Mărunţişuri

E foarte mişto cum ştie lumea în România să dea restul "corect", şi asta exact când nu te aştepţi. După 15 ani în care credeam că după modelul McDonald's se vor învăţa şi alţii şi vor începe să dea restul corect, am în continuare surprize. Sau semi-surprize. De fapt nu prea mă surprinde că nu se dă nici până azi restul corect, ci aproape că mi-e jenă de jena pe care ar trebui să o aibă oamenii ăştia. Foarte frumos în contextul ăsta este limbajul corpului, pe care l-am testat pe propria piele ieri seară.
Când cineva îţi dă rest şi ştii sigur că vei primi cel puţin o monedă, te aştepţi să auzi un clac fin pe plasticul tejghelei, semn că e acolo, trebuie doar să te întinzi să o culegi, iar dacă sunt mai multe, să ţii coada în loc în încercarea de a strânge cu buricele degetelor nenorocitele de fise :) Dacă lucrurile se petrec în lipsa unei tejghele dedicate, omul îţi dă restul în mână, după sistemul "na banii şi du-te".

Comand o ciocolată caldă, care costă 4,5 lei. Îi dau chelneriţei o hârtie de 10 lei şi aştept cuminte restul. Nu-mi fac probleme, apare el, că doar e stabiliment serios. Tipa se execută şi cotrobăie după rest, întinde mâna peste bar să mi-l dea, iar eu, ca o vacă tristă, fac palma căuş şi aştept binemeritata bancnotă de 5 lei + fisa de 50 de bani. În palmă primesc hârtia, şi... pauză. Chelneriţa vede gestul meu, dar are deja restul pregătit, şi gesturile se succed în câteva fracţiuni de secundă. Jenată de palma mea întinsă ca pentru grăunţe, îndoi bancnota şi o bag în buzunar, şi mă fac rapid că de fapt eu nu căutam să primesc şi fisa. Aştept ciocolata, o iau şi plec. Nu mă aştept ca tipa să se întoarcă cu fisa, deci nu mă agit. În toată povestea asta sunt doar două urmări posibile. Să stau fixă cu ochii la ea şi să mă fac că aştept şi restul de bani, sau să mă fac că plouă. Aleg varianta a doua.

La benzinării mai merge, că măcar acolo dacă ţi-a întins restul incomplet şi mai trebuie să aştepţi bon fiscal, se simt oamenii şi odată cu bonul îţi dau şi fisele. La bar se pare că nu.
Mda. Cam aşa.

Aris artisticus

Există o categorie de păsărici de plastic, observ eu, care aleargă după personalităţi. Să fiu mai explicită.

Se dă un eveniment oarecare, cu participare de soi, somon afumat şi tofelu' de aere, vedetisme, paiete şi sclipici telectual. Se presară cu câte un actor, regizor, scriitor, sau, după caz, manelist celebru, şi se lasă la macerat. Se aşteaptă preţ de câteva minute, până când se identifică vizual ţintele, şi se dă drumul la păsărici. Care păsărici încep să ciripească gureşe şi vesele, pivotând pe tocuri aidoma unor titireze (sau titirezuri?) şi culegând din palma bărbăţeilor celebri grăunţe de faimă şi firimituri de show-biz. Obrajii se înroşesc, gesturile delicate vin unul după altul ca gloanţele din mitralieră, de la fluturat de gene, la îndepărtat neatent şuviţa de pe gât. Se mai adună o scamă de pe puloverul vedetului, se mai pune o palmă pe braţ în vâltoarea unei conversatţi studiat dezinvolte, se rîde obligatoriu cu capul dat pe spate şi se aplică când şi când priviri galeşe cu subînţeles. Actoricus burlacus impresionatus flirtează cu păsărica, că de! doar n-o fi bou, şi antanta capătă forme definite într-un amalgam de mirosuri de bucătărie fină emanată de farfuriile ţinute de amâdoi în mâini şi parfum de decolteu expus generos al domnişoarei. Ochii văd, inima cere, fotograful imortalizează, păsărica tremură toată, hartistul e tot numai un zâmbet. Vă rog, oameni de ştiinţă, inventaţi dracului o pastilă pentru aceste biete păsărici, să scăpăm dracului odată de ele! Da, nu mă refer la una care să le vindece, ci la una care să le cureţe! :D

Ah!

Tare tare tare rău mă supăr când am chef să scriu ceva pe blog şi nu am timp, sau acces la net. Şi tare tare am avut chef să scriu ceva acum câteva zile, am scris la repezeală undeva, blogger-ul a picat, şi am rămas cu buza umflată... :( Tare rău...

