Fiecare cu ştiinţa lui

Geta se pricepe să facă funde foarte frumoase. Şi împachetează cadouri ca nimeni alta. Nu prea apucă ea să facă multe cadouri, pentru că nu prea are bani, da' îi place tare să potrivească diferite culori la ambalaj, fundă şi felicitare, ca să iasă pachetul ca-n poveste şi sărbătoritul să fie mulţumit. Treaba Getei la ea la servici e să încaseze bani. Lucrează la un magazin de suveniruri. E casieră. Monica, cealaltă fată de pe tură, e vânzătoare. Ea trebuie să vândă suveniruri. Iar când clientul doreşte să-i fie împachetate, să i le împacheteze. Şi în fiecare zi Monica împachetează cadou după cadou, iroseşte hârtie după hârtie şi fundă după fundă, că tot nu-i ies nenorocitele alea de pachete! Şi se enervează, dar nu se dă bătută. Că ea pentru asta e plătită. Şi nu i-ar cere ajutorul Getei pentru nimic în lume, că de! e mândria ei în joc. Iar Geta tace şi nu se oferă să o ajute, că de! nu e treaba ei. Azi aşa, mâine aşa, magazinul se goleşte, vânzarea nu prea merge, clienţii sunt nemulţumiţi că vânzătoarea îi ţine-n loc şi se moşmondeşte, în plus nu prea-i ies ambalajele aşa frumos pe cât şi-ar dori ei, nu prea are să dea rest etc. Într-un cuvânt, nu prea merge. Dacă Monica ar încasa banii şi Geta ar ambala cadourile, ar fi mult mai bine. Dar ele nu pentru asta sunt plătite, şi nu ies ele din cuvântul şefului, şi în plus de asta, de ce să facă ele treaba una alteia, când nu le iese nimic la faza asta? Adică cum să facă Geta ce-ar trebui să facă Monica şi invers? Geta gândeşte că dacă se lasă o dată convinsă să facă funda cum trebuie, o să vrea Monica tot timpul apoi să-i facă fundele, şi n-o să apucă să se dezmeticească ea şi o să-i facă şi pachetele, o să aleagă şi hârtia, şi o să încaseze şi banii, şi Monica o să stea degeaba! Cum? Niciodată! Să se descurce Monica! Monica gândeşte că dacă o roagă pe Geta să-i ţină scociul la lipit celofanul, o să vrea Geta mai apoi să plece o jumătate de oră şi să lase casa nesupravegheată, şi o să fie nevoită Monica să ţină şi casa şi să servească şi clienţii în acelaşi timp.... Nnnnnnnnaaaaaah... nu pică ea de fraieră chiar aşa. Las' să rabde Geta! Prieten i-a trebuit? Na! Să se vadă cu el după ce se închide magazinul!

Cam aşa aş descrie eu relaţiile de muncă ce se derulează din păcate în prea multe firme, şi la niveluri şi salarii ce depăşesc cu mult condiţiile de bază descrise în exemplul cu Geta şi Monica. Crezul "nu fac pentru că nu sunt plătit să fac asta, ce? nu poa' să-şi găsească alt fraier?" bântuie prin societăţile patriei ca vântul de primăvară, atingându-i deopotrivă pe manageri şi pe portari. Pe mine însă mă doare că-i atinge pe manageri. Le doresc celor care gândesc după modelul de mai sus să nu schimbe nimic din modul lor de a gândi şi de a acţiona. Foarte bine. Aşa să se comporte, că probabil că asta e cheia succesului în carieră. Îi rog doar extrem de civilizat să nu-mi iasă în cale. Pentru că eu, spre deosebire de ei, am crescut într-un mediu în care am învăţat că trebuie să pui umărul ca să iasă treaba bine, şi am avut ghinionul să-mi fac şcolarizarea managerială într-o societate unde interesul firmei e mai presus de orgoliile personale. Dar acest lucru nu i-l pot cere nici Getei, nici Monicăi. Pentru că de unde vin ele perna se trage de sub fundul celui care stă să şadă, gunoiul din mijlocul camerei nu se ridică pentru că "nu l-am scăpat eu", şerveţelul nu se întinde când celuilalt îi curg mucii pe principiul "nu mi-a cerut" şi nu se zice "sănătate" la strănutul colegului pentru că "nici colegul nu mi-a spus noroc acum două luni când am strănutat eu"... Iar oameni ca Geta şi Monica perpetuează un mod de lucru, după părerea mea, stupid şi inutil: "fac eu, că dacă fac eu, doar eu culeg roadele. Nu-mpart munca cu nimeni, că după aia trebuie să-mpart şi foloasele. Aşa mai bine fac doar eu, chit că fac prost, da' mie-mi rămâne totul!"
Halal zic, să ne fie...

