Sunt haina. Da! Asta e cuvantul. Haina. Mi-am facut o pasiune din a-mi caracteriza colegii, in diversele forme in care vin ei ambalati de acasa. Obiceiul asta a pornit din consternarea cu care vedeam tupeul prinzand radacini si extinzandu-se pana la mine in birou.
Caci despre birou este vorba. Pentru mine este spatiul meu sacru, in care fac ce vreau, cand vreau, nu dau socoteala nimanui, sterg praful cand vreau, ma scobesc in nas cand vreau, pe scurt, weblogul meu 3D.
Asa ca am alcatuit doua liste: cea neagra, cu cei care violeaza spatiul meu sacru, si cea alba, evident, cu cei carora accesul le este permis.
Mai jos inserez comentariul de care s-a bucurat o colega de-a mea in urma cu un an si ceva. Sper sa fie mandra ca a ajuns pe o pagina de blog.
Buna ziua,
Ma numesc X si nu conteaza ce functie am si cu ce ma ocup. Important este ca am un birou si un dulap. Nu conteaza cate alte birouri si dulapuri mai am pe langa ele, cele doua enumerate la inceput constituie baza. Baza acestei povestiri. In povestirea de fata mai intra si o colega, sa-i spunem Y, desi nu aceste este numele ei adevarat. Ea vine, sa zicem, din orazul Z, desi nu acesta este orasul ei de origine. Nu putem fi siguri nici daca este o ea sau un el. Dar nu acest lucru conteaza. Bun, deci, avem o colega Y dintr-un oras Z oarecare. Mai avem si un birou si un dulap. La o mai atenta analiza biroul nu are nici el prea mare importanta. Continutul povestirii se invarte in jurul dulapului. Da, doamnelor si domnilor, al dulapului. Caci despre dulap este vorba. Povestirea s-a nascut in jurul dulapului, un personaj pe cat de scund si fara multe brizbrizuri, pe atat de cautat si de vizitat de un numar remarcabil de persoane.
In fiecare dimineata, si ocazional in jurul pranzuliu, dulapiorul din poveste este deschis si inchis cu nesat de doritori de cafea, zahar, ceai, lingurite, furculite, servetele, si te miri ce alte mici ustensile de care dulapul nostru bondoc beneficiaza din plin, prin grija stapanei lui, adica eu. Dar pentru ca deviem de la subiect, sa revenim. Dulapul nostru are si un compartiment mai putin folosit, de care nimeni nu se atinge, si care contine din cand in cand forme spongioase de coca cu diverse arome, ambalate individual, eventual cu niscaiva crema pe undeva pe la mijloc, sa le zicem "madaline" sau "mini croissante", desi poate nu aceasta este denumirea lor. Dar nu asta e important. Important este ca aceste mici creaturi care vietuiesc in mod pasnic in acest dulap isi duc traiul fara prea mare bataie de cap, caci din momentul depozitarii lor in compartimentul "sacru", putini sunt aceia care indraznesc sa le tulbure somnul. Eu sunt una dintre aceia, dar deh, eu sunt personajul principal, dulapul e al meu, si eu am scris aceasta poveste, deci am dreptul. O alta persoana este vecinul din biroul de langa, sa-i spunem Dl. W, desi nu acesta este numele sau adevarat, care din cand in cand se mai serveste, ca deh, el este vecinul de langa, si motive independente de vointa dulapului si a mea l-au plasat in imediata vecinatate a prezisului dulap. Asadar, cum sta el mai cuminte si mai linistit dulapul meu impreuna cu acele mici madaline, vine personajul pe care, din inspiratie l-am numit colega Y, si ii deschide cu brutalitate usita. El este insa obisnuit, din nerabdarea cu care se infrupta lumea din bunatatile lui, ca firavele lui usi sa fie usor bruscate atunci cand sunt deschise, si nu se plange, ca doar menirea lui este sa fie dulap. O mana hulpava se intinde si ia niste ceai, o cutiuta cu lapte condensat, la care colega Y crede ca are dreptul, desi nimeni nu i-a permis, si se retrage. Usita se inchide. Dulapul nostru rasufla usurat. Bataile inimioarei lui se raresc treptat. Pericolul a trecut. Asteapta acum alti vizitatori, curios sa vada daca va mai veni aceeasi domnisoara cu parul lung si ondulat care l-a trezit de dimineata ca sa faca cafea. De domnisoara respectiva nu-i pasa, e draguta si face ordine si curat din cand in cand in el. E tare simpatica. Brusc usa se deschide din nou si o mana mica se indreapta catre...COMPARTIMENT. Caci altfel cum ii putem spune, decat Compartimentul, dat fiind ca nimeni nu indrazneste sa se atinga de el. Ia una din vietatile care salasluiesc in el, inchide usa la fel de brutal si pleaca.
Dulapul a amutit. Sa fie adevarat ce a vazut? Oare sa fie cu putinta? Cine i-a dat voie?
In afara dulapului, eu sunt asezata la biroul din poveste. Clipesc des si urechile imi tiuie. Domnisoara cu nume inchipuit colega Y inspecteaza cu ochisori mici si curiosi, cu narile dilatate si capul usor lasat pe o parte ambalajul madalinei. "E un fel de chec?" suiera vocea hulpavei cotoroante.. "Da", spun eu, inca nevenindu-mi sa cred ca poate fi asa usor sa valsezi in birouasul nostru tihnit si sa te servesti din dulapul nostru cu usurinta cu care ridici de pe jos si-ti insusesti o bancnota de 100 de dolari, cand in jurul tau sunt cel putin 10 persoane care se scormonesc disperate in buzunar si in portofel sa vada unde le-a disparut bancnota. Urechile imi tiuie inca. Ambalajul si checuletzul au disparut fara urma. La fel si colega Y.
Sunt recunoscatoare ca nu a comis sacrilegiul de a consuma checuletzul in fata firavului si sensibilului dulap. L-ar fi durut.
