Slideshow expectant Ali

Tu, ţie, îţi, ţi, pe tine te

Când eram în generală am făcut trei ani de germană. Limbă pe care ulterior am abandonat-o (şi rău am făcut), pentru că până la urmă cred că m-aş fi descurcat onorabil. Mă descurc dracului cu franceza, deci mai rău nu se poate :) Mă rog. Şi nemţii ăştia erau ei mai cu moţ: ba să punem predicatul la sfărşitul propoziţiei ca Yoda, ba să compunem cuvinte interminabile şi imposibil de pronunţat chiar şi de un logoped, ba să scriem cu majusculă fiecare substantiv. Şi cu toate astea mi-a plăcut. Şi atât de tare m-a amuzat când profesoara de germană, o doamnă tare tare drăguţă şi capabilă, ne-a pus să învăţăm poezia „Lorelei” de Heinrich Heine, şi atât de tare mi-a plăcut ea (poezia) că am pus burta pe manualul de germană şi am buchisit-o până când o visam şi noaptea. Drept dovadă o ştiu şi azi. Cu singura diferenţă că nu mai ştiu dacă e „der”, „die” sau „das”. În negura timpului, particulele mai puţin importante din text au luat forma cea mai simplă, deci probabil şi cea mai incorectă. Deci este foarte posibil ca pentru un vorbitor de limbă germană care m-ar asculta recitând poezia Lorelei să se pieptene cu o piaptănă, sau părul ei să fie aurită, sau mai ştiu eu ce drăcovenie.

Oricum, nu despre asta voiam să scriu, ci despre faptul că, oricât de obositor ar fi fost să te obişnuieşti să scrii fiecare substantiv comun cu majusculă, era totuşi un efort justificat, fie şi din respect pentru bătrâneţea şi longevitatea limbii germane. Nu mi-aş fi pus întrebări cum de s-a ajuns să se scrie cu majusculă, pentru că mă gândeam eu că pe undeva o fi vreun motiv. Şi aşa ajungi să scrii în germană atât Şampon cât şi Periuţă cu majuscule, de parcă ar fi poreclele cuiva :) Şi e fun :) Kartofeln und Salaat sună bine. Parcă ar fi doi prieteni.

Mai târziu, mi-a căzut în mână o cărţulică de rugăciuni. Şi am văzut eu pe acolo că atât numele cât şi pronumele lui (pardon mă scuzaţi – Lui) se scriu cu majusculă. Buuuun. Deci tot un fel de neamţ şi ăsta. Care pe undeva n-ar fi aşa de rău. Că trebuie să fi fost omu’ sămânţă de arian de a făcut totul în doar 6 zile. Dar ceva-ceva parcă nu se potriveşte. Mi se pare puţin cam peste mână să pui cu majusculă toate cuvintele care s-ar putea să se refere la el doar ca să-i demonstrezi grandoarea. Iar cel mai amuzant mi se pare că, deşi în majoritatea limbilor indo-europene există noţiunea de pronume de politeţe, iar limba română nu face excepţie, alegem să ne adresăm ... cu pronumele personal în forma lui de singular. Tu, ţie, mărire ţie, duhul tău, bla bla bla. Aoleu! Păi eu tatălui meu îi spuneam „dumneata”! Şi încă i-aş spune dacă ar fi printre noi. Iar dacă nu ar fi fost englezii mai şmecheri să simplifice pronumele personal la persoana a doua, şi mamei tot cu „dumneata” m-aş fi adresat. Iar pe el îl tutuiesc! Păi cum vine asta? Şi mai mult decât atât: papa şi alţi prelaţi sunt „luminăţia ta”, „preasfinţia ta”, iar el e „tu” simplu. Până şi ambasadorii cred că sunt undeva mai sus în ierarhia pupatului în cur. „Domnia sa” oricum e mai „hard-core” decât „tu” simplu. Măcar „matale” am fi putut să-i spunem... că o avea şi el o vârstă...

Aşa, şi ca să trag o concluzie: e greu tare să te controlezi atât de tare să formulezi un text religios şi să nu-ţi scape pe ici pe colo un „tu” sau un „-l” fără majusculă. Iar pentru ochii unui profan ca mine, cititul unui text religios este în primul rând un amuzament, şi conţinutul textului se diluează în încercările mele de a mă concentra să nu consider fiecare majusculă o greşeală de tipar. E ca atunci când cineva se concentrează să-ţi comunice ceva important şi serios, iar tu te străduieşti doar să nu te umfle rîsul pentru că omului îi atârnă vreun muc din nas sau are pătrunjel între dinţi. Dacă la limba germană m-am obişnuit cu timpul în virtutea frecvenţei cu care o foloseam, la textele religioase... Tu oricum înţelegi întotdeauna ce vrem să-ţi spunem, indiferent de formă :)

De aducere aminte

A fost o vreme când programul la televizor nu dura decât câteva ore (eram prea mică să-mi aduc aminte acum câte - oricum puţine).

Era o vreme când lucrurile pe care le vedeai la televizor te marcau, pentru că oricum nu aveai multe din care să-ţi alegi.