Teatru, lumini, Intercontinental

Dragă Parisule,

Sunt în buricul Bucureştiului, şi văd de la geamul biroului luminile Intercontinentalului. Aştept ca mâine-poimâine să dea drumul la luminile de pe Magheru. Îmi pare rău că nu au ales un model nou. Se pare că cei de la Luxten le schimbă doar odată la doi sau trei ani. Nu face nimic. Aştept luminile. Aştept să mă plimb pe sub tavanul de lumini, să simt în nări aerul rece de decembrie, să simt spiritul Bucureştiului în prag de sărbători de iarnă, să văd brăduţul de la Universitate luminat, beculeţele curgând din pomi. Aştept să număr din nou zilele rămase până la integrare, aşa cum tu ai numărat zilele până în noul mileniu, pe turnuleţul tău croit după idei europene şi cu oţel românesc.

După care, pe 3-4 ianuarie, o să suspin a regret când le vor da jos, şi mi se va părea, ca şi până acum, tot centrul mai sărac fără toată marea de culori. Voi contabiliza din nou cum 6 a devenit 7, şi voi aştepta ca peste câteva minute 7 să devină 8, şi aşa mai departe. Sper că voi putea privi oraşul, aşa cum îl iubesc eu, cu aceeaşi inimă deschisă, chiar dacă după 20 va fi un 25, sau un 35, şi să nu uit niciodată cât de mult îmi iubesc oraşul de baştină. Da, sunt vinovată că sunt bucureşteancă. Sunt vinovată şi accept să fiu pedepsită pentru tot restul vieţii trăind aici. Parisule, vreau să te revăd din când în când, dar n-aş da pentru nimic în lume Bucureştiul meu pentru tine. Sper să mă ierţi.

A ta.

Spălătorie de bani

Mi-am deschis spălătorie de bani. La modul cel mai serios. Judecând după numărul record de bancnote uitate în pantaloni şi spălate în maşină duminică, pot să declar sus şi tare că am trecut la nivelul imediat superior: spăl bani. Nu doar haine. Bani. Şi bani. Cel mai frumos este că dintre toate locurile din maşina aia de spălat în care puteau ateriza bancnotele alea nenorocite, cum ar fi pe tambur, sau printre rufe, ele au ales să se lipească, strategic, de hublou. Şi cum eu, în stilul desăvârşit gospodăresc caracteristic, am lăsat la macerat rufele cam o zi jumate până să mă decid să le şi scot din maşină, săracele bancnote au tot stat lipite de hublou până le-au venit toţi dracii, doar doar le-oi vedea şi le-oi scoate de acolo. Stăteau frumos, una lângă alta, una de 1 leu, una de 5 şi una de 10 lei. Parcă aud conversaţie între ele, aşaaa, şuierat, printre dinţi: "Bă, tu mai rezişti? Că eu m-am cam plictisit..." ... "Nî pre... Crez că ne ved?"... "Mâcegăimm drecu' ăici..." şamd...:)
Într-un final fericit, pentru ele, le-am observat cu coada ochiului, întâmplător...:) moment în care am decis că e cazul să pun şi rufele la uscat, nu numai banii...:)
Cred că bancnotele s-au simţit murdare şi s-au lăsat ascunse prin buzunare, că altfel nu prea ştiu cum au scăpat percheziţiei mele...

Pa pa comerţ, bună ziua artă!

Tocmai am făcut pasul cel mare. Mi-am dat demisia, şi am plecat trântind uşa la 3 ani şi jumătate de carieră în marea distribuţie. Povestea completă e prea recentă ca să-mi vină să o povestesc aici. Şi din păcate prea tristă.

Insă fac bilanţul acestor 3 ani cum n-au mai fost alţii în viaţa mea. Şi realizez că dintre toate lucrurile care m-au făcut să ador locul meu de muncă, pe primul loc au fost oamenii. Începând cu superiorul direct şi terminând cu femeile de serviciu. Ceea ce mă făcea să stau ore târzii din noapte la servici era, printre altele, faptul că alături de mine mai munceau nu doar unul-doi rătăciţi prin birouri, ci zeci, uneori sute de colegi. Cine eram eu să plec la ora 6 ca gravidele? N-aş fi putut să-mi fac treaba cum trebuie dacă nu aş fi fost sprijinită şi iubită de cei din jurul meu. În primele mele zile am întâlnit colegi care mi-au arătat toată bunăvoinţa şi înţelegerea, iar integrarea mea a fost rapidă. Ulterior, ne-am sprijinit unii pe ceilalţi în momente dificile şi ne-am bucurat împreună la tot ce a fost bun. Am lucrat pentru un om căruia nu voi putea cred niciodată să-i mulţumesc îndeajuns pentru felul în care s-a purtat cu mine şi lucrurile pe care le-am învăţat de la el. Am avut alături colegi care au plâns când am plecat şi de care m-am despărţit cu greu la rându-mi. Şi sub toate acestea, noi toţi vindeam gemuri şi saltele, chiloţi şi margarină, zarzavaturi şi calculatoare. Am fost o echipă unită. Am fost, multă vreme, o echipă imbatabilă. Am fost echipa Orhideea.

