Cum să fii pisălogul perfect

Trebuie să o cunoaşteţi pe colega mea, A. Are întotdeauna o opinie savantă cu privire la orice lucru care se întâmplă sau se discută. Ea este motivul pentru care detest oamenii care vorbesc în plus şi care nu ştiu să tacă.

Mostre de conversaţie:

Eu: "Clientul X doreşte să-i explicăm cum funcţionează serviciul cutare."

Ea: "Deci, pe bune, frate, nu ştie să citească scrisoarea de prezentare?"

(adică: "nasol, trebuie să muncesc")

---

Eu: "Clientul Y nu a primit faxul trimis azi. Te rog mai trimite-l o dată."

Ea: "Frate, deci pe bune, nu are fax sau ce?"

(adică: "nasol, trebuie să muncesc")

---

Eu: "Clientul Z are nevoie până mâine de marfă de 100 de ori mai multă decât ai produs tu vreodată. Te descurci?"

Ea: "... daaa... daaa' ăsta nu putea să spună mai din timp? Fraaaate, pe bune, ei au impresia că suntem la dispoziţia lor?"

(adică: "nasol, trebuie să muncesc")

Da vaco. Exact aşa. Suntem la DIS-PO-ZI-ŢIA lor! Şi da. Trebuie să munceşti.

Ce mă intrigă este că sunt oameni ca ea care nu pricep esenţa lucrurilor. Când lucrezi în vânzări îţi dai jos tricoul şi-l îmbraci pe client cu el, îi dai şerveţelul tău să-şi sufle nasul şi îi deschizi uşa dacă se îndreaptă spre ea. După care îl facturezi pentru toate astea :)

Ea are senzaţia că dacă ei i se pare că ceva nu merge, toată lumea îi va împărtăşi părerea, şi ne vom alia într-o mare coaliţie împotriva clienţilor care îndrăznesc să fie nelămuriţi, să comande de 100 de ori cantitatea sau să nu aibă hârtie în fax... Pentru ea, servirea clientului se opreşte acolo unde încalcă propria ei libertate de mişcare. Nu sunt adepta sclavagismului stupid faţă de client, însă ştiu ce înseamnă să stai noaptea la servici ca să iasă treaba bine şi clientul să fie mulţumit, şi ştiu ce senzaţie ai a doua zi, când clientul este mulţumit de treaba făcută. Şi mai ştiu că dacă îţi doreşti ca el să fie mulţumit, vei sta cu plăcere peste noapte. Şi nu vei comenta niciodată.

Dar, ce să-i faci, cururile sunt mari, şi lenea pe măsură. Iar orgoliile, nu mai spun.

Radio online

Discuţie cu N., alaltăieri:

N: Nu asculţi ProFm?
Eu: Nu! Nu merge situl!
N: ??? Cum nu merge? Eu intru pe el şi merge!
Eu: Nu merge, dacă-ţi spun!
N: Oţi fi având voi acolo probleme, că la noi merge.
Eu: 1-0 pentru Radio Total. Ăsta merge brici.

Morala: asculaţi Radio Total. Muzică brici. Conexiune bună. Căşti să aveţi.

Tagging Bucharest back

Cu întârziere, fac ce trebuia să fac de ieri. Şi anume intru în lanţul lansat de Marius. Aşadar, îmi dau şi eu cu părerea despre Bucureştiul nostru cel francofon şi francofob.

3 locuri care-mi plac în Bucureşti:
- Grădina Icoanei
- Calea Victoriei, lângă CEC
- Cotroceniul, în spatele Grădinii Botanice

3 locuri pe care le detest în Bucureşti:
- colţul Berzei cu Popa Tatu (curve, ţigani, case vechi în paragină)
- Lipscani (pentru acelaşi motiv)
- ieşirea spre Urziceni (ţigani, chinezi, viaţă ieftină şi tristă, murdărie)

3 localuri în care îmi place să ies cu prietenii:
- Downstairs (pe Calea Moşilor vechi), iarna şi când e mai frig afară
- Cafeneaua actorilor din Parcul Tineretului
- Jukebox