Îmi aduc aminte şi acum cu foarte mare claritate de desenele animate cu Lolek şi Bolek, de zâmbetul pe 16 mm, de Dorin Anastasiu şi Mihai Constantiniu. Sau de programele de la bulgari (Studio X) şi de filmele cu Alain Delon.

Scriu însemnarea aceasta pentru că astăzi dimineaţă mi s-a făcut un dor teribil să o revăd pe Maia Pliseţkaia în coregrafia lui Bejart şi pe muzica lui Ravel.

Şi am revăzut-o. De 10 ori până acum. Şi nu mă satur.

Linkul aici:

Protest împotriva Poliţiei Române

Protestul este punctual. Nu doresc să mă împotrivesc întregii structuri organizaţionale a Poliţiei române, doresc doar să mă refer la un episod recent din viaţa mea de şofer, care m-a făcut să realizez că sunt lucruri învechite pe care PR nu se oboseşte să le înoiască sau să le anuleze, devreme ce nimănui nu mai folosesc. Poate doar bugetului de stat.

Concret: amenda pentru lipsa actelor.

Acum 10 ani poliţistul m-ar fi oprit, mi-ar fi cerut actele, eu nu le-aş fi avut la mine, omul nu ar fi putut să mă verifice, eu aş fi scăpat basma curată dacă aveam permisul luat sau mai ştiu eu ce trăznaie la activ, aş fi încasat amenda meritată pentru lipsa actelor şi m-aş fi dus la casa mea. Aş fi fost penalizat pentru că prin neglijenţa mea organul nu ar fi putut să facă verificările pe care i le impune meseria. În codul rutier chestia asta se cam traduce aşa:

Cap. V, Sectiunea 1, Art. 35, al. (2)Ş

Participantii la trafic sunt obligati ca, la cererea politistului rutier, sa înmâneze acestuia documentul de identitate sau, dupa caz, permisul de conducere, documentul de înmatriculare sau de înregistrare a vehiculului condus, documentele referitoare la bunurile transportate, precum si alte documente prevazute de lege.

N-ai acte, eşti bun de-o amendă în cel mai bun caz.

Mai nou, de când cu tehnologia avansată a mileniului III - raze laser, teleportoare, "engage" şi alte minuni (de remarcat că nu am pomenit de telefonie, curent electric şi calculatoare), PR are toate dotările necesare pentru a-şi face verificările. Bunăoară, dacă după ce îi înmânezi organului actele el dă telefon să vază cam cu ce te ocupi tu în timpul liber printre fişierele lor de la poliţie, se aude prin staţie "chhhhhhhhfffşşşşşş... auto... chhfşşş... 36...fşş--- în regulă---chhh...fşşşşjjjjj... permis ....ggghghhhghgh fără probleme ...chhhhhghhgggghhh ţţ!" şi asta înseamnă că ai fost scanat. Pac două taste, ţac un enter şi ţi-a apărut profilul pe fundal negru, cu poză şi scris verde à la Matrix (roşu dacă eşti băiat rău hi hi) şi te-au verificat. Şi atunci mă rog de ce sunt amendată pentru că nu am avut actele, când, până la urmă, lipsa actelor nu l-a făcut pe poliţist decât să dea un telefon suplimentar? Să justifice cei 100 de lei costul apelului prin staţie către bază al agentului nefericit? Nu cumva e plătit pentru asta? Atunci pentru ce să fie amenda de vreme ce de verificat mă pot verifica oricum? Nu cumva e depăşită această amendă pentru lipsa actelor? Ca să nu mai spun că cele două puncte de penalizare pe care era cât pe ce să mi le ieie doamna organ duminică ar fi fost un abuz din partea ei, pentru că ele se acordă (ce termen, Dumnezeule....) dacă refuzi:

Refuzul înmânarii actului de identitate, permisului de conducere, certificatului de înmatriculare sau de înregistrare, al celorlalte documente prevazute de lege, la cererea politistului rutier, precum si refuzul de a permite verificarea vehiculului... nia nia niaaa.... etc.

Între lipsă din neatenţie şi refuz e o cale luuungă luuuungă. Nu mă plâng însă, pentru că doamna şi-a făcut milă de mine şi nu mi-a mai luat punctele. Mi-a dat însă amendă pentru că parcasem în loc interzis. Şi aşa am plecat eu fericită că am scăpat nevătămată, însă frustrată de inutilitatea acestei contravenţii, care, de bine de rău, cu ajutorul unui sistem informatic bine pus la punct din banii strânşi tot din amenzile plătite (uneori) de noi şoferii neascultători, nu mai poate fi considerată decât subiect de amuzament, că bătaie de cap nu văd cum ar putea fi. Ai loat numele şi numărul, ai dat prin staţie, ai aşteptat 10 secunde şi ţi-a venit confirmarea. Mai simplu de atât... poate doar cu un implant pe creier. Dar asta peste câţiva ani :) Şi atunci va fi cvasi-instantanee. Dar amenda probabil că va rezista în timp. Şi vor tăia poliţiştii la amenzi pentru lipsa actelor şi în 2025, când oricum actele nu vor mai exista decât sub forma de cip la încheietura mâinii.

Brrrrr!!! Mă ia cu fiori.

Huo PR.

Mă duc să nu-mi plătesc amenda.