Am cunoscut în urmă cu mai bine de 10 ani un roman cu rădăcini polonezo-germane, pe care îl chema Robert, şi pe care îl alintam “micuţul teuton”, date fiind originile şi dimensiunile din dotare. Robert se remarca prin faptul că, deşi născut şi crescut la noi, de fiecare dată când vorbea despre români şi România, folosea expresii precum “voi românii” sau “la voi în România”. Sub nici o formă nu accepta să recunoască vreo afiliere cu ţărişoara asta. El se mulţumea să fie un “fin observator”, poziţionat, evident, undeva deasupra noastră, plutind pe norişorul său arian şi gesticulând din mânuţele lui dibace, evident, şi ele, ariene… :)
Avea bietul neamţ dreptate. Adică dacă e să ne urnim, ne urnim greu, când e să facem ceva, ne uităm şi în curtea vecinului să fim siguri că nu ne-a luat-o înainte, dăm în cap la primu’ care ne iese în cale şi după aia ne cerem scuze, că suntem civilizaţi, iar dacă şadem bine pe undeva prin vreo funcţie, în vreun loc, cu vreo treabă, facem pe dracu’-n patru să nu vină nimenea lângă noi să ne mănânce mămăliga. Că de! Am trudit s-o avem! Nu dădurăm noi în cap colea, în paragraful trecut? Păi?!
Aşa, şi Robert fiind o apariţie magnifică în viaţa mea de adolescent, şi o sursă veşnică de glume şi băşcălie şi discuţii interminabile care nu ajungeau niciodată să clarifice misterul modului nostru de a fi, dar se lăsau cu dureri de burtă de la atâta rîs, mi-a inoculat, mai în glumă, mai în serios, un sentiment de detaşare “teutonică”, pe care am avut ocazia să-l exersez ulterior. M-am surprins nu odată analizând “românismele” noastre cu aerul lui semi-zeflemitor şi taxându-le (binenţeles într-un sine al meu complet etanş) cu aceeaşi înverşunare cu care o făcea şi el. Apoi, evident, călcam şi eu româneşte în străchini, şi ridicam din umeri, tot româneşte :). Nimeni nu e perfect...
Tot Robert mi-a povestit un lucru, la care am rîs cu lacrimi: amintirea lui despre un mini-serial de animaţie bulgăresc, ale cărui personaje, schiţate foarte sumar (un fel de Gopo al nostru) făceau chestii, fără cuvinte, într-un episod de câteva minute. Un fel de pastilă everaciană animată bulgărească. Şi episodul de care îşi aducea Robert aminte era despre un personaj care trecea fluierând pe o potecă. Nimic pe lângă personaj decât poteca. La un moment dat, din ce îi dădea omu’ mai abitir pe potecă în direcţia numai de el ştiută, hop! pică omu’ într-o groapă! Suduind într-o înşiruire de onomatopee fără sens şi clar nervos, omu’ se extrage din groapă şi se ocupă foarte atent să se scuture, să se aranjeze, de! ca omu’ care tocmai s-a ridicat dintr-o groapă... :) Moment în care aude, din spatele lui, de pe cărare, un fluierat de la distanţă! Cu ochii mari şi urechile şi mai şi, personaju’ nostru caută rapid un loc unde să se ascunză. Vede un gard, sare după el, şi se aşează, (nu? recunoaşteţi psihologia? :)) să vază ce se petrece... Buuun. Şi vine omu’ din depărtare, şi se apropie, şi se repetă scena de mai devreme. Fluierat, fericire, linişte, pac groapă, nervi, înjurături, scuturat.... şi iar fluierături! Ăsta al doilea face ca primu’: ocheşte gardu’ cu pricina, face ochii mari şi hop! după gard să se ascundă. Evident că acolo face cunoştinţă cu primul nefericit, zâmbesc amândoi complice şi-şi văd în continuare de treabă: să privească ce păţeşte number 3. Şi iar, şi iar, şi tot aşa până se strânge în spatele gardului un sat întreg. Exagerez. Şi probabil că asta a făcut şi Robert. Însă deja nu mai contează. Contează doar că asta găsea el ca esenţa poporului român (că departe de bulgari n-om fi): hai să ne plimbăm decât să muncim (1), hai să moară şi capra vecinului dacă a mea s-a prăpădit (2) hai să arătăm cu degetul decât să punem umărul (3).
Cu toată această introducere, am ajuns şi la păţaniile mele recente. Că de n-ar fi fost, nu le-aş fi povestit. Şi dacă le-am povestit este pentru că vreau să adaug, la cele trei principii de mai sus, o a patra: hai să fie norocu’ meu ! (4).
Istorisirea mea porneşte de la minunata revelaţie pe care mi-a oferit-o, recent, un popas la o benzinărie.