3 lucruri pe care un occidental nu le-ar înţelege în Bucureşti:
- depăşirea pe linia de tramvai şi prin staţie
- zarzavaturile din faţa blocurilor
- sharomăriile

Cel mai de fiţe cartier al Bucureştiului este, fără îndoială, Dorobanţi, pentru că acolo s-au refugiat mulţi din cei care au gustat vestul, gustă banii fără limite, şi nu vor să ştie nimic din cele comentate de noi la punctele 2 şi 4... (cele mai urâte locuri şi lucrurile pe care nu le-ar înţelege un occidental)

Cel mai vai de mama lui cartier al Bucureştiului este Colentina, la rivalitate cu Ferentariul, pentru că oamenii trebuie să locuiască în mizerie şi promiscuitate, aglomeraţie, înghesuială, zgomot. Păcat că e locuit...Pe primul îl văd mai des, dar ştiu că nici cel de-al doilea nu se lasă mai prejos.

Tagguiesc pe Fry, pe Jen şi pe Catastif.

Despre pasiuni, obsesii, ticuri...

Când eram mică părinţii mei făcuseră rost de un mic puzzle reprezentând o bărcuţă pe mare, foarte simplu, cu vreo 50 de piese, cred. Ştiu că l-am făcut şi refăcut de nenumărate ori, şi că mă încerca un sentiment de mare satisfacţie când îl vedeam prinzând formă, şi ştiam că era făcut de mâna mea...

Nu-l mai am. Însă îl voi vedea cu ochii minţii toată viaţa.

Acum am în fiecare cameră câte două trei cutii cu puzzle-uri, care mai de care mai sofisticate. Am două globuri-puzzle, pe care le-am făcut astă iarnă. Lucrez la două puzzle-uri bidimensionale concomitent. Mă atrag cele cu peisaje marine, porturi, catarge, vegetaţie multă şi variată, detalii dificile şi muncă multă. Îmi plac pentru momentele de nervi şi concentrare maximă pe care mi le oferă, şi pentru genul de solicitare pe care o provoacă creierului: asocierea de culori, atenţia distributivă, ţinerea de minte, răbdarea.

Fratele meu ţine pe pervaz, pe dulap, pe comodă, pe televizor, lego-uri asamblate de mâna lui. Petrece după amieze de bine meritat repaos demontând şi remontând motoare şi maşinării complexe, şi scoate la iveală dintr-o maşină de pompieri un ciudat hibrid lego, ceva între maşină de formula 1 şi platformă petrolieră... iar apoi se laudă tuturor ce greu a fost dar ce meseriaş e el şi ce bestie a creat :)

Suntem, deci, doi demenţi.

Pe amândoi ne-a apucat la maturitate, după ce drumurile ni s-au despărţit. Fiecare la casa lui, suferim de acelaşi boli şi ne tratăm în feluri similare.

Mă bucur că pot spune cuiva că am un motiv (altul decât somnul şi frigiderul) de a ajunge acasă. Mă bucur că nu simt pereţii casei căzând peste mine de plictiseală sau singurătate. Mă bucur când văd maldărul îngrozitor de piese care aşteaptă să fie desluşite. Mă trezesc duminica la 8 şi mă reped în sufragerie în pijama şi trebăluiesc la puzzle până mă doare spatele. Şi nu simt că ziua a fost pierdută.

Spuneţi-mi, domnule doctor, mai am mult de trăit? :)

A, şi să nu uit, şi lui Ali îi plac puzzle-urile mele :) Nu doarme decât în cutia cu piese sau peste masa de puzzle. Dacă nu-i acord atenţie, vine şi se aşează fix peste bucata de puzzle la care lucrez. Clipeşte molcom din ochi, aşează fundul pe tablă, aduce cu o mişcare pufoasă coada de la spate spre faţă, îi arcuieşte vârful spre steluţa de pe piept, împreunează lăbuţele din faţă şi mă priveşte drept în ochi, iar la privirea mea gata de răfuială răspunde cu un mieunat dulce şi inocent: "cine? eu? ce-am făcut?" :)

