lecţia « Les vacances a la campagne » din clasa a V-a. De ce ar trebui să fie francezii sinonimi cu eleganţa şi rafinamentul claselor superioare, când nu sunt cu nimic diferiţi de restul europenilor ? De ce ar fi trebuit Parisul să rămână la stadiul în care era acum 60 de ani doar pentru că aşa arăta cel mai bine în poze şi în povestiri ? De ce ar fi bătut Parisul pasul pe loc când restul capitalelor europene şi-au deschis porţile generos şi au lăsat să intre toate culorile de piele şi toate limbile lumii în gazdă ? De ce ar fi trebuit ca Parisul să fie mai curat şi mai aranjat decât alte capitale, când parizienii nu sunt cu nimic mai presus (dimpotrivă) decât alte naţii la capitolul curăţenie şi igienă ? Şi întrebările pot continua.

Cred, şi mi-a fost dat să probez lucrul ăsta, că puţini sunt aceia care iubesc cu patimă fără nici o umbră de regret, respectiv detestă categoric Parisul, fără cale de mijloc. Majoritatea sunt aceia care spun că e frumos, că a meritat văzut, dar că nu s-ar mai întoarce acolo de plăcere. Că la suprafaţă e poleit, iar la fund zace hoitul. « Paris. The most gorgeous place in the world. The city of Light. Romantic and sexy, Paris beckons people from all over the world to bask in its’ splendor. But scratch beneath the surface…” … şi aici ne place nouă să intervenim. Avem, în sfârşit, dreptul de a spune cu cuvintele noastre ce am găsit în spatele gardului vopsit. Şi putem atâta convingere în enumerarea lucrurilor proaste care ne-au surprins în Paris, încât uităm că toate sunt ca o listă deschisă a ce ne aşteaptă pe noi peste câţiva ani. Şi nu suntem nici pe sfert pregătiţi pentru ce vine peste noi. Ne bucurăm că am scăpat de vizele pentru restul Europei ? Foarte bine. Putem să ne plimbăm în voie. Dar în timp ce pe noi ne preocupă unde să ne mai plimbăm pudelii vara asta, în România numărul imigranţilor care depun cereri pentru cetăţeni creşte de la an la an. Şi nu, nu sunt francezi, elveţieni sau americani. Nu ne place mizeria din Paris ? Cui îi place ? Dar la noi treburile stau şi mai rău. Se va spune « da, dar ei sunt o naţie civilizată, avem pretenţii de la ei » - mă bucur că întotdeauna avem pretenţii de la cei de lângă noi, niciodată de la noi. Cozile de la muzee ? Pfft ! Măcar ei le au, şi au grijă de ele. Restaurantele ? Sigur că da, în Bucureşti stăm mai bine. Avem şi multe !

Ce evoluţie ! Cât am aşteptat să putem să spunem şi noi « nnnaaah, nu mă duc la Paris, e… boring ! » Mai rău este că unii din noi nici nu au aşteptat prea mult. Au spus-o direct, de teamă să nu facă parte dintr-un curent prea entuziast, prea optimist, să nu fie consideraţi pămpălăi.

Ca de obicei, în evoluţia tuturor lucrurilor pe planeta asta, what goes up, must go down. Ce era frumos acum 10 ani trebuie să fie hulit astăzi, pentru că altfel nu mai eşti la modă. Este în ton acum să fii anti-orice doar pentru că la un calcul matematic simplu au trecut prea mulţi ani de când toată lumea zice că e mişto. Cine ştie ? Poate asta ne va face să fim mai mult pro-noi ?

Ce ironie… :)

[Later edit]: însemnarea e scrisă ca o reacţie la experienţe personale recente. Şi ca o prelungire firească a sentimentului meu dintotdeauna de a mă găsi "acasă" când ajung la Paris. Nu este deci întâmplătoare alegerea cazului Paris pentru exemplificare. Cine are altă părere, îl/o rog să o expună.

Jimmy the parquet cleaner

Ţin pe această cale să mulţumesc neobositului şi neostoitului Jimmy pentru eforturile sale suprapisiceşti de a păstra curăţenia şi ordinea în casă. Îi mulţumesc de asemenea pentru minunatele sale descoperiri, fără de care cutia mea de bijuterii ar fi fost mai săracă. Dacă aş fi ştiut că se pricepe atât de bine la măturat câlţii de sub mobilă şi la adunat pixurile, brichetele şi agrafele rătăcite pe sub canapele, nu aş mai fi angajat nici o femeie de serviciu. De asemenea, dacă aş fi ştiut că el, cu lăbuţele sale, poate să aducă din adâncul fundului dulapului brăţara din piele pierdută acum două luni şi cerceii "rătăciţi" acum trei, nu l-aş mai fi bătut cu băţul la momentul respectiv. Este totuşi foarte posibil ca descoperirile recente să fie rezultatul terapiei de atunci. Sau e doar norocul meu. Sper din tot sufletul să mai facă scamatorii de genul acesta în viitorul foarte apropiat, poate dezlipeşte şi de pe sub maşina de spălat chestii căzute şi uitate acolo. Sper doar să se întâmple foarte foarte rapid, pentru că creşte atât de repede încât nu cred că prinde toamna la dimensiunile actuale. Acum vreo săptămână căutam făraşul din bucătărie şi nu-l găseam. Mai aveam unul, deci m-am folosit de înlocuitor pentru moment. Şi aşa câteva zile la rând. Astăzi când am ajuns acasă l-am găsit fix în mijlocul bucătăriei. Mulţumesc Jimmy.