N-am fost prima "trădătoare". Şi mie îmi vor mai urma şi alţii. Şi vor veni oameni noi în locul nostru. Şi voi trece prin locurile familiare altădată şi nu voi mai recunoaşte nici un angajat. Şi voi căuta cu privirea detalii legate de bunul mers al locului. Şi voi tresări când voi vedea un ambalaj pe jos. Şi mă voi apleca să-l ridic şi să-l arunc la gunoi. Şi-mi va părea rău şi bine în acelaşi timp pentru fiecare clipă petrecută sub acel acoperiş şi pentru tot ce a însemnat pentru mine.

Nu e uşor să explic în cuvinte ce a însemnat pentru mine Orhideea. Ce sentiment ai când simţi forfota ei sub picioare, câng ajungi să te identifici cu ea, să-ţi curgă prin vene, să-ţi fie drog şi boală în acelaşi timp. Ca un fel de... amor... nebun.

Acum, ce să zic? Să fie într-un ceas bun, morţii cu morţii, viii cu viii.

Vând pisică

Din ciclul "vând pisică inutilă", ofer spre comercializare pisică pufoasă şi neastâmpărată, cu multă pasiune pentru grădinărit şi zugrăveală. Poate, dintr-o singură mişcare de coadă, să răstoarne trei ghivece şi să împrăştie conţinutul lor pe pereţi, scaune, calorifer şi, binenţeles, perdea. Are şi un imens potenţial (demn de explorat) în domeniul post-vânzare. Te priveşte cu ochi mari şi lucioşi şi îţi transmite dragostea ei eternă în timp ce tu, clientul cel zugrăvit şi grădinărit dintr-o singură mişcare, nu ştii ce să smulgi mai întâi: părul propriu sau urechile pisicii.

Vecinii mei probabil ştiu că locuiesc singură. Sigur se întreabă cui pot să ţip eu "TE OMOORRRRR!!!" în miez de noapte. Săracii cred că stau cu mâna pe telefon să sune la poliţie să denunţe criminala torţionară :). Ţipatul meu nu are însă efectele scontate: Ali o şterge pe sub canapele şi fotolii şi se face nevăzută, deci scapă de năpastă, în schimb pe mine mă apucă nişte crize triple de draci că mă lasă cu ghivecele în mijlocul casei şi pereţii pestriţi şi NU POT SĂ O APUC de nicăieri să-i trag o mamă de bataie! Iar vecinii mei stau cu paharele pe pereţi :)

Mă întreb ce a căutat printre ghivece....?....

Yogă de birou

Mă apucă periodic gânduri de răzbunare. Înghit tot felul de porcării de la oamenii cu care şi pentru care lucrez, iar sportul preferat în astfel de cazuri este planificarea torţionării lor în fel şi chip. Este o metodă destul de relaxantă. Ieri am observat însă ce minunat te simţi când respectivii colegi îţi fac (ca de obicei) zile fripte, dar tu ai o ofertă alternativă de muncă. Ta-naaaaa! Să zicem că te-a sunat cineva şi te-a chemat la interviu, şi în paralel colegii cu pricina te calcă pe bătături şi te scot din minţi. Eşti de o nesimţire cruntă, zâmbeşti cu gura până la urechi deşi nimeni nu-şi explică de ce, eşti relaxat până la ultima fibră, îţi cam bagi picioarele în ele de termene limită, şi culmea, îţi ies şi mai bine, că tot le faci relaxat, îţi permiţi să pleci cu o oră mai devreme la interviu minţind cu neruşinare că ţi-e rău şi nici nu-ţi pasă că se uită strâmb la tine etc. Apoi vine partea în care interviul oricum nu a dat roade şi oamenii cei răi care te-au amăgit şi-au dat seama că vor pe altcineva sau că ceri prea mult, şi revii la înghiţitul în sec de deunăzi.
Mda... cam aşa...

1

Eh, uite că veni iarna, şi eu am înregistrat deja prima tamponare pe sezonul în curs. Iupi. Autobuz pe două benzi, depăşire, bou cu bască în faţă, frână, piatră cubică, ud.
Cam atât.
A, şi să nu uit. Vremea e numai bună de ascultat un picuţ de Alifantis.