De cascandibus non disputandum est

Astăzi am realizat o chestie ciudată: trebuie să existe o legătură între senzaţia de somn, căscatul fără întrerupere, şi cheful de rîs. Am rîs cu poftă şi cu lacrimi la fiecare zgomot sau remarcă pe care am auzit-o în jurul meu, şi am consumat o cantitate impresionantă de hârtie igienică suflându-mi nasul şi ştergându-mi ochii de atâta lăcrimat. Căscam cu lacrimi, rîdeam cu lacrimi. Nu scăpam de una, că mă năpădea cealaltă. Colegii m-au catalogat ca nebună, cred eu, pentru că oricât mi-ar fi plăcut ca rîsul meu să-i molipsescă, dovedeau puţină înţelegere şi cred că se şi strâmbau când nu mă uitam. Presupun, nu ştiu sigur :) În consecinţă, am fost o prezenţă bizară şi deloc comodă, şi uite că deşi la ora 3 juram că altceva nu-mi trebuie decât o pernă şi o păturică, m-a apucat ora 7 jumate şi eu tot butonez pe aici, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Probabil şi din cauza faptului că am primit pe mail o tonă de chestii de făcut la ora 5? Nu ştiu, zic şi eu aşa? :D

Loteria bătrâneţii

Nici un loc nu e mai potrivit pentru a-ţi lăsa mintea să zburde decât unul public. Ai ocazia să priveşti toate culorile de oameni, să asculţi toate variantele de rîsete, să guşti frânturi de conversaţie, să le aduni în cap şi să le împrăştii apoi în sertărele cu gânduri. Ca un pachet de cărţi măiestrit mânuit de un dealer de casino, fiecare gânduleţ apare pentru o secundă, se împreunează cu încă câteva, dispare la fundul pachetului, reapare apoi şi se intersectează cu dama de pică şi trei-ul de treflă. Pfffffluffff! Prrrrrrrrrrrammmm!! Pfffluffff! Hop! La suprafaţă apare o idee năstruşnică, jokerul zâmbeşte ştrengăreşte. Pac! Tai pachetul, apare un şeptar! Mmmm, o fi cu noroc gândul ăsta?...

Gândurile mele răzleţe mă apucă în trafic, în restaurante, pe bancă în parc, în orice loc în care am răgaz să răsuflu şi să mă aşez la umbră, într-un colţ cu perspectivă :) Mă întreabă cineva: "la ce te uiţi? La ce te gândeşti?" Zâmbesc simplu şi larg, şi răspunsul e unul singur: "la nimic!" Mirarea e doar de o parte. Eu în sinea mea sunt fericită cu gândurile mele, pe unele le las să iasă la suprafaţă în zâmbete largi, uneori cu rânjit de dinţi, pe altele le ascund cu o încruntare de sprânceană. Să nu mai fac? Ba am să fac în continuare, mă ajută, mă calmează, mă linişteşte, mă bucură, mă întristează, mă vindecă, vă trezeşte la realitate, mă montează să fac ceva a doua zi, mă ajută să iau decizii, uneori mă face să realizez lucruri pe care altfel nu le-aş fi decantat. Este incredibil cât de puţin îţi trebuie să ajungi la o rezoluţie cu tine însuţi dacă îţi acorzi timpul necesar. Unii obţin rezultate meditând singuri, privind natura. Eu le obţin privind oameni. Cu cât sunt pachete mai compacte şi mai eterogene, cu atât mai bine.