Îmi place să cred că ceea ce scriu eu aici nu e numai o expresie a ceea ce fac eu în fiecare zi, ci şi o ocazie de a trage concluzii, fie ele şi hilare. Pentru posteritate. Şi de obicei îmi iese. De multe ori nu reuşesc să întrezăresc învăţămintele din spatele fiecărei istorioare decât atunci când mă pornesc să le povestesc în scris. Mă descarc, îmi las gândurile să zburde liber, şi dacă se strânge şi de-o sinteză deşteaptă, SUNT MARE :)
Acum însă sunt în maaaare încurcătură. Referitor la un mic episod de azi dimineaţă.

Mă aflu în maşină. Afară plouă, deci am geamurile ridicate, şi ştergătoarele pornite, bâvvvv... bâv!.... bâvvvvv.... bâv! La radio se chinuie unii alţii să povestească tofelu' şi să fie amuzanţi, că aşa sunt emisiunile matinale. Ştergătoarele bâvvvv.... bâv!... bâvvvvv.... bâv! Ploaia pica pica. Mă târăsc în coloană, la Universitate, aşezată cuminte pe banda dinspre mijlocul drumului. Pe contrasens nişte domni şi doamne în maşinile lor. Apuc să mă uit un pic pe geamul din dreptul şoferului la şirul de maşini de pe contrasens cel mai apropiat de mine, şi observ o maşină sport care se pregăteşte să frâneze în dreptul meu. N-apuc să mă plictisesc uitându-mă la maşină, că văd geamul şoferului coborând, un floc de păr brunet şi o frunte răsar din spatele geamului, şi un proiectil verzui ţâşneşte din vârful buzelor posesorului de floc brunet drept spre mine. Pardon, din gâtul posesorului de floc brunet. Proiectilul aterizează pe geamul mieu, şi începe înceeeeet înceeeeeeeet să coboare pe geam. Până să apuc să mă revolt de situaţie, coloana se pune în mişcare şi rămân fără vinovat în raza vizuală. Mă frustrează că individul nu a poposit mai mult de 5 secunde în dreptul meu, şi mi-este foarte clar că nu planificase să-şi depună flegma colorată pe geamul vreunui participant la trafic. Însă dacă tot s-a întâmplat să scuipe, tipul nu s-a uitat unde, pentru că era în mişcare. Ei bine, ghinion. Eu mă aflam în dreptul traiectoriei atent calculate a flegmei. Eu!! EU!! DE CE EEEEEU??? M-a marcat, nu zic nu. Şi mi-am dorit în momentul acela să am laptopul în braţe şi să mă apuc să-mi torn frustrarea în scris. Apoi m-am gândit: "oare cum aş putea eu să scriu aşa ceva?" În ce hal am ajuns? Să povestesc eu despre flegma ţiganului pe geamul maşinii? Ce relevanţă ar putea avea? Pe cine mai uimeşte că suntem o adunătură de troglodiţi prefăcuţi? Şi mai important? Cu ce ar putea să schimbe însemnarea mea apucăturile unor oameni ca şoferul descris mai sus? Am sincere îndoieli că ar şti să citească şi să scrie corect româneşte, darămite să deschidă un browser de web. În astfel de momente însă nu mă pot abţine să nu mi-l închipui pe ţăran mergând la vot (pentru că aşea se face mânca-ţ-aş), trecând vama la unguri (mă rog, acum nu mai e cazul), făcându-şi concediile prin străinătăţuri şi cumpărăturile prin locuri parfumate şi exotice, purtând cu el obiceiurile căpătate în Românica şi folosindu-se de trotuarele capitalelor civilizate pentru a depune aceleaşi flegme verzui şi pentru a urina, cu semnătura "made in Romania". Să ne vadă şi pe noi lumea, nu? Că doar suntem ioropeni...