Îi mulţumesc şi pentru serviciul de lustruire de parchet pe care îl face zilnic. Este adevărat că nu se foloseşte exclusiv de blana lui pentru munca asta de jos. Nuuu, el este un animal evoluat. A învăţat să folosească unelte. În curând o să-şi sculpteze propriile ustensile şi o să-l găsesc udând florile sau spălând geamurile. Până atunci însă utilizează intens renuţul de pluş de la Andreea: se pune pe burtă, cu lăbuţele flexate a pândă, burta lipită de parchet, dar un pic săltată, urechile pe spate, coada zburlită, botul înfipt în renuţ, ochii maaari maaaari, şi împinge înainte biata jucărie, ascunzându-se în acelaşi timp în spatele ei. Face în acest fel două lucruri de importanţă capitală: o pândeşte pe Ali de la adăpostul pluşuleţului, astfel încât atacul final să o ia prin surprindere, şi şterge parchetul pe toată lungimea şi lăţimea lui, spre fericirea mea. Bietul renuţ stă acum cu faţa la podea, în spatele canapelei, după ce a fost călcat în picioare generos de cele două bestii. Mă gândesc să-i înfig un băţ şi să-l folosesc ca mop după ce n-o să mai fie de interes pentru Jimmy....hmmm?

Brzo!

Prietenia între popoarele român şi bulgar funcţionează.

Iată reţeta: se ia o plajă pustie din Bulgaria, preferabil cu nisip foarte fin şi ierburi pârlite pe alocuri, se dă o maşină mică cu cauciucuri de vară, uşoară, sprintenă, făcută toată dintr-o caroserie care se dezmembrează dacă tragi un pic de ea şi doi cretini care au senzaţia că sunt cu jeep-ul. Neapărat: maşina trebuie să fie împrumutată.

Se merge binişor pe drum bătătorit până se remarcă un drum pe nisip până pe plajă. Se virează brusc spre drumuleţ pe principiul „acţionăm, nu gândim” şi se regretă imediat după. „Imediat după” se defineşte în termeni de câteva secunde, două-trei maxim.

După această etapă pregătitoare, se trece la acţiunea propriu-zisă: se face schimb de şoferi, se îngenunchează în nisip şi se sapă cu mâinile goale găuri pentru roţi.

Se ambalează „uşor! uşor! nu tura mult! aşa! încă un pic!” Se înjură, după modelul „futu-i *** ” Operaţiunile se repetă ritmic de ambele părţi ale maşinuţei. Din când în când se înghite nisip cu polonicul, se clipeşte des şi buimac, se şterge nisipul de pe faţă, le linge sarea de pe buze şi se trece la o nouă rundă de „stai! nu încă.... aşa... acum.... uşor.... hopa! futu-i! *** ” Nisipul trebuie să fie foarte fin, maşina foarte uşoară, mâinile foarte dibace, tricoul foarte transpirat şi pantalonii foarte juliţi în genunchi ca să fie reţeta cum scrie la carte. Buun.

Se trage de aripa din faţă a maşinuţei şi se rămâne obligatoriu cu spoilerul în mână. Se lasă pe mai târziu reasamblarea sub deviza "lasă că vedem mai încolo" şi se comentează ceva de genul "i-am stricat maşina, să vezi ce ne face".

Se ia în considerare „hai să le cerem ajutorul ălora”, nu înainte de a fi repetat schemele de mai sus de cel puţin patru-cinci ori.

Se merge la cele-două-jeepuri-impresionante-parcate-la-umbră-de-copac-100-de-metri-mai-incolo şi se negociază cu un grup de bulgari. Grupul de bulgari trebuie să fie neapărat nudişti.

Se aşteaptă colacul de salvare de la naţiunea vecină şi prietenă. Se ia în considerare că grupul de vecini cu ceafa groasă trebuie să fie compus din mama/tata/suficienţi copii + câine gudurător şi curios, altfel reţeta nu reuşeşte.

Se schimbă politeţuri şi se trece la fapte.

Se caută timp de 5 minute minim prin portbagajul plin de ziare, reviste, pantofi, pungi, dosare, şosete, ochelari de soare, şepci, peturi, bonuri şurubelul minune care serveşte remorcării maşinuţei celei uşoare.

Se dă roată obligatoriu şi printre scaunele maşinii şi se trece în revistă colecţia de cd-uri, brichete, hands-free-uri, cosmetice, ziare, pungi de rafie, ţigări, pliante, tricouri, chei, acte, bani doar doar s-o găsi poate pe acolo şurubelul, după care se renunţă.

Se trece şufa rezistentă a bulgarului cu jeep-ul peste puntea maşinuţei şi se remorchează aşa, că n-avem alte posibilităţi.

Se trage un picuţ, se mai îndreaptă, se mai virează un pic, se ambalează în marşarier, se repune pe linia de plutire şi se iese din nisipul cel fin în mai puţin de 2 minute.

La final se strânge mâna cu vecinii prieteni, se rîde mânzeşte şi se formulează pentru a n-a oară scuze pentru imbecilismul care a cauzat toată tevatura, se face schimb de cărţi de vizită şi gata.

Se serveşte fierbinte pe înserat, cu hainele pline de transpiraţie şi de nisip, la răscruce de nicăieri, între soarele care apune şi luna care răsare. Se răsuflă şi se face baie în mare.

Eventual cu castraveţi.