Mă întreb dacă puştiul frezat cu gel din faţa mea îşi respectă părinţii, dacă are o prietenă, ce hobby-uri are, cine îi influenţează gusturile vestimentare, dacă a fost vreodată la un azil de bătrâni, dacă ştie ce e un distonocalm, când a fost în piaţă ultima dată să o ajute pe mama lui să care ceapa pentru zacuscă, dacă stă la curte, câţi oameni or mai sta la curte în Bucureşti, câte case cu curte vechi sunt prost întreţinute, şi atât de multe în Bucureştiul vechi, ce păcat că centrul vechi şi istoric e locuit doar de ţigani, îmi aduc aminte cât de mult îi detest şi cât de silă mi-e de ei, îl văd cu ochii minţii pe vecinul ţigan cu pălărie de căldărar şi mustaţă neagră, pe familia din colţul străzii şi pe copiii pocăiţi care se înmulţeau an de an, mă gândesc că e bine că au asfaltat ăştia de la Primărie strada în sfârşit, dar ce porcărie că au început imediat după aia să o spargă, maşina mea are o bătaie la direcţie, să nu uit să o programez la vizită, poate şi o revizie, ah, ce păcat că mi-am pierdut telefonul şi odată cu el toată agenda şi toate datele din el, ce bine este să nu-ţi ţii toate datele intr-un singur loc, ce rău este să fii uituc, ce-ar trebui să fac ca să nu-mi mai pierd telefoanele....

Toate ideile se pierd într-o privire fixă şi clipiri molcome din ochi. Dacă ridic capul, pierd şirul gândurilor, şi mă concentrez din nou pe o nouă sursă de idei. Mă uit la masa din stânga mea, mă aflu într-un restaurant. Doi tipi şi două tipe. Rîd, fumează, discută. Mă uit la toate celelalte mese, pe rând. Toţi fac acelaşi lucru. Unii rîd mai zgomotos, alţii mai ascuns, unii povestesc înfocaţi, alţii ascultă, la o masă mai încolo doi mănâncă cu poftă, chelneriţele se plimbă agitate printre mese, eu adulmec absentă palma care-mi ţine faţa şi-mi presez obrazul în mirosul cald de piele cu iz de tutun. Îi sărut mână absentă şi zâmbesc din ochi.

Ochii îmi fug la una din tipele de la o masă aflată în faţa mea. Are nişte braţe zvelte, un tricou care lasă să se vadă pielea până aproape de umeri. Mă gândesc dacă va suferi în următorii zece ani de vreo boală care să o cocoşeze şi să o facă să privească înapoi la seara asta cu nostalgie. Câţi din cei care sunt în jurul meu vor mai fi în viaţa peste 50 de ani? Câţi din oamenii trecuţi de prima vârstă nu rostesc invariabil, cel puţin o dată în viaţă, arhicunoscutul "ce tânăr eram... mă durea în cur de toate..." Există oare oameni în vârstă pe care să nu-i doară nimic, care să nu fie bolnavi? Dar există atâţia tineri care sunt bolnavi deşi nu le-a venit vremea să se gândească la pastile... Sau copii care ştiu în ce doze se ia insulina...

Scanez rapid încăperea cu privirea, îmi îndrept spatele şi îmi aduc aminte de durerile de coloană care mă macină de câteva săptămâni, îmi fac din nou o notă să mă duc la un control, apoi oamenii din jurul meu se transformă în punctuleţe pe o tablă de şah. Imaginea din faţa o chilor face o piruetă virtuală în cap, ca un cadru prelucrat într-un montaj de film, şi devine o foaie metrică pe care fiecare omuleţ este un punct colorat. Sau un punctuleţ pe o tablă. Sau un indicator pe un grafic. Sau o bilă într-un bol de extragere loto. 6 din 49. Loteria vizelor. Loteria bătrâneţii. Oameni care aşteaptă, în derularea existenţei lor, momentul în care jokerul extrage pentru ei carieră, familie, bani, sănătate, decese, copii, vacanţe, case, nepoţi, maşini, demisii, bucurii... Loteria bătrâneţii. Ne aşteptăm toţi cuminţi rândul la bătrâneţe, ca oamenii la coadă la cantină. Întinzi castronul, şi vezi ce-ţi pică.

Scanezi viitorul la 27 de ani şi te întrebi ce boli te pasc. Te întorci în timp la 72 de ani şi-ţi aduci aminte cu plăcere de vremurile în care nu te durea nimic şi te întrebai inocent ce boli te vor paşte.

"Ce tânăr eram... mă durea în cur de toate..."

