Despre cacofonii, aşa, în general

Avem tendinţa să folosim o grămadă de cuvinte inutile, doar de chichi, ca să ne complicăm limbajul. Auzim prin jurul nostru că se "uzitează" şi hop! şi noi să le folosim. Şi uite-aşa se clădeşte limba noastră ca o comoară. Aşa a ajuns românul să folosească extensiv cuvinte ca "consens", "carosabil", "fonduri structurale" şi alte drăcovenii asemănătoare. Nu că ar şti lumea ce e una, ce e alta, dar sună bine să le foloseşti.

De aceleaşi favoruri se bucură şi micile formaţiuni cum ar fi "de către" în loc de "de" simplu sau "ca şi" în loc de "ca" (chiar dacă nu e vorba de nici o cacofonie la mijloc).

În urmă cu câteva luni o fostă colegă îmi semnala că alăturarea a două cuvinte ale căror silabe de final, respectiv de început, sunt asemănătoare, se numeşte tot cacofonie, indiferent de sunetele dublate. Măi să fie, am zis, eu, chiar aşa paranoici am devenit? Şi ce e rău să spui "am fost la lansarea nuş'care"? "E o cacofonie", mi-a precizat colega. O lalofonie deci. Prin extensie, înseamnă că formaţiunea "lala" are aceeaşi conotaţie urâtă ca "caca" (observaţi vă rog dubla cacofonie din fraza anterioară). Mă bucur deci să aflu că vocabularul murdar al limbii române cunoaşte o evoluţie spectaculoasă. Îl îmbogăţim pe zi ce trece cu noi şi noi cuvinte obscene. Lala, rere, tete, sasa, cici. Vreau să ştiu totuşi de ce nu este documentată ca formaţiune nerecomandată pipofonia, sau pipifonia. Pornind de la raţiunea cacofoniei, nu ar trebui să evităm construcţiile de tipul "copii pioşi"? În anumite medii, îmi închipui deja că "lala" este o injurie de cea mai joasă speţă. Aştept cu nerăbdare ziua în care ni se va recomanda evitarea rerofoniilor de genul "aplicare retroactivă", pe motivul că "rere" este un cuvânt murdar, a alalofoniilor de genul "principiul fundamental al", a ororofoniilor - "noilor organizaţii" (aici mi se pare logic, nu? e vorba de o oroare), a sasofoniilor (eşti sasalău, nu e de bine) - "fiica sa s-a...", a şişofoniilor (e cu şişuri, nu te bagi) - "roşii şi castraveţi", a lulufoniilor - "calu' lu' Mihai Viteazu'" etc.

Astfel, dacă vom şti din capul locului ce nu e bine să foloseşti într-o discuţie elevată, vom avea în schimb un câştig pe partea argoului. Nu ne vom mai limita la a folosi anostele cuvinte de alint "popo" sau "caca" şi vom atinge noi orizonturi obscene cu "lolo" sau "veve". Iar oamenii alintaţi Titi sau Mimi se vor ascunde pe stradă când vor fi strigaţi şi lumea îi va arăta cu degetul şi va zice: "hăă hăăăă! Ce nume murdare au ăştia.... hăăăă..."

Nu în ultimul rând dacă vom dori să fim deosebit de obsceni, vom putea construi chiar fraze elaborate, compuse din mai multe cacofonii murdare, după exemplul "mama sa s-a căcat". Iată o realizare frazeologică de excepţie! Şi genul de exprimare pentru care mame grijulii de pretutindeni vor acoperi gingaş urechiuşele copiilor lor, să nu auză bieţii hal de exprimare pe stradă. Huo!

Oare "...sm sm..." este o smasmofonie??

Povestea cu frigideru'

N-am putut niciodată să:

- prind o muscă cu mâna goală (chiar acum mi se învârt vreo două prin faţa ochilor - de la povestea cu frigiderul - şi nu reuşesc să scap de dânsele)

- mănânc seminţe ca Mărgelatu' (le bagi cu tot cu coajă în gură, le molfăi un pic şi separi chestiile interesante de coajă direct în gură.... nnnnnnaaaaaaaaaaaah)

- fluier cu degetele în gură (iese numai un soi de pfiu pfiu fără succes)

Iată-mă om matur şi fără a fi reuşit să realizez măcar atâta lucru în viaţă.

Care e povestea cu frigiderul?