Semnături & stuff

Firma la care prestez de câteva luni de zile a considerat util să nu mă informeze cu privire la multe aspecte legate de drepturile mele de salariat. Nu m-am plâns, că doar îmi ştiu drepturile şi obligaţiile, şi deci nu aveam nevoie de nici un fel de discuţie pe această temă şi cred că orice firmă care se respectă le aplică necondiţionat. Au trecut însă mai mult de două luni de când am depus actele necesare întocmirii unui amărât de contract de muncă, şi rezultatele s-au lăsat aşteptate. Nu m-a deranjat nici asta, că doar ştiam în ce fel de dans intrasem încă de când m-am "angajat". Adică salariul minim pe economie, restul în mână, plata banilor când îl apucă pe patron, pe sistemul "să vedem dacă e în toane bune azi să ne semneze salariile", concedii după modelul "dacă n-ai un an nu ai concediu", deconturi când şi când, sub egida "de ce ai luat taxiul dacă nu era urgent?" etc. Dansul deci, pe măsura ce mi s-a dezvăluit, nu m-a impresionat nicicum, şi am ţopăit şi eu alene în ritmul impus. Fără însă să mă gândesc că m-ar deranja. Până la urmă, dacă ai nimerit în discotecă şi nu-ţi place muzica, dar băutura e bună, stai şi tu o vreme pe acolo, că doar n-o fi foc. Nu trebuie neapărat să dansezi cu convingere. Schiţezi şi tu acolo două trei mişcări şi zici că ai dansat, să nu se supere patronii. Aşa şi eu.

Acum două zile însă am descoperit că patronul discotecii a considerat util să-mi ia acordul pentru condiţiile contractuale de muncă falsificându-mi semnătura. Adică mi-a parvenit o copie a contractului de muncă. Una singură. Nu trei, cum ar fi normal. Una. Şi, normal, vizată de ITM şi semnată de angajator şi de... angajat. Mi-am studiat amuzată semnătura şi am concluzionat că eram probabil foarte beată când am semnat sau a semnat altcineva în locul mieu. Având în vedere că firma e foarte mare şi sunt peste 20 de angajaţi (din care un procent modest are încheiate contracte de muncă), înţeleg că este greu să ţii cu adevărat cont cine ce semnează, deci trebuie să accept faptul că sărmanii angajatori au greşit personajul şi au dat contractul meu altcuiva să-l semneze. Iată-mă deci cu copia mea a CIM, semnată, parafată, înregistrată, după aproape trei luni de la angajare. Iau şi eu cunoştinţă acum de condiţiile de muncă, mă bucur nespus că aflu şi care îmi sunt zilele de concediu & stuff, îl împăturesc cu grijă şi-l depun pe fundul caietului, în geantă. Merită păstrat. Măcar pentru nepoţi, dacă nu pentru autorităţi.

Referitor la dimensiunile unei relaţii

Colega L. doreşte să ne "redimensionăm relaţia". Asta, în limbajul meu, înseamnă că nu mă suferă, şi că i-am făcut eu ceva cândva. Numai că antipatia vine doar din direcţia ei. Cum mie nu mi se pare necesar să "redimensionez relaţia" cu nici un coleg, şi nu apreciez când sunt "convocată" la întâlniri între patru ochi cu alte persoane decât şeful meu direct sau cel care-mi plăteşte în mod evident salariul, pot spune că întâlnirea m-a lăsat mai mult decât rece. Nu vreau să provoc discuţii şi evit râcile cu colegii. Singura atitudine pe care am găsit-o potrivită în relaţia cu L. a fost să ascult răbdătoare ce a avut de spus, şi să-mi păstrez părerea personală pentru mine. În timp ce o ascultam realizam că orice explicaţie din partea mea ar fi ramificat discuţia inutil şi ar fi lungit şedinţa nejustificat. Aşadar am fost cuminte, am ascultat o predică hilară, din partea unei persoane necalificate să mă judece, în contextul unei relaţii prea puţin explorate, şi am plecat aşa cum am venit. Tăcută. Din umila mea experienţă cu oamenii, cei care recurg la atacuri de acest gen sunt cei care sunt nesiguri pe ei sau se simt ameninţaţi. Îmi pare doar rău că sunt înţeleasă greşit.

Şi pisi pute

Scurtă însemnare: şi Pisi, colega parfumată şi machiată până peste poate, pute. Cred că prin asociere cu colegul de birou menţionat în însemnarea anterioară. Pentru Diana şi Andreea: da, aţi avut dreptate, şi Pisi pute.

"Din ce faci oamenii băieţel? Din apă, nisip, şi un pic de căcat!"