Unde e şcoala de altădată??

M-am plimbat pe aleea pietonală a Braşovului şi am căscat gura la oamenii adunaţi în Piaţa Sfatului. Nimic mai frumos decât o zi caldă de septembrie. Şi cum astăzi este 15 şi a început un nou an şcolar, centrul Braşovului este plin de adolescenţi care vin sau pleacă de la şcoală.

Hmmmm, să mă gândesc puţin dacă există un cuvânt care să caracterizeze cel mai bine viermuiala pe care am întâlnit-o.....

Am găsit: Mall

Cuvântul ăsta l-am văzut în fiecare volănaş, toculeţ, blug răsfrânt, cămăşuţă, freză cu gel, păr tapat savant şi buze conturate cu gloss care mi-au defilat prin faţa ochiului.

Câteva ghiozdane încărcând voios spatele unor tineri, o fată cu un maldăr de manuale în braţe, în rest poşetuţe şi mâini în buzunar. Fiţe, "băga-mi-aş pula", "hai faaatăăăă....!", hi hi hi, ha ha ha. Velur, bluze strâmte, tocuri cui, sâni împinşi afară până la refuz, surâsuri de dive, gesturi numai bune de flirt, băieţi siguri pe ei umblând în haite de câte 5-6 şi rîzând zgomotos. Mai pe alocuri, grupuleţe de fete sau băieţi îmbrăcaţi în uniforme, discutând despre ... culmea ... şcoală! Mda, cam puţini. Copii îmbrăcaţi ca nişte oameni mari, cu sacouri cu două numere mai mari ca ei, şi ghiozdan în spate... :) Mi-au adus aminte de personajele din scrierile de început de secol, care aşteptau prima zi de şcoală cu sufletul la gură, şi care traversau nămeţi de zăpadă pe jos, bătând kilometri întregi, cu ghiozdanul surorii mai mari în spate şi sacoul purtat de ceilalţi cinci fraţi mai mari, cu un surâs larg pe faţă şi inima deschisă... pentru prima zi de şcoală...

Aş închide ochii să nu mai văd ce văd, dar nu mă obosesc. Toate au rostul lor până la urmă. Selecţia naturală are o noimă, şi nicicând nu am fost mai convinsă de lucrul ăsta ca acum, privind pachetele de tineri dezinteresaţi şi cu mintea goală, care astăzi se plimbă fără grijă pe stradă şi se duc sau vin de la şcoală ca de la un loc unde îşi pot etala formele, şi nu conţinutul, şi care vor ajunge peste câţiva ani la interviuri cu aşteptări de 500 de euro şi tupeu cât cuprinde şi se vor avea o mică dezamăgire..... Ah, copii, ce vă aşteaptă.... :)) Distraţi-vă cât puteţi ! :D

Hate list

Am câteva convingeri personale, pe care din păcate, sau din fericire, viaţa nu mi le-a infirmat până acum, dimpotrivă. Le-aş ţine pentru mine dacă ar fi o zi obişnuită, şi nu le-aş da în vileag, conştientă fiind că ar jigni pe unii sau pe alţii, involuntar. Astăzi însă e o zi mare: este ziua în care tocmai am revenit dintr-o micuţă escapadă pe meleaguri moldovene.

Mda. Să vă explic ce nu-mi place: nu-mi plac moldovenii. Şi aici înţeleg să împart Moldova geografică în două: Moldova (pe care o urăsc), şi Bucovina. De ce îi urăsc? Pentru că, începând cu oraşul Bacău, al cărei fan sunt încă de când mi-am pierdut locul de muncă din cauza unui intrigant provenit din acest oraş, şi trecând prin fiecare oraş moldonvenesc (atenţie, oraş! nu sat) oamenii sunt călăuziţi de câteva trăsături comune:

1. îşi doresc să plece din oraşul lor şi să se afirme într-un oraş mare (de preferinţă capitala)

2. deşi îşi doresc să plece din oraşul lor, nu renunţă la obiceiurile căpătate acolo şi de cele mai multe ori, nici la accent.