Bătrânul Zil al bunică-mii a binevoit să-şi ia concediu fără plată fix pe căldurile astea. Aşa că a fost înlocuit, e drept fără pompă, din respect pentru deceniile în care a fost un fidel slujitor. Până să-i vină însă înlocuitorul de la magazin, au trecut vreo trei zile în care tot ce aveam mai de preţ a fost etalat pe masa din bucătărie şi a aşteptat aşa, la peste 30 de grade, venirea noului frigi-frigi. Aşa se explică drăguţele drosophile care nu mai contenesc acum să roiască înebunite prin toată casa, căutând strugurii şi nectarinele din care s-au tot înfruptat de două zile încoace. Ei, ghinion, drăguţelor. Am deschis toate geamurile şi tot nu ies, ale dracului, afară. Parcă ar şti :) Şi pentru că stau în casă în beznă şi scriu la laptop, normal că-şi găsesc de lucru prin faţa ecranului şi tot mă enervează pe mine.

Oare cât trăieşte o drosophilă? Ar fi trebuit să ştiu de la biologie, e adevărat.

2! Stai jos!

Deh, măcar ştiu că oaia are 8 cromozomi.

Şi că 0 dă la toată lumea şi AB4 primeşte de la toţi.

La curte, birjaar!

Săptămâna trecută, la ceas de seară, mi-a venit brusc inspiraţia că mirosul şi debandada din casă nu mai pot continua la nesfârşit, deci la un calcul simplu reieşea că o pisică mai puţin ar fi dat, cel puţin parţial, nişte rezultate mai bune la hectar. Mai puţină caca, mai puţin dezmăţ, mai puţine chelălăituri şi încăierări. Care încăierări rezultau inevitabil în împrăştierea bijuteriilor de care dispun prin toate colţurile dormitorului, rostogolirea lor - dar de cele mai multe ori a unor bucăţi din ele, sniff snifffff - până prin sufragerie, cu mari şanse să fie de găsit după săptămâni de căutări prin spatele maşinii de spălat din baie sau sub covorul de lângă uşă. Aşadar am zis "stop!". Afară! Afară cu pisicile din ţară! Şi mi-a căşunat pe Ochişor, cea de-a doua sosită, pe care de mult nu prea o mai suportam. Şi consideram eu că de vină pentru desele certuri cu Jimmy nu putea fi decât ea (sămânţă de scandal, femeile astea... offf... offff.....).

Am luat rucsacul în spinare, am vârât Ochişorul şi am tras fermoarul peste. Am încălecat pe-o şea (ha!) şi m-am îndreptat spre cartierul de case în care stă maică-mea.