După ce am petrecut câteva ore de coşmar la servici în compania unui coleg care pute, exersând periodic ieşitul din birou şi amuşinatul de parfum în geantă, am ajuns acasă şi am uitat de episod. Dar Andreea, care probabil a fost marcată mai profund decât mine, a ţinut să-mi aducă aminte acum, în prag de somn de frumuseţe, de chinurile groaznice prin care am trecut cu toţii astăzi.

Ştie cineva cum e să împarţi un birou strâmt, fără aerisire, cu încă cinci oameni, din care unul pute? Ei bine, dacă vreodată am fi simţit nevoia să ne plângem de faptul că unul sau altul din colegi vorbeşte prea tare, sau prea mult, sau rîde chiţăit, sau face glume proaste sau orice altceva, toate aceste mici defecte pălesc în faţa acestui coleg al nostru, care pute. Şi sărmanul are acea putoare de om al muncii care a cărat buşteni cu cârca toată ziua şi nu a avut acces la o sursă de apă. Numai că el pute de la prima oră. Şi nu cară buşteni. Cel puţin noi nu-l vedem efectuând vreo manevră asemănătoare. Deşi este adevărat că săptămâna trecută am cărat dulapuri şi am mutat birouri cot la cot cu el. Dar atunci sărmanul avea o scuză pentru miros. Astăzi de dimineaţă însă, la ora 10, nu avea nici una. A lipsit din birou vreo două trei ore. Când s-a întors am simţit instantaneu cum vin spre noi valuri valuri de arome nebănuite. Dacă ridicam privirea din calculator vedeam parcă aievea dâre dârişoare de aburi verzi unduindu-se ca un şşşşşşarpe veninosssss (înspre noi, evident), înconjurându-ne, strângându-ne de gât şi sufocându-ne. Orice ieşire din birou a fost astăzi binevenită. Mirosurile de vinarom şi fum de ţigară de pe culoar au fost parfum de flori în comparaţie cu aerul fetid din birou.
Explicaţii despre fenomen sunt mai multe, şi fiecare îşi dă cu presupusul. Bunăoară, se vehiculează ideea că poartă aceleaşi haine zi după zi. Sau că de fapt poartă acelaşi tricou pe dedesubt, pe care nu-l spală, şi că schimbă doar bluza. Dacă mă întrebaţi pe mine, nici bluza de deasupra nu prea pare să o schimbe prea des. Pe de altă parte, nu mi-a venit niciodată în cap să-l analizez cu atenţie ca să văd ce poartă de pe o zi pe alta. Însă dacă mă gândesc bine, parcă ce purta azi purta şi vineri!!
Mi-e drag de oamenii care miros normal. De fapt mi-e drag de oamenii care nu miros urât. Dacă mai miros şi a parfum, yay!! este şi mai bine! Trăiască bărbaţii care ştiu să-şi poarte de grijă şi să nu facă nici valuri verzi în jurul lor, dar nici valuri de parfum peste măsură. Acelaşi lucru e valabil şi pentru femei.
Asta mă aduce cu gândul la chestia că niciodată nu poţi judeca un om în întregime până nu petreci timp alături de el. De exemplu, s-ar putea să nu ştim niciodată dacă domnii sau doamnele prezentatoare de la ştiri put sau nu. Nu? Poate put. Sau poate le put picioarele. Sau poate au un fund imens dincolo de bustul pe care îl etalează pe post. Sau poate sub sacoul şi cravata pe care le poartă pe ecran au pantaloni scurţi şi adidaşi, că de, nu contează decât de la buric în sus cum arată. Sau DJ-ii de la radio. Cine ştie cum arată oamenii ăia? Că în spatele vocilor extrem de sexy s-ar putea să fie câte un om micuţ şi chelios, cu ochelari, sau o tanti cu acnee pe faţă şi parul uleios. Dar nouă ne place de ei, şi îi ascultăm cu plăcere. Şi din când în când, poate când ne supără prin ceea ce zic, ne răzbunăm închipuindu-ne cum arată în timpul liber, în chiloţi, pe vasul de WC, nepieptănaţi şi în capot, nemachiate etc. Parcă e o vorbă: dacă vrei să-ţi piară tracul şi sentimentul de intimidare în faţa cuiva, închipuie-ţi-l în pielea goală sau căcându-se. Oooo, ce ţi se schimbă modul în care îl vezi. Că doar suntem cu toţii oameni, plămădiţi din acelaşi nisip cu apă, pe plajă, de un copil cu imaginaţie şi o lopăţică. Numai că la unii din noi copilul mai pune şi puţin căcat :D Cum ar fi la colegul meu...
Săracul de el... mi-e urât să scriu chestiile astea, şi mi-e bine în acelaşi timp. Poate totuşi îşi va face cineva curajul să-i spună să se ducă să se spele.... din nou!...