3. dacă ar putea să vorbească mult şi să nu muncească, ar fi senzaţional. Motiv pentru care nu se mulţumesc cu un job de rang inferior, ci îşi găsesc posturi care le permit să se afle cât mai mult în preajma celui care ia deciziile şi plăteşte salariile, obţinând de acesta recunoaşterea rapidă a unor merite inexistente dar măiestrit lăudate. Dacă ajung să ocupe ei înşişi posturi de conducere, sunt în continuare prefăcuţi şi lasă subalternilor impresia că le pasă de ei, pentru a-i putea controla mai bine.

4. sunt înceţi la minte şi dacă cineva le-o ia înainte, se simt călcaţi pe bătături şi se răzbună în modul lor caracteristic la prima ocazie.

5. Au întotdeauna o intrigă bine ticluită la dispoziţie.

6. Sunt, în general, murdari şi leneşi. Motiv pentru care îi pun pe alţii să facă treburile murdare pentru ei. Nu găsesc, nici o problemă, rămâne aşa.

7. Sunt şoferi foarte proşti şi lenţi şi au o ambiţie prostească ieşită din comun.

Să nu se mire deci dacă înjurătura "moldovean coclit şi prost" devine un leitmotiv pentru din ce în ce mai mulţi oameni. O merită. Din plin.

Ali 7 (cu riscul de a deveni plictisitoare)

Devine foarte clar că în pisica mea se duce o luptă acerbă între dragoste şi ură. Dragoste dimineaţa, ură seara. Dragoste pentru mâncare şi cocoloşeală, ură pentru bătăile la curu’ gol. Şi nu în ultimul rând, dragoste pentru mine, ură pentru mâna mea. Nu ştiu dacă studiile vor putea confirma acest lucru, însă mie mi se pare foarte evident că ea disociază foarte clar stăpânul de mâna stăpânului.

Adică uite caz concret. Vorbesc cu ea, ea vorbeşte cu mine. Ne iubim, ea spune ceva, eu o cert, ea mă contrazice, eu sunt de acord, ea se pisiceşte etc. Ne înţelegem de minune. În aer e o mieuneală continuă şi un dialog civilizat între două prietene. Mă apropii de ea să o iau în braţe sau să o mângâi pe cap... haţ! clonţ! şi m-a şi apucat de mână! Aud chiar mâna cum pârâie sub presiunea fălcilor ei sănătoase. Dinţii lasă urme adânci în pielea mâinii, linge cu patimă locul, după care dispare dând furioasă din coada transformată în pămătuf şi mă serveşte cu nişte urechi date pe spate şi o privire de bestie. O întreb ce a apucat-o. Coada se ridică, netedă, ochii se măresc, urechile revin la normal, mă priveşte cald şi cu interes şi îmi răspunde. Ne înţelegem din nou ca două surori. Nu ştiu ce mi-a răspuns, dar e clar că ea pe mine mă iubeşte. Mă aşez pe canapea, vine lângă mine. Pun mână, absentă, pe genunchi. Pac! Mâna cea urâtă şi vicleană îşi primeşte porţia de capse! Retrag mâna, apelez la simţul ei tolerant, o mai întreb ceva, recunoaşte că totul e în regulă, şi ţupăie voioasă pe sub masă, ocupându-se absentă de bateria ei de joacă. Mă apropii de ea să o pup, mă priveşte cu ochi interesaţi şi calzi, nu se opune. Îi depun o bală pe vârful botului, ne iubim ca-n prima zi. Din spatele meu se iţeşte mâna mea, cu intenţia de a o mângâia un pic pe cap. Pupila se strânge, bestia se dezlănţuie, mâna nu apucă să descrie nici măcar o jumătate din traiectoria planificată, că este atacată în plin aer, răpusă pe loc, sfâşiată, apoi lovită cu sete cu lăbuţele din spate, ţinută strâns cu colţii, după care abandonată în fugă, după stilul descris mai sus.
Este foarte clar. Ali nu o iubeşte pe Mână. Pe mine însă da :D!