Prin dreptul bisericii Bazilescu (asta e pentru cine a auzit de cartierul Bucureştii-Noi) am dat de un taximetrist care rula cam cu 5 km la oră şi era deosebit de preocupat să-şi mângâie şi să-şi drăgălăşească partenera de drum. Eu, cu bicicleta, m-am gândit că nu se cade să-l depăşesc, că oricum voiam să fac pe prima stradă la dreapta. Şi am aşteptat cuminte în spatele lui, e adevărat că şerpuiam ameninţător în încercarea de a ţine direcţia cât de cât stabilă la viteza aceea. Ajunsă la colţ de stradă văd că musiu dă şi el de volan dreapta pe strada mea. Hait! Na că n-am scăpat de dânsul! În tot acest timp nea taximetristu' nu s-a uitat deloc în retrovizoare (check: don't forget to buy a bell and a night light). Cum spuneam, mă dau în dreapta, hop! şi taximetristu' în dreapta. Aştept un picuţ să văz ce face, văd că nici gând să meargă mai repede, decid să-l depăşesc prin stânga şi să-mi văd de drum. Mă avânt spre mijlocul străzii şi când mi-era aplombul mai în floare domnu' decide că a mers prea mult şi că probabil e cazul să se odihnească niţel. Calcă frâna, iar eu mijesc ochii şi apuc doar să mă văd catapultată peste portbagajul lui şi făcută grămadă cu tot cu bicicletă la câţiva centimetri de roata lui din spate. Mă ridic înjurând de mama focului şi încep să împrăştii cu generozitate puli şi morţi şi cristoşi şi mame şi răniţi şi căcaţi şi nenorociţi, iar pe alocuri, unde mamele şi răniţii se repetau prea des, reluam partitura până la epuizare. Liantul era, binenţeles, verbul "a fute". Frumos verb, n-am ce zice. Numai că taximetristul ştia şi el acelaşi cântec, şi ne-am pomenit împroşcându-ne unul pe celălalt cu invective plictisitor de asemănătoare, diferea doar genul :) Mă întreabă de ce înjur. Îmi stăpânesc pornirea vikingică de a înşfăca bicicleta şi de a i-o plasa drept între ochi şi îi spun "de plăcere futu-te-n gură!" "Mă simt deosebit, de-aia înjur!" El ripostează şi insistă să ştie de ce nu mă uit pe unde merg şi de ce nu merg pe trotuar. Eu îl rog să meargă el pe trotuar cu Loganul lui şi să-mi spună dacă are pe unde să se suie şi să circule. Decidem amândoi totuşi că e mai practic să ne înjurăm decât să facem teoria regulilor de circulaţie aşa că îi doresc să trăiască senzaţia de a fi aruncat peste capota unei maşini. Domnu' se umflă şi dă să se repeadă spre mine, tras cu disperare de prietena lui care se străduie din răsputeri să-l ţie. Îl întreb dacă i-a trecut prin cap vreo secundă să mă întrebe dacă sângerez sau dacă mi-am spart capul, dar în timp ce perorez aceste intrebări retorice realizez că faptul că sunt pusă pe harţă şi gata de lupta finală nu-l va face pe domnul cu pricina decât să concluzioneze că sunt sănătoasă tun şi că probabil am o doagă lipsă. Drept pentru care şedinţa se termină cu încă o sesiune de morţi şi de căcaţi, cărora nu le mai pot pune stavilă, iar omul renunţă la orice război cu femeia nebună şi se suie la volan şi pleacă. Înjurând în continuare tot neamul taximetriştilor, al deţinătorilor de Dacii şi al naţiunii conlocuitoare de culoare m-am umplut de draci şi de ulei negru de la lanţul bicicletei în încercarea de a readuce bicicleta pe linia de plutire. În momentul acela am realizat că în sacul din spinare aveam o pisică, pe care căzusem şi probabil era storcită toată. Am luat sacul de jos şi am constatat că mişcă, deci am decis să-mi văd de drum. M-am pictat pe faţă şi pe braţe cu vaselină şi am pornit scârţâind spre maică-mea. Atunci am realizat că piciorul drept mă doare îngrozitor şi că probabil o să descopăr nişte vânătăi de toată frumuseţea a doua zi.

Am mai mers o vreme, am găsit o curte fără câini şi oarecum ferită, am dat drumul la bestia din sac şi am lăsat-o pe stâlpul unui gard. Nu a părut nici surprinsă nici supărată. Probabil comparativ cu experienţa din sac libertatea de pe gard era un vis împlinit. Am mângâiat-o a părere de rău şi am pupat-o pe cap şi în bot. S-a cuibărit cu coada sub fund şi a rămas acolo privindu-mă cu ochi curioşi. Nu a încercat să vină spre mine când m-am îndreptat spre bicicletă. A stat acolo şi m-a petrecut cu privirea. M-am dus la maică-mea plângând şi de furie şi de părere de rău şi m-am oprit direct în baie. M-am calmat încetul cu încetul şi când m-am întors acasă mai târziu nu am putut decât să mă simt vinovată pentru tot ceea ce se întâmplase, şi să simt cumva că accidentul fusese pedeapsa mea pentru ce făcusem.

Îmi pare rău Ochişor.

[later edit]

Sunt plină de vânătăi de la coapsă până la gleznă.

Dragă Mioriţă

Dragă Mioriţă,

M-am întors, după cum bine au scris ziarele de pretutindeni, în sfârşit, în ţară. Am revenit, cu alaiul ce mi se cuvenea, acasă.

La început îmi propusesem să scriu zilnic ce mi se întâmpla notabil în mica mea incursiune în ţara broscoilor. Dar pentru că timpul de scris pe blog se limita la o amărâtă de jumătate de oră, şi aia în fugă, la sfârşitul zilei, nu am avut chef să mai povestesc nimic. Acum că au trecut cele trei săptămâni, I don't quite see the point any more.

Aşa că o să o iau pe sărite, şi o să povestesc ce-mi aduc aminte.

Un episod ar fi cel cu cartela.