De la tramvai

Cred că Bucureştiul este singurul oraş din ţara asta unde, din punct de vedere al ierarhiei pe stradă, pietonii sunt mai tari decât şoferii şi agenţii de circulaţie într-un loc. De fiecare dată când mă nimeresc la întersecţia Magheru cu Maria Rosetti îmi aduc aminte de chestia asta.

Adică se dă un poliţist care dă vajnic din membre şi dirijează circulaţia. Se dă o coloană de maşini care aşteaptă cuminţi să intre pe Maria Rosetti şi o turmă de pietoni care vor să traverseze peste, prin, pe lângă şi eventual pe dedesubtul maşinilor care le blochează trecerea. Poliţistul va privi neputincios cum pietonii se angajează în trecerea străzii, tâgâdâm tâgâdâm şi buluc buluc (pe dreptul lor, e adevărat), iar bietele maşini blocate în mijlocul bulevardului Magheru stau şi se uită. Poliţistul stă în mijloc şi admiră peisajul blocat, bulevardul Magheru stă cuminte la coadă fără să mişte un centimetru pentru că intersecţia e blocată, iar petonii traversează nestingheriţi un petic de 5 metri lungime rîuri rîuri, parcă singurii relaxaţi şi nestresaţi din toată ecuaţia asta. Dacă totuşi vreo maşină blocată încearcă să ambaleze un picuţ motorul şi să muşte din trecerea de pietoni, în încercarea disperată de a avansa spre Maria Rosetti, şoferul este imediat apostrofat cu ridicări de geantă şi cu arătat de deget dinspre pietoni. Să avem pardon! Pietonii ruz!!

N-am nimic cu pietonii. Numai că aş prefera ca pietonul şi şoferul să poată convieţui fără a se muşca de gât unul pe altul. Detectez un sentiment puternic de frustrare războinică a pietonilor, care, simţindu-se inferiori şoferilor din nişte puncte de vedere lesne de înţeles (sunt mai înceţi, mai prăfuiţi, mai alergaţi de la un autobuz la altul, mai plouaţi etc.), profită de momentele în care au "prioritate" faţă de şoferi (şi nu numai), şi folosesc toate mijloacele din dotare pentru a se impune:

1. Dacă e trecere de pietoni, apăi să fie trecere, eu pietonul trec şi lumea trebuie să stea în loc, nu mă interesează că pe jos e un polei vecin cu oglinda.

2. Stau pe trecerea de pietoni la conversaţii cu vecinul sau îmi aştept răbdător potaia să se cace în mijlocul drumului pentru că "e verde". Să aşteaptă maşinile!

3. Cobor din tramvai în staţie fără refugiu şi mă strecor printre maşinile claie peste grămadă care aşteaptă la semafor, murdare eventual de noroi şi zăpadă, mă murdăresc pe palton şi mă stropesc şi mă expun unor riscuri şi asta îmi dă dreptul să-i fut una cu piciorul în aripă nefericitului şofer care s-a întâmplat să-mi iasă în cale în drumul meu spre trotuar (nu de alta, dar dacă se supără, eu alerg mai repede decât el... )

Eu am păţit-o în urmă cu câţiva ani, aşteptând la un semafor în dreptul căruia tramvaiul avea staţie fără refugiu. Fiind aşezată la coadă cu mult înaintea venirii tramvaiului, m-am văzut nevoită să asist la deschiderea uşilor tramvaiului în dreptul meu. Am privit oarecum stânjenită privirile călătorilor care, odată uşile deschise, au părut un picuţ încurcaţi de faptul că în faţa lor se iţea capota unei maşini şi nu asfaltul. Nu a trecut mult timp şi am simţit o zguduitură puternică şi m-am lăsat bâţâită cu tot cu maşină, în urma unui şut puternic şi convins în stâlpul lateral venit din partea unui domn pensionar supărat că n-are pe unde să coboare din tramvai. Cu siguranţă că o lecţie de reguli de circulaţie ar fi fost inoportună în acele momente. Cel puţin pentru pensionar. O lecţie însă de orientare în spaţiu şi de apreciere a distanţelor ar fi fost mai indicată pentru vatman.