Un bun prieten mi-a povestit recent părerea lui despre viaţă. Ştiam că vine dintr-o lume în care oamenii au învăţat să pună preţ mai mare pe lucrurile importante, aşa că nu m-a mirat că ştie să preţuiască viaţa altfel decât o facem majoritatea. Mi-a spus: "Ştii ce vrea Dumnezeu de la tine? Vrea să nu fii egoist. El nu vrea postul şi religia ta." Şi astea spuse la o cană de ceai fierbinte, undeva în spatele traficului nebun de pe Calea Victoriei, de un om care, ca fiecare din noi, e victima practicantă a unei religii, cu bune şi rele. Ştiu că o practică, ştiu că îi respectă canoanele, dar ştiu că ştie să treacă dincolo de cele scrise. Ştiu că simte mai adânc decât alţii sensul lumii. De la el am învăţat că fiecare din noi are propriul lui cerc, în sensul unei linii pe care o trasezi îm jurul picioarelor tale când stai desculţ pe plajă. Cercul pe care ţi-l desenezi este reflecţia propriilor limitări. Pe care ţi le poţi depăşi, dacă ai bunăvoinţa şi dorinţa de a o face. Sau dacă eşti conştient că există acele limitări. Sau pe care ţi le poţi asuma, fără a încerca să schimbi nimic. Un om care trece pe stradă şi lasă în urma lui un amărât căzut pe jos, judecând că e beat, e victima propriului cerc. Cel ce priveşte o tânără hărţuită de nişte golani şi nu intervine, de teama consecinţelor, e prins înăuntrul cercului lui strâmt. Cel ce uită că în viaţă trebuie să şi dai, nu numai să iei, priveşte lucrurile din umbra gardului înalt pe care şi l-a clădit pe linia cercului lui. Cel ce crede că este bun şi drept, doar pentru că nu a comis o crimă şi nu a furat dintr-un aprozar, se bucură degeaba de un lucru normal şi prea banal, dansând tâmp pe dunga cercului lui mic. Cel ce crede că cerşetorul îşi merită soarta pentru că nu s-a ţinut de şcoală este ... încercuit. Toţi cei ce credem că ni se cuvin lucrurile bune care ni se întâmplă suntem, în felul nostru, limitaţi. Prea puţini din noi păşesc în afara cercului.
.jpg)