La ora 8, sâmbătă dimineaţă, erau mai mulţi angajaţi decât clienţi. Printre care şi eu. La un moment dat, trecând prin faţa contoarului şi a casei de marcat, văd pe jos o bancnotă de 50 de lei. Mă uit în jur. În benzinărie două maşini, şi alea pe picior de plecare. În magazin, nimeni. Doar eu. La casa de marcat, făcuţi grămadă peste o minune a tehnicii care probabil era casa de marcat, 3 angajaţi din benzinărie. Mă mai uit o dată în jur şi văd că vin spre uşa magazinului nişte domni proaspăt parcaţi. Mă îndrept spre casă, mă aplec şi ridic bancnota, pe care o flutur sugestiv prin faţa ochilor celor trei angajaţi, până când îşi ridică ochii şi ultimul din maţele tehnicii, şi rămân acolo, în faţa casei, cu beletul în mână. Ochii miraţi ai casierei mă fac să precizez, într-un târziu, că erau pe jos lângă casă, şi îi întind bancnota, cu o oarecare mişcare de ridicare din umeri. Domnişoara este la rândul ei un pic nedumerită şi nu ştie dacă să apuce bancnota sau nu, băieţii din spatele ei se uită şi ei oarecum prin mine, eu vâr bancnota şi mai aproape de ea, iar domnişoara îmi spune timid că nu ştie ce să facă cu ea, şi că să o păstrez. “Norocul dumneavoastră” zice domnişoara. Mă pufneşte rîsul. Între timp domnii clienţi nou intraţi îşi fac de lucru pe la rafturi şi trag cu urechea la conversaţie. Mai dăm roată cu ochii poate poate vedem clientul nefericit care are cu 50 de lei mai puţin în portofel, dar nu găsim pe nimeni care să corespundă descrierii. Unul din angajaţi zice: “păi atunci poate se întoarce clientul, lăsaţi-o aici”. Zâmbetul meu se lărgeşte şi mai mult pe faţă şi mă predau acestei logici infailibile. Angajatul cel deştept ia bancnota şi o pune undeva pe tejghea, mai facem un ultim schimb de zâmbete, eu cu zâmbetul meu de “acuma doar n-o să mă îmbogăţesc din ghinionul altuia”, ei cu zâmbetul de “hai că poate nu vine nimeni să o ia înapoi”, şi treaba e încheiată. Robertul cel mic din urechea mea dreaptă pufneşte în stilul caracteristic şi-mi şuşoteşte toate balivernele lui despre români iar eu dau din cap ca şi cum ar fi lângă mine şi m-aş conversa cu el, după care mă alătur grupului meu de turişti. Nu de alta, dar treaba era încheiată. Şi mă gândesc, cu Robert perorând în continuare în străfundul capului meu, cum a ajuns să fie pentru noi lege o zicală nenorocită din popor. Adicătelea dacă găseam o maşină de ultimul tip descuiată, cu motorul pornit şi uşile deschise, mă suiam în ea şi îi dădeam înainte, nu? Că doar era norocul meu. Sau dacă mă împiedicam de un portofel cu bani şi acte mi-l vâram adânc de tot în buzunar, că doar era norocul meu, nu? Şi eventual sunam la radio, ca în bancul deja cunoscut multora, şi spuneam că am găsit portofelul pe numele lui cutărică, şi dacă DJ-ul mă felicita că vreau să returnez portofelul omului eu îi spuneam “nu dom’le vreau să-i dau o dedicaţie!”. Mda. Sau, bunăoară, un telefon mobil. Aici suntem campioni. Florin mi-a spus că s-ar fi făcut un test în diferite ţări cu telefoane mobile plantate pe undeva, chipurile uitate, care mai apoi erau sunate, chipurile de proprietar, pentru înapoiere. Şi că România ar fi ieşit pe locul 43 (nu m-ar mira dacă ar fi fost testul făcut pe 43 de ţări), cu 9 telefoane din 10 furate. Şi nu mă miră. De fapt mă miră. Mă întreb ce-o fi păţit ăla de a returnat telefonul proprietarului... S-o fi lovit la cap? O fi fost bolnav? N-o fi fost român? Că la noi, mai nou, povestea cu “norocul meu.... tiii ce telefon şmecher am găsit.... al meu să fie!” nu se aplică doar unei categorii inferioare de populaţie. Să zicem oameni cu mai puţină educaţie, fără şapte ani de-acasă, sau oameni fără principii... mă rog. Nu, această poveste este literă de lege. Şi de la vlădică la opincă o respectăm sfinţeşte. Dacă nu m-ar mira să nu-mi găsesc telefonul mobil căzut din buzunar prin vreo piaţă sau prin vreun autobuz sau prin vreun Mall, tare tare m-aş mira să văd că mi-l pierd pe la Guvern sau pe la Parlament şi că nu-l găsesc. Ştiu, mulţi ar spune "pffff ! care-i diferenţa ?" Şi le-aş spune : păi e vorba de educaţie. Şi le-aş argumenta, probabil, că ţine de educaţie dacă dai sau nu omului (mai ales când ştii că-l poţi identifica) telefonul înapoi. Şi, pe româneşte vorbind, mi-aş lua-o în freză. Pentru că ar rîde toţi de mine. Iar pe urmă eu m-aş duce la teatru. Ştiţi? Teatrul? E chestia aia unde se duc oameni cu un anumit nivel de educaţie şi de cultură? Sau aspiranţi la un anumit nivel de educaţie sau de cultura? Aşa… aşa. Oameni, cum s-ar spune, mişto. Nu ? Şi m-aş ridica la finalul piesei, mi-ar cădea telefonul din buzunar, mi-aş da seama la scurt timp că mi-a căzut, şi m-aş întoarce să-l caut. Nu l-aş găsi. Contrariată (că doar nu se poate la teatru să ţi-l fure cineva) m-aş apuca să mă sun să văz pe unde e omul cel bun, iubitor de teatru, să-i cer să ne vedem la garderobă să mi-l deie. Şi apoi, dublu contrariată, aş spumega de furie când, după două trei reprize de sunat, cineva (acel om iubitor de cultură şi cu un anumit nivel de educaţie), mi-ar refuza în mod educat apelul, trimiţându-mă la locul meu.
"Norocul meu, nu ?"