Mi-am propus să-mi iau o cartelă pre-pay ca să am de pe ce vorbi în voie. Trec peste faptul că individul de la magazinul GSM mi-a oferit amabil o cartelă la "doar 20 de euro" pe care mi-a vândut-o apoi la 30 de euro, pentru că încurcase oferta şi apucase să-mi completeze fişa. Trec şi peste faptul că pentru a o procura nu mă puteam adresa decât unei reprezentanţe GSM şi altundeva nu. Am să încerc să uit şi faptul că procedura a durat nici mai mult nici mai puţin decât o jumătate de oră, timp în care am fost fotografiată din toate unghiurile şi mi s-au pus întrebări din cele mai ciudate, şi astea pentru o amărâtă de cartelă pre-pay. După o luptă crâncenă cu mine însămi să nu izbucnesc în ţipete, am reuşit să trec cu bine proba "cumpără-o-cartelă-pre-pay-în-Franţa-şi-să-vezi-ce-o-să-te-distrezi" şi mi-am văzut liniştită de convorbirile mele naţionale.

Primul hop, şi care s-a dovedit a fi şi insurmontabil, a fost acela că nu-mi puteam dezactiva căsuţa vocală. Evident că orice firmă de telefonie mobilă procedează în acelaşi mod cretin, vânzându-ţi la pachet cu cartela ocazia ca toţi amicii care te sună să înjure copios robotul telefonic. Am încercat să sun la relaţii cu clienţii, după ce m-am convins că telefonul (care era al meu, mind you) nu avea nici un fel de deviere de apel activă. Deşi ţineam în mână o cutie plină cu fel de fel de pliante şi cărţulici frumos colorate care conţineau informaţii despre compania de telefonie mobilă, nu m-am putut folosi decât de numărul de relaţii cu clienţii. Ca orice consumator păţit, am întors pliantele pe toate feţele în căutarea unei informaţii privitoare la costul apelului. Nu scria nimic. Am sunat deci la relaţiile cu clienţii. Şi a-nceput. Cu oferte, cu reduceri, cu hau, cu bau, nimic de mesageria mea. Cu greu am ajuns să aflu şi ce tastă să apăs pentru configurarea mesageriei vocale. Din momentul ăla a început dansul. Ba apasă 1, ba 2, ba revino la meniu că nu pricepusem, iar 1, iar 2, aha, deci era corect, revino 1, bagă 3 în loc de 2, taca-taca, mesageria mea vocală pe nicăieri. Cum să configurezi, cum să asculţi, dar nimic despre cum să dezactivezi. După un circ care a durat câteva minute bune, am decis că trebuie să mă contectez cu cineva să mă lămurească. Şi am mai vâslit un pic prin noianul de informaţii, ajunsesem să compun ceva de genul 13212*12*13*211322*90 pe ecranul telefonului şi mă plictisisem, dar am ajuns în sfârşit să aud din gura doamnei robot că mă va conecta cu maaare plăcere la un operator, şi că mă avertizează că se taxează cu costul unui apel local. Hait! Adica cum vine asta? Furioasă, am renunţat şi la robot şi la mesaje şi la doamnă şi la telefon şi l-am aruncat dracului cât colo. Şi cu mesageria am şi rămas până am plecat de acolo.

Al doilea hop. Costul apelului. B. m-a informat cu bucurie în glas că pe mine mă costa la fel un apel local de pe cartelă cât de pe abonamentul meu românesc în ţară. Cu roaming. În jur de 50 de cenţi. Am ridicat din umeri. Ce să le fac? Nu eu stabilesc tarifele. Dă-i dracului.

Apoi, o chestie haioasă. La nici o zi după ce mi-am luat cartela, am început să mă bucur din plin de serviciile oferite de cartela pre-pay. Primesc un mesaj. Mă uit: "Sunt Cynthia, şi sunt umedă şi fierbinte, sună la ..." M-am frecat la ochi nevenindu-mi să cred. Mda... M-am simţit iubită :)

Data viitoare daca mi se mai întâmplă, vreau să fie un nume de bărbat. Nu ştiu de ce, dar Cynthia nu părea prea masculin :) Asta e discriminare. De ce să fie mesajele astea doar pentru bărbaţi? :)) Să primescc un "...ah, oh... sunt Ciryl şi mi-e foame... nu vrei să mâncăm o pizza împreună?" hihi :))

A bientot...